Apr 8, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Peregrinus – Edituri moldave/ autori moldavi

Ion Agrigoroaiei, Universitari ieşeni, preşedinţi ai Senatului României: Paul Bujor, Traian Bratu, Neculai Costăchescu, indice general: Alexandrina Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2015, 172 p.

În cadrul unui proiect mai larg al editurii Demiurg, intitulat „Istorici ieşeni”, semnalăm acest al nouălea volum, care vorbeşte despre universitari ieşeni ajunşi preşedinţi ai Senatului României.

Citim în Cuvîntul înainte (succintă, dar utilă/ necesară prezentare a cadrului/ unor aspecte legale/ politice/ sociale legate în primul rînd de ce însemna Senatul ţării): Constituţia din iulie 1866 stipula, în articolul 73, că universităţile din Iaşi şi Bucureşti erau îndrituite să dea „fiecare cîte un membru în Senat”, care trebuia să fie „ales de profesorii universităţii respective”. După Marea Unire, Constituţia din 1923 a preluat, în articolul 71, această prevedere pentru universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Cernăuţi.

Sînt reproduse unele alocuţiuni, alte intervenţii numai fragmentar, înlesnind, scrie autorul, „accesul la texte cu o circulaţie mai restrînsă”, dar şi menite să ofere cititorului o mai lesne înţelegere a „climatului existent în Senat, în diverse împrejurări”.

Succint: Paul Bujor, născut în 1862, în Bereşti, judeţul Covurlui, cu studii la Bîrlad şi Paris, cu un doctorat la Geneva, a fost ales în fruntea Senatului în 1919. Traian Bratu, născut în 1875, la Răşinari, a studiat la Sibiu, Bucureşti şi Berlin, unde a obţinut doctoratul în filozofie, a fost ales preşedinte al Senatului în decembrie 1928. Neculai Costăchescu, născut la Huşi, în 1876, a studiat cu Petru Poni la Iaşi, apoi la Zürich (primul doctor în chimie al Universităţii ieşene, citim în carte), participant la războiul din Bulgaria din 1913, apoi la „Războiul nostru de Întregire”, a fost ales preşedinte al Senatului în 1932.

Sînt pagini interesante despre istoria ţării noastre, cu tot felul de detalii nu doar despre activitatea Senatului sau/ şi a celor trei profesori ieşeni, ci şi despre contextul acelor vremuri, felul în care se făcea politică atunci, despre momente de mare importanţă în existenţa poporului român ş.a. Şi, deloc în ultimul rînd, despre un anume fel de a gîndi politica, componenţa Senatului şi „greutatea” pe care o aveau acolo oamenii delegaţi din partea marilor universităţi ale ţării.

În perioada de după 1989 am asistat la tot felul de oscilaţii în ce priveşte componenţa, funcţionarea/ activitatea şi, de aici, credibilitatea celor două camere ale Legislativului României, ajuns după ultimele alegeri, în urma unei concepţii, eufemistic vorbind, „stranii”, la un număr atît de mare de membri, a căror contribuţie este… cum o ştim. Politica este parte necesară a vieţii noastre, dar e importantă şi calitatea oamenilor politici. În context, poate că nu ar fi de prisos rediscutarea acestei prevederi constituţionale. În încheierea succintei noastre semnalări subscriem celor spuse de Ion Agrigoroaiei (care nota că aceste pagini „reprezintă numai fragmente dintr-o analiză ce ar putea fi cuprinzătoare”, legat de „participarea profesorilor Universităţii din Iaşi la viaţa parlamentară a statului român”) – „sperăm că un asemenea proiect va prinde viaţă”.

 

Scriitorul, destin şi opţiune, Anchete literare realizate de Petruţ Pârvescu, Editura PIM, Iaşi, 215, 322 p.

Petruţ Pârvescu scrie dintru început că a fost determinat să alcătuiască această carte pentru „Recuperarea memoriei, înainte de toate”. Adaugă apoi că scopul este „mai ales unul de introspecţie, de re/descoperire a acelor zone mai mult sau mai puţin cunoscute din biobibliografia unor scriitori contemporani”. Demers util, spunem noi, din mai multe perspective, unele poate dincolo de cele cu care a plecat la drum Petruţ Pârvescu.

