Apr 8, 2016

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Naţiune, naţionalism, principiu naţional (interferenţe identitare)

Fiinţa umană se distinge – în enormul ansamblu al formelor existenţei în lumea terestră, şi astfel în Univers, în lumea spiritului, şi deci ca fiinţare, prin sufletul divin originar, cel primit spre apariţia sa, în infinitul etern al absolutului divin, al cuvîntului în orizontul strălucitor dar, neautonom al intelectului, şi deci limbajului suspendat între spirit şi materie – poate mai ales prin multitudinea, poate infinită ca act şi potenţă, aptă a se transforma în act, a identităţilor sale. Toată gama acestor identităţi se situează, evident, între două extreme, perfect capabile de a încadra şi, în consecinţă, delimita tot ceea ce este uman; pe de o parte este omul, în toată universalitatea sa – condiţia umană a oricărei fiinţe omeneşti, încorporează tot ceea ce omul poate fi şi, cu deosebire, ceea ce trebuie să fie, avînd obligaţia, datoria, ireductibilă, de a fi. Deci, la extrema cealaltă, ca opus al universalităţii sale, omul este o existenţă personală – este o persoană, şi faptul este confirmat de purtarea unui nume ca marcă, de asemenea absolută, a revendicării identităţii personale, altfel spus, unice. Psihologia animală ne vorbeşte despre faptul că o serie întreagă de specii animale (la limită nu cumva toate acestea?) fac proba recunoaşterii existenţei proprii, inclusiv prin stabilirea în oglindă a apariţiei lor. Avem motive să spunem că în întreaga viaţă există o capacitate comună şi egală a prelucrării inteligente a corelaţiilor vitale, doar modul exprimării şi nivelul posibilităţilor de exprimare diferind foarte mult. Omul este fiinţă a cărei principală exprimare se realizează prin limbaj, acesta fiind valorizat nu doar în comunicarea interumană, ci şi în stocarea experienţei în memorie, o memorie care deţine întreg fondul de informaţie în forma oferită de vorbire, inclusiv ca vorbire interioară. S-a discutat încă de foarte multă vreme, dar în mod special spre sfîrşitul Evului Mediu, în Renaştere şi în perioada clasicismului post-renascentist despre reflectarea în aşa numitul microcosmos, în fiinţa umană considerată în ansamblul ei, a macrocosmosului, a universului fizic, cu enormele sale, componente, structuri şi forme astronomice. O astfel de idee reprezenta proiecţia unui adevăr indiscutabil – acela că atît în fiinţa umană, cît şi universul fizic al astronomiei, legile fizice, reglînd mecanismele vieţii oamenilor şi cele ale apariţiei, destruc?iei şi interacţiunilor corpurilor cosmice, sînt aceleaşi. În fapt, ceea ce aducea ideea superpoziţiei structurale macrocosm-microcosmos, era şi constatarea, şi convingerea, existenţei unei egale complexităţi a giganticei prezenţe a corpurilor cosmice şi a interacţiunilor de o fabuloasă, enormă, intricare, interferenţe, a componentelor biologice ale organismului omenesc. În sfîrşit, în conştiinţa umană se afla oglindită întreaga existenţă a cosmosului – conştiinţa trebuia să fie aptă de a capta aspectele în continuă detaliere ale cunoaşterii de către om a universului, iar fiinţa umană are să aspire constant şi continuu la cunoaşterea lumii, mergînd spre integralitate.

Identitatea umană, ca identitate universală, părea să cuprindă, mergînd către limită, totul; identitatea personală nu era mai puţin aptă să se identifice, poate, pînă la urmă chiar în fiecare existenţă concretă cu identitatea omului ca om universal. Totuşi o cît de generală analiză asupra omului existînd în societatea oamenilor relevă diversitatea devastatoare a identităţilor pe care fiinţa umană le poate adopta şi le adoptă efectiv. Ceea ce se observă , privind identitatea umană şi, cu deosebire modul în care aceasta este resimţită şi conştientizată în actuala perioadă a civilizaţiei, şi deci a istoriei, este, în primul rînd faptul unei extreme diversităţi a identităţilor personale. Faptul, asemenea altor schimbări în sfera trăirilor identitare, este mult mai marcat în ultimele două-trei decenii ale secolului XX, accentuîndu-se pur şi simplu dramatic în aceste prime două decenii ale mileniului III. Anterior – şi cu deosebire în urmă cu peste un secol – identităţile personale aveau o mult mai mare omogenitate, aceasta ca urmare a faptului că ele se subordonau şi adoptau în cea mai mare măsură forma identităţilor care pot fi numite categoriale. Persoana umană era definită în primul rînd prin sex, apoi printr-o anumită condiţie socială, – prin educaţie, prin profesie, prin funcţia deţinută, prin condiţia materială, prin starea civilă, vîrstă, tip antropologic, maniere, aspect, atenţia acordată aspectului şi multe alte caracteristici sau dimensiuni existenţiale, în funcţie de care putea fi atribuită unor anumite categorii umane. Variaţia individuală, în trecut nu era mare în cadrul fiecărei categorii. Categoria, prin caracteristicile sale definitorii prevala asupra individualităţii, în definirea identităţii persoanei în ansamblul său. Astăzi – respectiv în evoluţia profilului uman sau profilelor proprii ultimilor patru-cinci decenii – identitatea personală tinde să prevaleze asupra identităţii impusă de categoriile umane de apartenenţă, chiar dacă tiparul acestora nu se lasă a fi cu totul inobservabil, în nici un caz concret sau, cel puţin, nu pare să ajungă în totalitate şters.

