Apr 8, 2016

Posted by in ARTE

Ştefan OPREA – DiCaprio, în sfîrşit!…

Sînt aproape două decenii de cînd se zbate Leonardo DiCaprio să obţină un Oscar; a făcut o adevărată obsesie că cineva îi este potrivnic. În 1997, cînd obţinuse un succes frumuşel în Titanic-ul lui James Cameron, era sigur că va da lovitura la gala premiilor, dar n-a fost nici măcar nominalizat (precum partenera sa, Kate Winslet – nominalizată, dar nepremiată, statueta de aur revenind atunci Helenei Hunt). Amîndoi s-au făcut foc şi pară de supărare, deşi nu era cazul. Le-am amintit în comentariul de atunci că au existat actori foarte mari (între care Charlie Chaplin, Greta Garbo, Edward G. Robinson şi alţii) care n-au fost distinşi cu Oscar decît după încheierea unor cariere excepţionale. Mi-am dat seama că nu i-am convins (!) de vreme ce s-au manifestat zgomotos, iar Leo nici n-a vrut să participe la gală. deşi filmul în care juca se afla în fruntea concurenţilor (avea 14 nominalizări – record istoric egalat! – şi a primit 14 statuete de aur). Orgoliul lui era de înţeles (mai ales pentru cine cunoaşte actorii cît de cît); avusese succes, rupsese multe inimi de domnişoare (chiar şi dintre cele de vîrsta a treia), cîştigase bani mulţi, regizorul Cameron zisese despre el că „este un actor fascinant” (apreciere care trebuie judecată din perspectiva alteia, în care Cameron se evalua pe el însuşi după succesul Titanicului: „Sînt regele universului!”). Mă rog…

Adevărul e că acest film l-a impus pe DiCaprio atenţiei generale şi că a fost mult solicitat de regizori în perioada următoare. Îl mai văzusem şi înainte de Titanic. Deşi era foarte tînăr avea deja la activ vreo şase filme şi nu chiar oarecare: This Boy’s Life/ Viaţa lui Toby (1993), The Quick and the Dead/ Mai iute ca moartea (1995), Total Eclipse/ Eclipsă totală (id.), Marvin’s Room/ Camera lui Marvin (1996), Romeo and Juliet (id.) în care jucase alături de Gene Hackman sau de Diane Keaton şi fusese distribuit de regizori ca: Michael Caton-Jones, Lasse Hallström, Agneszka Holland, Jerry Zaks sau Baz Luhrmann. Acesta din urmă i-a dat rolul lui Romeo în producţia sa supercontemporaneizată (Romeo conducea o luxoasă maşină Lincoln, ceilalţi parteneri se întreceau pe motociclete, în dueluri se foloseau arme de foc moderne, poliţai supraveghea circulaţia din elicopter, un personaj era astronaut, etc.). Povestea de dragoste avea momente subacvatice (celebra scenă a balconului era transferată într-o piscină – de unde ideea [originală!] a unei regizoare de la noi de a o transfera într-o cadă de baie!). Personajele – cele tinere – păstrau, totuşi, cîteva unde de romantism, chiar dacă acestea nu prea se simţeau în largul lor printre gazele de eşapament şi tirurile de pistol-automat.

Au trecut însă toate şi Leo a ajuns rege al Franţei în The Man in the Iron Mask – ecranizare a celebrului roman al lui Al. Dumas (r. Randall Wallace, 1998). Figura lui cam efeminată îi venea bine tînărului Ludovic, dar în a doua ipostază (aceea a regelui maturizat prin suferinţă) rămînea în umbra „monştrilor” Depardieu şi Irons.

