Apr 8, 2016

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Cărţile de poezie ale Gabrielei Chiran

Una din cărţile de început ale Hortensiei Papadat-Bengescu, apărută în 1921, se numea Femeia în faţa oglinzii; prozele de acolo s-au uitat, dar sintagma a rămas în lumea literatu­rii pentru a defini ceea ce unii critici foarte serioşi şi aplicaţi, de la Şerban Cioculescu la Constantin Ciopraga, au numit literatura feminină: „valenţele” presupuse ale acesteia sînt uşor de intuit, numai că realita­tea literară, chiar de atunci, de la începutul secolului trecut, pînă azi a contrazis mereu împărţirea „pe sexe” a discursului literar: nici proza, cum nici poezia scrise de Hortensia Papadat-Bengescu în­săşi, de contemporana Ticu Archip ori de contemporanele noastre Dana Dumitriu, Gabriela Adameşteanu, Adina Kenereş, Adriana Bittel, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea, Ana Blandiana, Marta Petreu, Denisa Comănescu, Mariana Marin, pînă la debutul Alinei Naiu, să spunem, nu se circumscriu „semnelor” pe care le-ar presupune o literatură „feminină”. Altfel, cît angelic, diafan, serafic, puritate, alb, transparenţă, vaporos s-ar putea afla în poezia Sylviei Plath? Pare că femeia din literatură se aşază în faţa oglinzii pentru a-şi explora spaimele şi obsesiile fiinţei interioare, ceea ce e dincolo de pragul privirii, pregătind, adesea, bănuţul pentru luntraşul Charon.

Aceasta e „povestea” pe care o scrie (şi) poezia Gabrielei Chiran din volumul Triunghiuri captive, în chiar primul său text, centrat pe simbolistica săvîrşirii păcatului originar şi a lumii îngerului căzut al cărei decor e fără asprimile expresioniste, dar de o delicateţe crudă: „liber într-un balansoar petrece gîndul…/ se leagănă uşor/ egal/ m-a ascuns în profunzimea/ unui gust de frunze/ după ce de linişte-nsetat/ el m-a dus la buze/ ca să-mi soarbă trupul obosit/ şi să-mi sufle-aroma vîntului letal/ speriată/ am muşcat atunci adînc/ tot mărul/ numai frunza mi-a răspuns în carne/ stau pitită într-un gust/ de moarte/ şi-aştept gîndul ca să mă întoarne/ liberă în balan­soar/ legănîndu-mă uşor egal” (gust de frunze): mărul muşcat aici, în atâtea alte poeme din carte, „mărul etalon”, mărul auriu şi bigam al unei pasiuni devastatoare, mărul putred al unei lumi unde „se trag obloane”. Nu mai rămîne (aproape) nimic din privirea licurindă a femeii „victimă” a lui Cupidon, nici din figura angelică din atîtea para­digme lirice de altădată; femeia în faţa oglinzii din Triunghiuri captive îşi trage cu unghiile „pielea aproape de fular”, colierele sînt nişte „şopîrle” care împing spre un tub „asfixiind petale”, chipul frumos e pierdut „pe măşti pe vechiul fard”, pe suprafaţa reflectorizantă se vede doar „surîsul de învinsă” (pe)trecută într-un somn fără trezire, ci doar „cu scufundare”: iată ce restituie oglinda Gabrielei Chiran:despodobirea mă amînă/ plînge-n gutui sau rîde fals/ dintre scaieţi mi-ntinde-o mînă/ îmi cîntă sec mă ia la vals/ îmbrăţişează pomi şi iarbă/ făceau/ fotografii color:/ mă pune să încerc surîsuri/ mă potri­veşte în decor/ şi jubilînd mi-arată poze/ să înţeleg să mă deprind/ eu nu mă văd/ e numai vîntul printre scaieţi/ hălăduind” (eu nu mă văd). Dar poate cel mai crud poem, în ordinea semnelor pe care ar trebui să le arate femeia în faţa oglinzii este în ceşti: „ce bine-arăţi ce bine te menţii/ intacte simţurile tale/ sunt/ frenetice şi vii/ cu ce culori/ lumini/ îţi dai pe faţă?/ ce bine le combini/ ce bine-ţi cade/ mătasea naturală pe grădini/ cum treci fluent/ din clipă în vecie/ ritmîndu-ţi graţia pe tocuri cui/ mlădie/ ce calm respiri/ ce pofte fine ai/ cum te pătrunzi de gusturi/ meid in/ rai/ ce lacrimi dulci amesteci tu/ în ceşti/ cu ce/ surîs etern ne păcăleşti”.