În afară de faptul că orice cititor interesat (chiar dintre confraţii celor pe care îi regăsim între respondenţi) poate afla diverse informaţii despre felul în care gîndeşte, pentru ce scrie, chiar întrucîtva, cum trăieşte, un scriitor contemporan (botoşănean, de această dată), dată fiind şi provenienţa, felul de a fi atît de diferit al acestora, se poate „creiona” şi un interesant tablou al locurilor în care trăiesc, al României ş.a., al felului în care au văzut fiecare schimbările prin care au trecut localitatea, ţara, oamenii.

Pe de altă parte, de interes poate fi pentru cititor şi felul în care fiecare autor a ajuns la scris, cum şi-a construit pas cu pas drumul (pentru unii, ca Alexandru D. Funduianu, „lung şi… neaşteptat”, „lung şi anevoios” – Constantin Arcu”, sau, dimpotrivă, nu a fost „anevoios cum ar fi trebuit să fie” – Luminiţa Amarie)/ destinul (şi aici, firesc, răspunsurile sînt diverse, de pildă de la „nu există destin, cel puţin asta e convingerea mea” – Cristian Bădiliţă, la Rita Chirian, care spune că „individul […] se măguleşte cu gîndul că totul i-a fost atribuit de undeva din transcendent”), cum a văzut felul în care îi sînt înţelese şi creaţia, şi locul în grupul/ lumea/ societatea din care face parte ş.a.

Din ce am înţeles este un prim volum care reflectă şi, aşa cum cu temei spune Gellu Dorian, „un experiment unic de sociologie culturală”.

Nu în ultimul rînd, poate că ar fi util şi pentru cei care folosesc în mod, eufemistic vorbind, nefericit sintagme ca „scriitorii din puşcării” să lectureze şi astfel de cărţi, pentru a înţelege diferenţa de substanţă, în cea mai mare parte a cazurilor, între cei la care se referă şi scriitori, şi nu doar în privinţa motivaţiei.

 

Nicolae Corlat, Îngerii vin cînd nu-i chemi, cuvînt însoţitor de Ioan Holban, colecţia Cantos, Editura Junimea Iaşi, 2015, 114 p.

Care e, la urma urmelor, forma îngerilor? Cînd vin ei la tine, dacă vin? Cum e „zborul dintre două tăceri”, undeva cînd te preumbli pe coarda gîndului despre ultima ninsoare? Poate că e, aşa cum se întîmplă în poemele din această carte a lui Nicolae Corlat, ca într-o călătorie în înlăuntrul său, pînă departe, pînă dincolo de amintiri, către înţelesuri care trebuie căutate, poate undeva pe o „insulă numai a ta”, acolo unde îţi ţii departe de lume poemele, amintirile, arşiţa, femeile din suflet, absenţele…

Felul în care păşim prin lume se schimbă odată cu greutatea luminii şi nopţilor care s-au petrecut peste pleoapele sufletului nostru, şi, uite-aşa, se poate ca, aşa cum spune autorul, cînd „încerc să-ţi scriu/ cuvintele iau calea întoarcerii” şi „inima zboară curcubeu peste inima ta.

Acum cîţiva ani, semnalam antologia vindecătorul de umbre, a lui Nicolae Corlat, şi spuneam că, avînd prilejul să citesc majoritatea volumelor lui, mi-am întărit imaginea pe care am avut-o cu ani în urmă, cînd îl vedeam ca pe un poet care, într-o lume din ce în ce mai plină de simboluri moderne, de false teme şi „idealuri”, şi de goana prin timp, rămîne, cînd se acoperă cu haina poeziei, singur (pînă la urmă, „în faţa mării” şi „pietrele suferă de singurătate”), pe un ţărm cu dragostea. Asta fără că singurătatea ori dragostea să fie singurele teme ale poeziei lui. Din această perspectivă cred că autorul nu se depărtează de felul în care păşea pe căile versului, doar că acum pare a fi o poezie mai elaborată, cu faţa mai pregnant întoarsă spre „comoară ascunsă” pe care o poţi găsi în tine. Şi drumul către înăuntru cu paşi de simboluri ori de „foşnete ale glasului” vreunei amintiri trecute ori care va fi trecut în curînd, poate atunci cînd „peste munţii din suflet vine seara”, poate… Şi, acum, în acest volum, îmi pare că e altfel cumva şi ca scriitură, şi ca tonalitate, şi, poate, într-o nuanţă mai melancolică, ca apăsarea fără de istov şi fără de leac a pierderii cuiva drag, care „a plecat în căutarea liniştii/ şi-acum zace frîntă/ în grădina absenţei”, care poate că aduce aminte şi de „întoarcerea în cuvîntul mamă”.