Există însă patru tipare identitare care au dobîndit o deosebită putere de amprentare asupra sentimentului intim, de apartenenţă, al persoanei în colectivitatea extinsă a umanităţii în ultimul secol dintre care unele sînt încă în culminaţie azi. Două dintre acestea au format motivaţia ideologică a conflictelor devastatoare care au marcat în modul cel mai tragic istoria secolului XX. Identitatea rasială a fost considerată, pretinsă, în nazism ca fiind aspectul principal, definitor pentru condiţia omului, a popoarelor, a statelor. Rasele nu erau egale, în ideologie nazistă, ca valoare umană, biologică, intelectuală, capacitate decizională şi putere de luptă. S-a vorbit de rase superioare şi de rase inferioare. Că nimic nu justifica o asemenea împărţire a oamenilor sub raport identitar a fost clar demonstrat – variabilitatea antropologică, psiho-antropologică, intelectuală, intrarasială, în interiorul aceleiaşi rase, depăşeşte evident, statistic, variabilitatea interrasială. Genocidul nazist, crimele împotriva umanităţii, au avut ca origine ideologică pretenţia de superioritate rasială a unei naţiuni care ar fi fost chemată la a-şi impune superioritatea asupra umanităţii în ansamblul ei. Cel de al doilea tipar din fericire eliminat astăzi şi aceasta dintre determinanţii teoretici ai istoriei a fost reprezentat de identitatea afirmată în cadrul claselor sociale. Aceste clase, a căror determinare, distinctă, reciprocă avea, în mod sigur, imprecizii grave, erau considerate de marxism-leninism ca separînd suportul progresului istoric de conservatorismul socio-economic şi istoric. Se vorbea de clase exploatatoare şi de clase exploatate. Se exercitau presiuni şi se practica opresiunea cea mai severă asupra persoanelor considerate a aparţine unor clase retrograde,ale trecutului istoric, oferindu-se în schimb avantaje, adesea abuzive şi inexplicabile, reprezentanţilor claselor pretins progresiste. Eşecul istoric al comunismului, devenit manifest odată cu Revoluţia Europeană începută în 1989, a făcut ca şi această utilizare a unei forme de identitate nedreaptă şi abuzivă în evaluarea condiţiei unei fiinţe umane – a nenumărate fiinţe omeneşti – să îşi piardă orice importanţă, deci şi credibilitate, care pentru o vreme reuşise a fi impusă multor conştiinţe, în spaţiul cîtorva generaţii. Atît concepţia nazistă precum şi cea comunistă nu au reuşit să deturneze cele mai multe dintre ideile, modalităţile şi exerciţiile grupurilor umane de la o corectă tratare a problemelor naturii identităţilor pe care fiinţele umane le pot deţine şi afirma.

