Apr 8, 2016

Posted by in Varia

Ioana COSTA – Vinuri vechi şi vinuri noi

Plinius, Naturalis historia.

Bernard Pivot, Dicţionar din dragoste de vin, traducere din limba franceză de Marius Constantinescu, prefaţă de Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, Baroque Books & Arts, 2013.

Barry C. Smith (coord.), Filozofia vinului. O chestiune de gust, traducere din limba engleză de Mihai Mororiu, Bucureşti, Baroque Books & Arts, 2015.

 

Viţei-de-vie îi închină Pliniu cel Bătrîn o carte întreagă, a paisprezecea – iar rostul ţine atît de realitatea lumii romane (sau antice, în general), cît şi de părerile autorului, care şi-a organizat atent materialul din care e croită enciclopedia. Cartea poartă un titlu general („Pomii fructiferi”), dar, începînd cu viţa-de-vie, rămîne la ea. O observaţie din paragraful 8 justifică tratarea extinsă: „în privinţa ei, Italia deţine supremaţia pînă-ntr-atît încît ar putea părea că, folosindu-se doar de aceste resurse, le-a învins în bogăţie pe toate celelalte neamuri, chiar şi – adaugă pe neaşteptate autorul – pe cele care produc parfumuri alese. Căci există oare în lume plăcere mai mare decît parfumul viţei-de-vie în floare?”

Istoria viţei-de-vie este marcată de personaje care şi-au legat numele de ea. Intră în această galerie libertul Acilius Sthenelus (14.48), care cultivase un teren din Nomentum de numai şaizeci de iugăre, reuşind să încaseze din vînzări patru sute de mii de sesterţi. Gramaticul Remmius Palaemon (14.49-50) contribuise cumva la perpetuarea gloriei lui Sthenelus, cumpărînd cu şase sute de mii de sesterţi o proprietate în aceeaşi zonă; pe un teren abandonat din nepăsare, a creat în mai puţin de opt ani (mai mult din vanitate, observă maliţios Pliniu) o vie minunată, a cărei recoltă a putut fi folosită ca gaj pentru suma de patru sute de mii de sesterţi. Proprietatea a stîrnit invidia vecinilor, iar Annaeus Seneca (14.51), prins de o pasiune neobişnuită pentru acest teren, a cumpărat viile cu un preţ de patru ori mai mare decît valorau, cam într-al zecelea an de cînd începuseră să fie cultivate.

Cel mai faimos dintre vinurile vechi este cel de Maronea (14.53), valoros în sens propriu: „după calculele din acea vreme, s-a stabilit un preţ de o sută de sesterţi pe amforă, şi, pe baza lui, s-a mărit cu o dobîndă de şase la sută pe an, o dobîndă acceptabilă şi moderată; în timpul principatului lui C. Caesar, fiul lui Germanicus, mai exact după o sută şaizeci de ani, s-a fixat preţul vinului la o uncie”. După Homer, acest vin se cuvine să fie amestecat cu douăzeci de măsuri de apă.

Interdicţia romană ca femeile să bea vin nu putea lipsi din textul plinian (14.89). El exemplifică legea prin episodul uciderii în bătaie a soţiei lui Egnatius Maetennius, care ar fi băut vin dintr-un butoi; plină de tîlc este în acest caz absolvirea ucigaşului de orice vină, acordată de Romulus. În analele lui Fabius Pictor stă scris că o matroană a fost omorîtă prin înfometare pentru că deschisese caseta în care se aflau cheile pivniţei. Cato explicase sec obiceiul ca rudele să le sărute pe femei tocmai prin nevoia de a se asigura că nu băuseră vin.