E şi un fior al credinţei, nu al religiosului, ci al căutării, al şoaptelor către Domnul, dar mai curînd către îngeri, care vin, chiar cînd nu-i chemi. Şi nu doar în cuvintele din ciclul Poemele tăcerii, din care am ales un text, intitulat sfîrşit, cu care încheiem aceste cîteva gînduri, dat fiind şi specificul rubricii, pe marginea cărţii unui autor care, subscriem celor spuse de Ioan Holban, ne dăruie o carte de reţinut: „uneori dragostea-i mai puternică decît moartea/ şi-atunci îţi scriu cu litere de lumină poeme tăcute/ înverzind în jurul tău pajiştea/ cum în vremi de demult zeii/ pătrundeau în inimi muritoare/ înflorind în jurul lor cîmpiile/ alteori îţi scriu cuvinte de gheaţă/ şi-atunci carnea ta se transformă în sunete triste// pe o stea străvezie stă ascuns sufletul tău”.

 

Lucian Alecsa, Umbra, agent dublu, versuri, Editura Junimea, 2016, 126 p.

Cu ceva timp în urmă scriam despre o carte de proză, Femeia fără zîmbet, semnată de Lucian Alecsa şi despre „lumea” pe care o creiona acolo, din cuvinte. În aceeaşi notă lecturînd, am răsfoit acest volum de versuri cumva ca pe o altă modalitate de a „desena” acea lume, cu atît mai mult cu cît, ele par a se „întrepătrunde” în viziunea autorului. De pildă – şi nu e un caz singular – chiar din poemul de început întîlnim o frază „îndrugată” de Eleonora (în Isidor şi Eleonora): „cînd ţi-e lumea mai dragă, vine  dracul şi-ţi pune pumnul în gură, apoi moartea ţi-o umple cu ţărînă.” Însă trăsăturile de penel sînt „înmuiate” în expresii poetice care dau, parcă, şi un alt fel de umbre şi lumini.

Iată, de pildă, cum „ridurile toamnei se altoiesc cu lacrimile amare ale păsărilor călătoare/ „încercănînd ploaia sub spasmele cerului”; sau cum „toamna toate gîndurile ruginesc, şi cele gîndite si cele încă negîndite,/ cele negîndite se oxidează direct în eter” (aici gîndul meu s-a dus către moş Tincu, din Groparii nu mor decît în zori, proză scurtă din volumul amintit, cel care era convins că „doar a zecea parte dintre gîndurile care ne furnică ţeasta sînt trimise spre judecata semenilor”). Dar… în aceeaşi toamnă, în acelaşi poem, „în ceruri e lîncezeală totală/ nimic nu se trăieşte pe de-ntregul, pe jumătate totul pare a fi gata trăit” şi „îngerii nu mai au nici un chef de viaţă fictivă sau dumnezeiască/ sînt plictisiţi de prea multă adulaţie,/ se zbîrcesc de la prima rugăciune/ li se coclesc aurele, la orice încercare de planare fac crampe la aripi”, pe cînd dracii… Aşa se face că „lumile toate, de ieri şi de azi, intră-n sevraj” şi…

Spuneam, relativ la cartea de proză, că acesta e un fel de a citi cartea/ o latură, dar sînt şi altele, pe care Lucian Alecsa le picură prin penelul său de pictor al acestei lumi (sau oglinzi prin care vede el lumea noastră, a tuturor), cu multe umbre, zugrăvită în cuvinte. Poate, dacă ajungi să te apropii de felul lui a de a privi/ vedea lumea, să poţi arunca o privire în oglinda aceea, aşa cum o simte/ o vede autorul, poţi auzi, ca şi el, cînd plecase în vers într-o fantastă alergare de seară, „o voce cristalină şi liniştită” care „alinta auzul/ cu bazaconii şi poveşti de adormit pruncii”. Sau îl poţi urma cu gîndul în acea alergare cînd, spune el, „am coborît din pat, am ieşit pe uşă, am ieşit din curte,/ am ieşit din noapte, apoi am ieşit şi din zi,/ am luat soarele pe umeri, l-am ţinut în echilibru fără să mă clatin,/ am alergat mai departe, am trecut de cimitir, am trecut de moarte/ mi-am luat crucea în spate/ am străpuns norii ca un avion cu reacţie”… Aşa stînd lucrurile, ai putea să îţi spui, cititorule, nu e de mirare că umbra devine agent dublu, nu-i aşa?