Are apoi cîteva experienţe semnificative sub baghetele unor regizori în vogă, între care Danny Boyle (The Beach/ Plaja, 1999), suficiente pentru a intra în atenţia lui Martin Scorsese care pare a face o adevărată pasiune pentru el. Îl va distribui mai întîi într-un rol secundar din Gangs of New York/ Bandele din New York (2002, alături de Daniel Day-Lewis), pentru a-l lansa cu adevărat în The Aviator/ Aviatorul (2004, cu Cate Blanchet) şi în The Departed/ Cîrtiţa (2006, cu Jack Nicholson şi Matt Damon). Se afla la apogeul unei cariere frumoase, deşi abia împlinise 30 de ani. Aviatorul a făcut oarecare vîlvă printre cinefili şi l-a scos în faţă pe actor, mai ales după ce la Globurile de Aur au ieşit învingători (filmul şi actorul), iar presa americană a manifestat un entuziasm rar întîlnit. Nominalizările pentru Oscar au dublat acel entuziasm: au fost 11, la categorii importante între care cel mai bun film, regie, actor protagonist (DiCaprio), actori în roluri secundare (Alan Alda şi Cate Blanchet), ş.a. Personajul interpretat de DiCaprio – Howard Hughes, era pe placul americanilor: bogat, excentric, întreprinzător, recordman mondial ca pilot, iubitor de cinema şi de femei frumoase şi celebre, etc. Povestea lui era întruchiparea „visului american”. Asta îi dădea actorului o mare încredere şi speranţa că va cîştiga Oscarul. Uita însă un amănunt: Martin Scorsese era regizorul indezirabil, pe care juriul academic îl evita ori de cîte ori avea prilejul. S-a întîmplat şi de data aceasta, Aviatorului revenindu-i doar un premiu pentru imagine şi unul pentru actriţa Cate Blanchet. Scorsese pierdea pentru a patra oară în confruntarea Oscar, după ce candidase în 1988 (cu The Color of Money), în 1995 (cu Casino) şi în 2002 (cu Gangs of NewYork), dar va cîştiga, cu mari emoţii, în 2006, cînd Cîrtiţa lui va fi distins la cel mai importante categorii (cel mai bun film şi regie). DiCaprio însă tot nu izbîndeşte. În 2004 a fost întrecut de actorul de culoare James Foxx (Ray), iar în 2006 (cînd fusese nominalizat pentru rolul principal din Blood Diamond) a pierdut în faţa lui Forest Whitaker (The Last King of Scotland). Inutil să mai vorbim despre dezamăgire, despre mania persecuţiei, sau despre alte stări asemănătoare, care, în cazul unui orgolios şi răsfăţat precum Leo, ating cele mai înalte cote. Se pare însă că eroul nostru a ajuns, odată cu trecerea anilor, la o anumită înţelepciune care, chiar dacă nu l-a făcut să renunţe cu totul la imprecaţii, la reproşuri şi la alte forme de nemulţumire, l-a ajutat să-şi vadă de meserie şi să se realizeze film după film: Revolutionary Road (2008), Shutter Island (2010), J. Edgar (2011), Django Unchained (2012, o substanţială colaborare cu regizorul Quentin Tarantino şi cu actorii Christoph Waltz şi Jamie Foxx, Marele Gatsby (2013), Lupul de pe Wall Street (id.), The Audition (2015) ş.a., pentru a ajunge, în sfîrşit, la împlinirea vechiului şi obsedantului vis: obţinerea unui Oscar de interpretare. L-a adus în această situaţie regizorul Alejandro Gonzales Iñarritu, care i-a oferit rolul protagonist în filmul său The Revenant, peliculă de o maximă duritate, din care aflăm încă o dată că omul e mai rău decît animalele sălbatice, dar şi că vechiul adagiu Dum spiro, spero nu trebuie uitat niciodată. Pînă cînd vom avea prilejul să vorbim despre film (şi, poate, despre Ińarritu, regizor aflat la al doilea succes Oscar consecutiv!), rămînem cu privirea de neuitat a lui DiCaprio din finalul filmului („un albastru infinit!”) şi cu bucuria lui nedisimulată din seara galei.

Revista indexata EBSCO