Deşi pare „de catifea”, pedeapsa lui Cain din poemele Gabrielei Chiran nu este cu nimic mai puţin tragică; în lumea din Triunghiuri captive, vîntul e „letal”, păsările albe sînt înghiţite de „un cer avid”, pantofii bej, tineri, „şic”, de altădată, stau într-o criptă, fiinţa, agresată mereu de un septembrie „îmbolnăvit de moarte” – metaforă obsedantă în poezia Gabrielei Chiran –, se aşază pe roata ceasornicului, vremii, orarului pentru a primi cuţite, casa nu mai e spaţiul securizant, ci locul unde fiinţa cară cîte un sac cu plumb spre o uşă pe unde nu intră nimeni; într-un poem antologic: „mutam cîte un sac cu plumb/ la fiecare ceas oranj/ din camera cu li­liac/ într-un tablou fără peisaj/ şi din tablou în holul zvelt/ şi de aici pe scări în sus/ duceam cîte un sac cu plumb/ şi-n cerul nostru/ suprapus/ împins – îmbrăţişat prin casă/ lipit de timp din nou în hol/ mutam un sac cu plumb din boxă/ în suflet/ căutînd în gol/ şi fiecare ceas oranj/ secîndu-şi plumbul/ eterat/ne împingea mereu/ spre-o uşă/ pe unde nimeni n-a intrat” (pe unde nimeni n-a intrat).

În fond, majoritatea poemelor din Triunghiuri captive este una a notaţiei calme, înregistrînd semnele ameninţătoa­re cu o candoare dezarmantă, cum se întîmplă în confuzie, unde moartea se loveşte de pat şi „cade în brînci”, fugind „apoi şchiopătînd scîncind”; sau asumînd o muzicalitate acroşantă: „cad prin sita absenţei/ pe noi/ pelerine de şoapte/ de ploi/ pelerine de glasuri/ de nori/ cu-auzul le-ncerci le măsori/ de-un îngheţ mă ascund pelerine/ ţintuit pe negre patine/ sfîşie uneori sibilinele/ tunete de tăceri/ pelerinele” (tunete). Gabriela Chiran este o prezenţă constantă, mereu surprinzătoare prin evoluţia sa lirică, în poezia ieşeană de azi.

 

Negru duios (Editura Junimea 2016)

Mai mult decît în Bruiajul frunzei de cireş (2014) şi Triunghiuri captive (2015), în cea mai recentă car­te a sa, Negru duios, Gabriela Chiran îşi joacă viaţa-poezia la o ruletă pe al cărei disc se adună culorile cal­de (alb, portocaliu, roz) şi culorile reci (negru, albastru, mov), avînd numerele cîştigătoare în albul eului empiric, al vieţii şi luminii şi în negrul eului pur, al lumii de dincolo; negrul, se ştie e opus, dar şi complementar albului, negrul fatal e un simbol al lu­crurilor şi fiinţelor ascunse, invizibile, albul e suma tuturor culo­rilor, semnificînd, în acelaşi timp, absenţa, asociindu-se luminii, viului, purităţii, dar şi vidului, morţii; albul e culoarea spectrală a lumii de dincolo pe care, în aceeaşi măsură, o identifică negrul. În această cromatică specială, într-o dezvoltare (aproape) oximoronică şi în ceea ce am numit altădată delicateţe crudă se scrie poezia Gabrielei Chiran din Negru duios, unde negrul, iată, nu e „negrul pe negru” al lui Aurel Pantea, de pildă; negrul duios e albul defunct, e negrul care lasă suficiente fante prin care să se (re)vadă albul din urmă, din pustie şi nu acela de dinainte, de după poarta „raiu­lui ermetic”: (pe)trecerea fiinţei prin ecranul negrului se face cu încercarea de a se însoţi cu albul de altădată, filtrat în albul de­funct (sau „corupt”, cum i se mai spune în poemul greşeala), care nu lasă nimic definitiv, uitat, şters pentru totdeauna pentru că, se ve­de, dincolo încă se mai aud tropotele din valea crinilor şi se mai simte „parfumul tunător” al trandafirului alb: „tropote în valea cri­nilor/ surde/ cînd foamea/ bezmetic/ şi-aleargă prin raiul ermetic/ stafiile/ cînd/ n-ai trebuinţă la curţile slavei/ nu stai lîngă dra­goste sub cortul ei rupt/ nu te absoarbe/ cu-o respiraţie/ nici te îngăduie albul defunct” (alb defunct).