Dar, să încheiem cu un fragment din poemul umbra, agent dublu, al unui poet care avea o cale a lui în scris, care şi-a construit un fel al lui de a spune lumea şi de a se spune pe sine, într-un limbaj distinct, cu amprentă personală: „De cîteva zile o umbră doarme la picioarele mele/ e  sfrijită, beteagă şi bălăngăneşte ca o limbă de clopot/ cred că-i oligofrenă/ cu siguranţă, nu e a mea,/ a mea e un munte de umbră, e numai  fibră şi nervi/ clocoteşte întunericul în ea de parcă ar fi ruptă din iad/ nici un gînd nu creşte la umbra umbrei mele/ se usucă precum brusturii fără apă/ unde mai pui că umbra asta care mă urmăreşte zi şi noapte/ are şi o constituţie  ciudată/ nimic definit, o prelingere gelatinoasă a întunericului,/ e un hibrid umanoido-tîrîtor/  are pe corpul diform,  un păr aspru de porc mistreţ/ urechi nu are,/  în schimb are mii de urechiuşe dispuse pe şira spinării/ca nişte pîlnii minuscule ce absorb sunetele din jur/ […]/ Cu siguranţa,  umbra asta lăţită la picioarele mele e agent dublu/ s-a întins  ca o iederă pe sufletul meu şi nu mai post scăpa de ea / […]/o fi vorba de ceva malign sau benign?”.

 

Konstantin Balmont, Spre cer se-nalţă stoluri de cocori, poezii şi poeme, traducere din limba rusă de Alexandru G. Şerban, Editura Performantica, Iaşi, 2015, 244 p.

Despre Alexandru G. Şerban şi traducerile sale din lirica slavă (fie ea din poezia poloneză, mai ales, dar şi rusă, bielorusă ş.a.), uneori şi despre felul în care i-a fost primită munca şi în ţară, dar şi în patriile poeţilor traduşi, am mai avut ocazia să vorbim în rubrica noastră.

De această dată ne propune un volum cu poeme ale unui simbolist, traducător (a tradus, între altele, din Oscar Wilde, Shelley, Baudelaire ş.a.; a tradus/ prelucrat, ne spune Al.G. Şerban, din poezia bulgară, lituaniană, mexicană, japoneză, georgiană, slovacă) şi eseist, Konstantin Balmont (1867-1942), considerat un reprezentant notabil al poeziei ruse din ceea ce a fost numit, acolo, „Secolul de Argint”.

În afară de mama sa, Balmont spunea că învăţătorii cei mai buni i-au fost (aidoma lui Esenin) meleagurile natale, livada, pîraiele, natura din vechea Rusie ş.a. Despre studiile, viaţa sa, cum a privit revoluţia din 1917, emigrarea în Franţa, atitudinea faţă de Rusia sovietică, de fascism, felul în care erau priviţi/ trataţi emigranţii ruşi fugiţi din ţară din cauza bolşevismului, sărăcia din anii din urmă, boala, internarea ş.a. povesteşte pe larg în paginile de început Al. G. Şerban.

Aşadar, pagini despre Rusia şi Europa într-o perioadă agitată politic/ social, în care a trăit un poet cu o operă şi o viaţă aparte din creaţia căruia ne oferă, în acest volum, o selecţie în versiunea sa în limba română Alexandru G Şerban, dar şi viziunea sa asupra operei autorului pe care îl traduce, într-un eseu inclus în acest volum, Balmont – poetul vremurilor tulburi.

Încheiem, şi spre exemplificare, cu un poem al lui Konstantin Balmont, scris în 1921, Minutul: „Frumoasă e această femeie în apusul de florar,/ Buclele mătăsoase purtate de un vînticel/ Şi fierbinţeala dorinţei în flori sub umbrar,/ Şi-n depărtare cîntecul vîslaşului – dulcel,// Frumoasă este această liberă, sălbatică voinţă;/ O mînă s-a întins, de altă mînă s-abate/ Şi i-a legat pe cei doi o clipă în cadenţă –/ Ăst minut de iubire ce durează din eternitate”.

Revista indexata EBSCO