Apr 8, 2016

Posted by in ARTE

Marian Sorin RĂDULESCU – Sacra ardere de sine – Scene dintr-o căsnicie

Întotdeauna mi s-a părut fascinantă personalitatea lui Ingmar Bergman, ale cărui filme aveau să fie un reper pentru regizori atît de diferiţi precum Andrei Tarkovski şi Woody Allen. Problematica bergmaniană pare să îl preocupe constant şi pe Radu Jude (în cîteva din filmele de scurt, mediu şi lung-metraj care l-au consacrat: Alexandra, Dimineaţa, Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră, O umbră de nor, Aferim), încă înainte de a fi transpus, pe scena Teatrului Naţional Timişoara (premiera: 12 martie 2016), trama din Scene dintr-o căsnicie – serial TV realizat de cineastul suedez în 1973 şi apoi difuzat cu la fel de mare succes în sălile de cinema.

Care este, aici, această problematică? Simplificînd, meandrele unui cuplu în destrămare şi zadarnicele încercări ale soţilor – Johann (Ion Rizea), Marianne (Alina Ilea, Claudia Ieremia) – de a afla unde, cînd şi cum au început să se mintă. Efortul e cu atît mai anevoios, cu cît însăşi existenţa adevărului – a oricărui adevăr – este pusă sub semnul îndoielii. Personajele – ce suferă de „analfabetism sentimental” – se întreabă ce anume a făcut să ruginească şuruburile inimii şi ale minţii, astfel ca dragostea – acel ceva care se învîrte de la sine, ca un fel de perpetuum mobile – să nu mai fie, ca altădată, semnul învîrtirii unuia în jurul celuilalt. Asemenea lui August Strindberg, Johann ajunge să creadă, cel dintîi, că „lumea e o latrină”, că nu există „dragoste eternă”, că „dragostea omenească nu înseamnă decît egoism”. Devine o persoană extrem de dificilă, foarte asemenea lui Bergman însuşi, aşa cum îl aflăm în autoportretul său din volumul autobiografic, Lanterna magică: „Dacă mă simţeam atacat, muşcam la rîndul meu ca un cîine rănit. Nu aveam încredere în nimeni, nu iubeam pe nimeni, nu simţeam lipsa nimănui. Eram subjugat de o sexualitate care mă împingea spre o permanentă infidelitate şi acţiuni forţate, mereu chinuit de dorinţă, teamă, angoasă şi conştiinţă încărcată”.

 

Decorul montării de la TNT (Iuliana Vîslan) se rezumă la un dormitor luminat în aşa fel încît – prin felul în care este luminat – pare mai degrabă o uriaşă colivie. Este împovărătoare existenţa înăuntrul ei, dar evadarea nu aduce mult dorita libertate nici soţului care se „dezleagă” de mult prea scurtul lanţ matrimonial, nici soţiei abandonate. Fiecare – înainte şi după mult amînata despărţire prin lege – complică viaţa celuilalt cu noi şi infinite necunoscute. Şi poate că eroarea lor constă în inabilitatea de a înţelege că dragostea nu este „ceva” şi – în chip tainic, revelat – „cineva”. Că El, desăvîrşirea tuturor, „dragoste este”. Că dragostea aceea „în Hristos şi în Biserică” nu poate fi altfel decît aşa cum aflăm de la Apostolul neamurilor, Pavel, citat cu destulă circumspecţie de Marianne: „îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndeşte răul, nu se bucură de dreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă, nu cade niciodată”. „Personajele filmelor mele – spunea Bergman – sînt exact ca mine, adică animale mînate de instincte şi care, în cel mai bun caz, gîndesc atunci cînd vorbesc. … Avem totul. Dar în mijlocul acestei vieţi pline există un mare vid. În filmele mele descriu acest vid şi tot ceea ce inventează omul pentru a-l umple. În felul acesta, vreau să dau un sens spiritual unei civilizaţii care stă sub semnul abundenţei material.” Iar acest sens – dincolo de zgomotul şi furia fiecărei noi colivii în care se închid personajele sale – poate că îl aflăm, aşa cum speră să-l găsească Marianne, chiar în metanoia (schimbarea, înnoirea minţii), în drumul înapoi spre punctul zero al destrămării.

 

Zbaterea celor două personaje din Scene dintr-o căsnicie este inutilă şi chinuitoare. Nici recursul la credinţă al Mariannei nu face posibilă minunea (făptura cea nouă, nădejdea) pentru că sfîrşeşte prin a fi doar un idol născut din frică şi numit Dumnezeu. „Vreau să tînjesc după ceva!” – spune, istovit fără nicio nădejde, Johann, cel convins că pînă şi credinţa e ca o tortură, asemenea iubirii pentru cineva care stă mereu în întuneric şi nu se arată niciodată, oricît de tare l-ai chema. (La terminarea filmărilor, Bergman este de fiecare dată copleşit de un „nesfîrşit dor de toţi şi de toate”.) În ultima scenă, Johann şi Marianne se întind în patul matrimonial care, de astă dată, aduce mai degrabă a coşciug. Iar versurile lui Ioan Alexandru pot sta drept coda acestui spectacol:

Cît e de greu şi-anevoios

Drumul din mine înspre tine

Cînd pe altarul rece dintre noi

Nu-i sacra ardere de sine!

Revista indexata EBSCO