Două dintre sursele identitare care s-au regăsit diferit – una în mai toată sau chiar toată istoria umanităţii, iar cealaltă, cu adevărat, dar, în ultimele două, trei secole, deşi originile pot fi aflate şi în acest caz în toată istoria – sînt identitatea religioasă şi identitatea naţională. Pentru ultimele patruzeci de milenii, cu deplină siguranţă pentru această perioadă, omul a fost şi este o fiinţă a credinţei. Credinţa religioasă impune prin chiar ceea ce reprezintă, ideea de a deţine un adevăr absolut – cel al Divinităţii sale. Această credinţă nu opune oamenii de identităţi religioase diferite în politeism– o multitudine de adevăruri absolute în acelaşi domeniu este compatibilă cîtă vreme există o distribuţie teritorială şi populaţională diferită pentru fiecare dintre respectivele adevăruri. Apariţia monoteismului, ca Religie Iudaică, apoi Creştinism şi ulterior Islam, afirmînd o credinţă unică impun ideea unei identităţi religioase de asemenea unică. Persecuţiile religioase şi, cîteva secole după răspîndirea Creştinismului, războaiele religioase au făcut victime omeneşti numeroase şi au impus o reconsiderare a relaţiilor dintre diferitele religii în primul rînd prin prisma toleranţei reciproce a identităţilor religioase ale oamenilor şi ale comunităţilor umane. Baza identităţii religioase a omului este însă una transcendentă – soluţia conflictelor sau contradicţiilor interconfesionale manifestate în relaţiile interumane, trebuie să fie aflată în principiile şi credinţele religioase însele.

Ce se întîmplă însă cu naţiunile şi cu identitatea rezultată din apartenenţa naţională a persoanelor, a comunităţilor umane, a oamenilor. Popoarele au aparţinut unor triburi de provenienţă, au fost constituite pe seama acestora; ele au avut adesea un conducător unic, un monarh, un conducător al poporului; uneori popoarele s-au condus democratic. Definiţia naţiunii variază cu epoca, dar şi cu autorii care au vorbit şi scris despre naţiuni; a contat în respectiva definiţie limbajul, teritoriul, importanţa acordată adeziunii voluntare la o naţiune, modalităţile cooperării interumane, comunitatea de tradiţie, istorie, spaţiu geo-politic. Ceea ce se recunoaşte fără a se explicita însă este devotamentul mistic acordat realităţii sau idealului numit naţiune, întru totul asemănător cu acela arătat de individul uman, Divinităţii în care îşi pune credinţa. Dacă naţiunea este tratată ca principiu cvasi-divin ce diferă însă de modul în care este adorat Dumnezeu, ca unică Divinitate în religiile monoteiste, prin aceia că numai nouă ne aparţine naţiunea noastră, dar în plus noi – se crede – ajungem nu să nu avem decît noi dreptul la a face din această naţiune un înalt ideal al nostru, cel mai aproape de idealitatea pe care o idealizăm în Dumnezeu. Apare astfel naţionalismul – o absolutizare a naţiunii ca existenţă superioară dată nouă înşine. Identitatea noastră personală, ca expresie a identităţii naţionale pe care ne-o conferă în exclusivitate, nouă, naţiunea noastră este, precum ataşamentul nostru pentru unicul Dumnezeu, o valoare care exclude orice altă valorizare de acelaşi gen, sau în cel mai bun caz este permisă cu un titlu inferior celui pe care îl deţinem noi. Trecerea de la existenţa naţională la naţionalism este simplă şi ea se petrece adesea pentru mai mulţi sau mai puţini dintre membrii unei naţiuni, dar aproape niciodată, pentru nici o naţiune, nu se întîmplă să nu se găsească aderenţii la un naţionalism specific. Identitatea naţională este un dat care poate fi recunoscut este, oricum, un fapt obiectiv; identitatea naţionalistă este o eroare de afirmare a sinelui transpusă în agresiune la adresa altor identităţi similare. Cum se poate reveni pe o platformă de normalitate în aderarea limpede separată de abuzuri de tip paranoic la o identitate naţională – şi deci integrală – demnă? Principiul kantian al convenirii asupra universalităţii maximei prin care îţi structurezi comportamentul etic precum şi ideile generale – a putea face din principiul acţiunii tale oricînd o maximă universală – este cheia adaptării pentru identitatea naţională nu a unei aspiraţii la un drept dincolo faţă de cel al altor oameni, mai presus de toţi cei care nu împărtăşesc aceiaşi identitate cu a ta. A admite că pretenţia ta la o identitate naţională demnă este egal de valabilă şi îndreptăţită precum aceea a tuturor oamenilor, a fiecăruia din perspectiva identităţii sale naţionale, aşează expresia sentimentului şi caracterului naţional în cea mai bună viziune etică, în descendenţă kantiană. Astfel spus există popoare alese – în sensul că alese sînt toate popoarele, fiecare din unghiul identităţii sale şi cu un drept absolut al fiecăruia asupra propriei identităţi, drept încă odată meritînd a fi spus egal de către orice popor, pentru orice naţiune, de către naţiunea ce îşi revendică o identitate anume, precum şi de către umanitatea întreagă pentru orice naţiune.

Revista indexata EBSCO