Fără număr sînt reţetele de falsificare, prin care se obţinea vin (cu întrebuinţare medicinală) fără struguri sau pe o cale indirectă (din vin et similia): în categoria  din urmă intră licoarea numită adynamon, cea mai apropiată de starea naturală: „se fierb douăzeci de sextari de must alb cu apă pe jumătate, pînă se reduce la o treime din întreg; alţii înfierbîntă la soare, timp de patruzeci de zile, zece sextari de apă de mare şi tot atîţia de apă de ploaie; această apă se dă bolnavilor pentru care există temerea că vinul le-ar putea dăuna” (14.100). Se mai poate face vin fals din mei copt împreună cu paie (14.101), din diverse fructe, cum ar fi curmale, smochine, roşcove, pere, mere, rodii, coarne, moşmoane, scoruşe, dude uscate, muguri de pin (14.102-103) sau chiar din plantele care cresc în grădină (14.105): din rădăcină de sparanghel, din maghiran, din sămînţă de ţelină, din pelin, din mentă sălbatică, din rută, din cătuşnică, din cimbrişor şi din voronic; de asemenea (14.106), din napi, din rădăcină de ceapă de mare, din petale de trandafiri, din nard galic şi nard sălbatic, la care se adaugă (14.107) smirna, trestia aromatică, papura, amomul, scorţişoara, şofranul, palmierul. Vinul absinthites (14.109) se face „punînd la fiert o livră de absint de Pont în patruzeci de sextari de must, pînă ajunge la o treime, sau adăugînd la vin rămurele de absint”. Diverse „ierburi” (14.111) pot fi folosite pentru prepararea vinului fals: lavandă, rădăcină de genţiană, cimbrişor, dictam, morcov, salvie, panax, obligeană, cimbru, mătrăgună, trestie”. Nici arbuştii nu au fost trecuţi cu vederea pentru prepararea „vinului” (14.112): două soiuri de cedru, chiparosul, dafinul, ienupărul, terebintul, trestia aromatică, fisticul, lemnul de măslin pitic, de nucşoară, de stejar pitic sau floarea aceloraşi arbuşti. Cea mai simplă reţetă (14.113) este a vinului din apă şi miere; „se recomandă pentru aceasta să se păstreze apă de ploaie timp de cinci ani, dar unii, mai isteţi, o fierb de îndată, pînă ajunge la o treime şi adaugă o treime de miere veche, apoi o ţin la soare 40 de zile, la începutul caniculei; alţii o toarnă aşa în alte vase pe care le astupă după zece zile; această băutură se cheamă hydromeli şi, cu timpul, capătă gust de vin; nicăieri nu e mai apreciată decît în Frigia”.

Remediile obţinute din vin sînt la locul lor în secţiunea medicinală a enciclopediei lui Pliniu (22.110-115: 18 leacuri din hidromel, aqua mulsa; 23.1-27: leacuri din viţa-de-vie, şi anume din diverse soiuri, din frunze, din rădăcini, din curpeni, din struguri, din sîmburi de struguri; 23.54-60: din vin alterat, adică oţet); sînt însă amintite frecvent şi în această carte a paisprezecea. Calitatea esenţială (14.58) este „de a încălzi corpul, dacă vinul este înghiţit, şi de a-l răcori, dacă se aplică extern”. Se leagă de această proprietate o vorbă a lui Andocydes, care îi scrisese lui Alexandru cel Mare: „Cînd bei vin, rege, aminteşte-ţi că bei sîngele pămîntului. Cucuta este otravă pentru om, iar vinul, pentru cucută”.

Dedicînd o carte întreagă viţei-de-vie, Pliniu îi aduce un elogiu implicit, perceptibil în întregul enciclopediei: editorial vorbind, viţa este comparabilă cu omul însuşi, singurul căruia i se mai rezervase un capitol aparte (cartea a şaptea). Bătrînului Pliniu îi putem pune alături două cărţi din prezentul nostru: Dicţionar din dragoste de vin al lui Bernard Pivot, preşedintele Academiei Goncourt, o prezenţă emblematică în media,  şi Filozofia vinului. O chestiune de gust, volum colectiv (coordonat de Barry C. Smith) care dezvoltă în eseuri ideile expuse la conferinţa internaţională Filozofie şi vin: de la ştiinţă la subiectivitate (Londra, 2004). Două cărţi frumoase şi bune, apărute în ultimii ani la editura care continuă să ne încînte, nedezminţindu-se: Baroque Books & Arts. Două cărţi care ne pun pe gînduri: cît de asemenea sînt enologia şi filologia?

Revista indexata EBSCO