Apr 8, 2016

Posted by in ARTE

Gheorghe MACARIE – Ipostazele omagiului

Apariţia lucrării lui Gh.A.M. Ciobanu, consacrată sculptorului Ion Irimescu întruneşte multiplele preocupări ale autorului de pedagog şi istoric al culturii, muzicolog, scriitor şi critic de artă asupra unui subiect în care a persistat de peste două decenii. Departe de a aborda tipologia monografiei clasice, lucrarea se configurează ca o fastuoasă colecţie de eseuri, structurate pe relevarea dimensiunilor interioare ale operei celui studiat. Impresia este de exhaustivitate, autorul abordînd temele acesteia dar mai ales acele latenţe lăuntrice (iubirea, moartea, nemurirea, sacrul, liricul, epicul, mioriticul, devenirea etc.) relevînd sculpturii lui I. Irimescu permanenţele ei specifice şi definitorii.

De la bun început autorul surprinde o trăsătură caracteristică a lucrărilor sculptorului, fie ele personaje precis identificabile sau mai ales alegorice, permanenţe spirituale universal-umane, artistul nu lasă impresia, concluzivă, a unui definitiv spus; ceva rămîne în suspensie lasînd celui care contemplă opera sculptorului sau îi citeşte lucrarea despre acesta, libertatea propriilor sale interpretări. Echilibru între statornicie şi zbor, sculpturile irimesciene nu-şi limitează zbuciumul lăuntric şi nici ascund aspiraţiile. Sînt constatări ce se pot extinde şi asupra analizelor abordate în demersul critic al autorului – comentator. Abordîndu-l eseistic autorul cărţii nu are pretenţia de a-l epuiza, lăsînd cititorului – avizat sau simplu – neiniţiat, aceeaşi libertate a ulterioarelor impresii de opera aperta

Capitolul închinat portretului face dovada surprinderii la artist a unor remarcabile calităţi de investigaţie psihologică şi relevare a expresivităţii trăsăturilor individuale. Sculptorul surprinde personajul în atributele sale specifice, vizînd echilibrul fericit al armonizării între tensiunile interioare şi exprimarea somatică a personajului. Majoritatea celor portretizaţi sînt confraţi contemporani sau, mai rar, care l-au precedat: C. Baba, O. Băncilă, I. Jalea, D. Paciurea, Stefan Luchian, M. Sadoveanu… Indiferent de locul lor într-o ierarhie a nemuritorilor, majoritatea aderă, confluent şi omagial, la aceeaşi dominantă estetică – a monumentalizării.

Evident nu este singura dimensiune asupra căreia artistul aprofundează analitic. Este cazul echilibrului între statornicie şi zbor, între viziunea eleată şi cea heraclitiană sau mai simplu între static şi spiritul dinamic. Nu întîmplător echilibrul, spiritul de măsură, a fost socotit consubstanţial unui profil spiritual al poporului român. Este o dimensiune detectabilă în întregul ansamblu statuar al lui I. Irimescu. Este dimensiunea întîlnită în tratarea aspectelor vieţii, dar şi în faţa iminenţei morţii, a sacrului sau devenirii, în raportul dintre lumini şi umbre, între goluri şi plinuri şi pe un plan mai general, între tradiţie şi modernitate.

Raportările sculpturilor la muzică dezvăluie paralelisme şi filiaţii, prilejuind autorului cărţii un adevărat dialog între sculptură şi arta sunetelor. Vorbeşte de astă dată nu numai profesorul enciclopedic evoluînd lejer în cîteva discipline ci şi specialistul. Prof. dr. Gh. Ciobanu, alături de prof. univ. Ştefan Pascu de la Conservatorul din Iaşi a fost cîteva decenii cel mai entuziast popularizator al muzicii simfonice în oraşele Moldovei. I. Irimescu şi-a omagiat muzicienii (unii din ei prieteni) consacrîndu-le busturi, dăltuind el însuşi alegorii ale muzicii, dar mai ales, a determinat, în lucrările sale adevărate polifonii de armonii; decantîndu-le, Dl. Gh. Ciobanu îşi trădează intuiţiile muzicologului pasionat.

Dar calităţile îşi au uneori şi reversul lor. Entuziast fără pauze, autorul cărţii îşi idolatrizează personajul, distins obiect al comentariilor sale; exagerările vin de la sine. Pe aceeaşi linie, hermeneutica unui tors al maestrului român este considerată mai complexă decît aceea a celebrului grup Laocoon (p. 21). Raportări de acest gen se mai întîlnesc pe parcurs, autorul uitînd să insereze în context cîte un mutatis mutandis. În plină apologie a sculptorului, autorul cărţii îşi exprimă regretul că acesta nu a lucrat într-o epocă mai adecvată, la înălţimea talentului său, ratînd ocazia de a picta Sixtine sau Versailles-uri, că nu s-a bucurat de onorurile acelor vremuri. Este exagerat.

În realitate ar fi fost mai utilă o integrare a subiectului cercetării sale şi între ceilalţi artişti contemporani lui (I. Jalea, Gh. Anghel, C. Medrea, O. Han). I. Irimescu nu a fost nici pe departe un nedreptăţit al soartei cum au fost alţi confraţi de-ai săi. Cu merite profesionale, e adevărat, incontestabile, artistul a fost în permanenţă un om lucid, conştient de meandrele mediului social în care evolua; şi-a adecvat activităţile evitînd riscurile, dar neratînd oportunităţile… S-a bucurat înainte de război, dar şi după, de comenzi, recompense, recunoaşteri oficiale, trăindu-şi împlinirile ca artist, dar şi prin demnităţile deţinute (profesor în învăţămîntul artistic superior, preşedinte al U.A.P. etc.) şi apoi, ca un ultim noroc, a avut bucuria de a i se fi hărăzit încă din timpul vieţii un muzeu memorial (graţie de altfel generoasei sale donaţii) într-un spaţiu superb şi cu o amenajare de care, în ţară, nu a avut parte nici un artist plastic român.

O tratare prioritară şi mai extinsă a surselor mitologice ar fi fost mai utilă avînd în vedere frecvenţa acestora în opera lui I. Irimescu. O analiză comparativă mai accentuată a imersiunii sculptorului în mitologia artistică greco-romană ca şi în cea ulterioară creştină, ambele semnificative prin valenţele lor universaliste ne-ar fi relevat un Irimescu mai profund, integrat într-o spiritualitate românească şi europeană. Pe aceeaşi linie a raporturilor comparative în lumea permanenţelor s-ar fi elucidat aparenta opoziţie între clasic şi modern din opera sa. Departe de a fi antagonice, cele două constante ale conştiinţei estetice devin la I. Irimescu două entităţi complementare, fără disonanţe şi nici discrepanţe tensionate.

Dar înainte de toate lucrarea Dlui. Prof. Gh. Ciobanu, rod al unui dialog susţinut şi neîntrerupt, de-o viaţă, cu opera maestrului Irimescu, se constituie, pe parcurs ca o interesantă exegeză, o aventură pasionată dar şi pasionantă; ea implică cititorul într-o dublă, lectură – în romanul unei opere miraculos proteice dar şi în acela, nu mai puţin captivant al unei particulare sensibilităţi – a celui care o interpretează.

 

  1. Gh.A.M. Ciobanu: Irimescu, demiurgul de tăceri, Ed. Muşatinia, Roman, 2015.
Revista indexata EBSCO