Pasajul în negrul duios prin albul defunct, se face într-o haină mov „desfoiată” ori cu una albas­tră descusută, cu spălarea „jegului” iluziei din reveriile roz, îns­pre spaţiul-timpul spaimelor: acolo, lăsînd în urmă o „sufocantă ab­senţă”, lacrima şi vara sînt negre şi tot acolo are loc îmbrăţişarea fatală cu iarna: „lovesc/ pe un ecran interior/ cu pumnii/ vrînd/ şerpii să-i eliberez din funii/ mi-arată însă frigul mereu acelaşi chip:/ înghesuite/ între pămînt şi cer/ ca după o dublă urmărire/ pe un cearşaf cu fald şi fără imprimeu/ goale îmbrăţişate strîns – iarna/ şi eu” (răspuns). Într-o altă ordine, negrul duios şi albul de­funct reprezintă departele din poezia Gabrielei Chiran, de unde vine întunericul luminos (“pe cai perimaţi/ spre mine-şi trimite/ departe­le/ intrîndu-mi năvalnic în senzori/ negre tăcerile”, scrie poetul în telefon mamei) şi de unde pleacă albul întunecat; departele e spaţiul în care se învîrte, dinspre partea luminii înspre partea negru­lui, fiinţa ca un poliedru, e tunelul de negru duios unde aceasta e împinsă de albul defunct care „desfoaie” haina mov, ca pentru o oximoronică sinucidere suavă, într-o sumbră enclavă: „e însuşi decem­brie/ alb desfoindu-se/ trandafirul/ acesta înzăpezit/ – sigur… promisiunea sterpei mlădiţe/ ce crudă răsplată/ însă/ pentru vederea scoasă la plimbare/ fără capse fără legătura mov/ din sumbra enclavă/ şi cine ar mai fi aşa loial/ cine/ printr-o astfel de sinucidere/ teoretic/ suavă” (in nuce); iată şi poziţia fiinţei acolo, în nespaţiul, netimpul negrului duios şi/sau al albului defunct: „precum o salcie/ smulgîndu-se din locul ei/ din clisă/ şi atîrnînd acum de cer/ ca/ sinucisă” (imago).

Deşi lansează, uneori, imaginea unei lupte în deriziune – o trîntă în care nu urmăreşte eliminarea vrăjma­şului, ci stîlcirea lui, tras de păr, zgîriat (“asmute-l dă în el rescrie/ ce-ar mai avea de spus tăcutul/ să spună ori să tacă pe ve­cie/ frînge-i parfumul păcăleşte-ţi nervul/ scrie în limba lui şi pu­ne punctul/ mai sigur eşti/ mai temerar/ s-adormi de năduşeala trîntei/ cu scalpu-i mătăsos într-un pahar” – compromis; „o privesc în ochi:/ mă vede/ statuia vivantă cu braţele în cruce ştiu/ o pipăi şi îi dau ocol/ ca să-mi vorbească îi pun un leu/ şi două lacrimi/ în bu­zunarul gol/ vreau jumătăţile/ pe rînd/ din toate ale ei/ ca să-ntregesc ce-a fost al meu/ – degeaba/ o trag de păr o zgîrii/ n-aud/ sila­ba/ cu care să închei ovalul tăgăduit al gurii” – (refuz) –, poetul se aşază, lasciv, în luxul, calmul şi voluptatea oximoronului, ale negru­lui alb („umbre negre albe” în esenţe, „calul alb calul negru, ziua neagră cea albă, vălul alb vălul negru” în vălul alb, fotografia alb-negru din ignoranţă etc.): acesta este Unu mereu căutat, asemeni uni­tăţii spaţiu-timp din alte paradigme lirice, figura dominatoare a departelui, unde lirica Gabrielei Chiran regăseşte identitatea fiinţei, pe urmele celebrei spuse rimbaldiene „Eu sînt Altul”, care desparte eul pur de acela empiric.

Gabriela Chiran ajunge la sensul profund al versului rimbaldian printr-o maieutică sui-generis; ea întrea­bă: „de jos/ desfigurată-aproape/ corola mă previne:/ nici tu nu vei scăpa/ necunoscutule/ şi-ntr-adevăr/ trece indiferentă/ anul acesta pe lîngă mine/ toamna/ şi-i vorba numai de-o schimbare de cadru/ de negru între ele/ de nu şi de da/ – aici/ în noul decor/ de la raţia milei tăiat/ eu/ sunt altcineva?” (schimbare de cadru); şi răs­punde: „ţine/ degustă ca un cunoscător/ de marcă/ această/ clipă (n-o da pe gît ce faci?)/ dezbracă haina/ lasă fularul lîngă barcă/ taaaci/ degustă vinul acesta vioriu/ chiar dacă/ la clipa următoare vei ajunge/ mai tîrziu/ va fi acolo te va aştepta/ sau nu/ – la rame clipocind eşti tu” (degustare). Eu sînt Altcineva, ne spune Gabriela Chi­ran, într-o carte interesantă, substanţială în problematica sa, pără­sind femeia în faţa oglinzii din celelalte volume pentru a căuta pasărea albastră a negrului duios, de dincolo de bine, a albului defunct, de dincoace de rău.

 

Revista indexata EBSCO