Apr 8, 2016

Posted by in ESEU

Arthur SUCIU – Comunicare privată şi discurs existenţial

Pentru a înţelege cum s-a făcut, structural, trecerea de la simplii privaţi la autor, ca personalitate publică, trebuie să concepem existenţa unor modificări petrecute în viaţa particulară a indivizilor şi în raportarea la un public aflat în formare. O persoană care, detaşîndu-se de valorile şi practicile sociale premoderne, scrie din perspectivă privată unui destinatar privat, schimbă centrul de referinţă al discursului. Ea nu are în vedere, desigur, exprimarea interesului autorităţii, printr-o misivă cu valoare de ordin, şi nici măcar a interesului comun al unui grup social, ca atunci cînd o breaslă transmite anumite cereri autorităţii statului. Ea vizează, în mod limitat şi strict, interesul privat al autorului scrisorii şi al receptorului ei. Cu toate acestea, scriitorul nu este încă acea persoană ale cărei scrisori private sunt destinate unui receptor privat şi aceasta chiar dacă, întîmplător, aceste scrisori ajung să fie făcute publice. Tipătescu n-ar fi ajuns scriitor dacă Nae Caţavencu i-ar fi publicat scrisoarea de amor către Zoe în ziarul ”Răcnetul Carpaţilor”. Ba, intenţia lui Tipătescu a fost, din capul locului, aceea de a scrie o epistolă secretă. El ar fi fost capabil de sacrificii neînchipuite pentru a ieşi basma curată din încurcătura pierderii scrisorii de către Zoe. Dimpotrivă, scriitorul (autorul) îşi face o miză din publicarea unui discurs privat: a unor scrisori, a unei autobiografii, a unei povestiri, a unui eseu, a unor cugetări. El este un Tipătescu decis să scrie o piesă de teatru, purtînd titlul: O scrisoare pierdută. Scriind din perspectiva vieţii private, autorul nu se adresează, de cele mai multe ori, unui public determinat, unei singure persoane sau unui grup foarte restrîns. Chiar dacă, de exemplu, în scrisorile adresate de către Benjamin Constant către Doamna Récamier, identitatea destinatarului este cunoscută, un destinatar cu identitate nedeterminată, care să recepteze scrisorile dincolo de contextul imediat al redactării lor, este întotdeauna implicat. Aceste scrisori definesc o experienţă existenţială şi o relaţie care poate fi înţeleasă în generalitatea ei: iubirea unui bărbat aflat la vîrsta a doua pentru o femeie măritată. Tipătescu nu este un scriitor, dar Benjamin Constant este. Scrisorile sale către Doamna Récamier sunt opera unui autor conştient de sine, care avea în vedere posibila lor publicare, ca dovadă că aceste scrisori fac parte din ceea ce numim opera lui Benjamin Constant. Autorul nu se adresează deci cuiva anume, ci tuturor celor care sunt dispuşi să-l citească. El se adresează, în sensul cel mai propriu, lumii.

Cîmpul cultural, artistic şi literar are la bază contractul de comunicare între o persoană privată, care proiectează public un discurs, şi o altă persoană privată, care are acces public, prin mediatizare, la acest discurs. Este vorba de o comunicare publică între o sursă privată, identificabilă, şi un receptor privat nedeterminat. Dacă sursa discursului este anonimă, atunci fie ne aflăm în condiţia premodernă a autorului popular, caz în care discuţia asupra autonomiei trebuie purtată în alţi termeni, fie în aceea a cenzurii, anonimul fiind un caz limită al pseudonimului.  Autorul poate să scrie despre viaţa sa sau despre chestiuni publice, însă – chiar şi în al doilea caz – o face tot ca particular. La rîndul său, indiferent de referinţa discursului, receptorul sesizează şi ia în considerare perspectiva sa privată.  Proiecţia şi mediatizarea sunt însă întotdeauna publice, fapt care activează relaţia autorului, a discursului privat şi a receptării private cu discursul heteronom şi cu autoritatea care îl susţine. Samizdatul este o metodă de distribuire a discursului către un grup mai mult sau mai puţin determinat, scopul fiind evitarea cenzurii, a raportării directe la autoritate. El este o regresie către forma originară a comunicării private: scrisoarea. Înfăţişînd însă public un discurs privat, scriitorul îşi asumă pînă la capăt raportarea, afirmînd că discursul public nu este exhaustiv, nu este comprehensiv în raport cu realitatea descrisă.

Discursul privat intră astfel în coliziune sau în concurenţă directă cu discursul public. El se raportează inevitabil la acest discurs, provocînd apariţia cenzurii. Cenzura este, aşadar, intervenţia, mai mult sau mai puţin brutală, directă sau indirectă, a autorităţii heteronome asupra autorului, ca sursă a discursului, a procesului de mediatizare a discursului sau a receptorului privat.  Modelul de comunicare al discursului privat evidenţiază relaţia de raportare care există, în cazul discursului privat, faţă de discursul public. Distincţia între discursul heteronom şi discursul autonom avînd la bază separaţia între sfera publică şi sfera privată, acest model va fi aplicabil şi în descrierea relaţiei dintre cele două tipuri de discurs. Spre deosebire de majoritatea modelelor comunicaţionale – Lasswell, Braddock, Shannon şi Weaver, Osgood şi Schramm, DeFleur – modelul de comunicare al discursului privat pune în evidenţă statutul sursei: publică sau privată. Devine astfel un aspect relevant dacă sursa este o persoană privată sau o instituţie (guvernamentală, media etc.). Este, de asemenea, important dacă mesajul va fi unul integrativ sau distanţat, dacă receptorul este, la rîndul său, o persoană privată sau o instituţie publică (sau privată), precum şi dacă receptorul se raportează prin integrare sau prin distanţare la mesajul primit. Cenzura directă este o intervenţie heteronomă în raport cu distanţarea discursivă, dar distanţarea, ca posibilitate identificabilă în cadrul vieţii private, anticipează şi dejoacă această intervenţie. Distanţîndu-se de discursul heteronom, individul privat intră într-o relaţie de raportare autonomă cu acest discurs şi, în consecinţă, cu temporalitatea ca origine a discursului în genere.

Relaţia de raportare autonomă nu are un caracter întîmplător şi nu vizează secvenţe marginale ale discursului heteronom. Ea nu este angajată cu referire la orice fel de instituţionalizări sau nu are în vedere doar anumite cîmpuri, instituţionalizate heteronom, faţă de care individul privat se distanţează. Chiar şi atunci cînd el este distanţat numai în ceea ce priveşte relaţiile de muncă (a devenit şomer sau pensionar) sau relaţiile sociale (s-a însingurat), raportarea se realizează faţă de ansamblul discursiv heteronom şi faţă de unitatea sa de interpretare. Numai dislocînd unitatea de ansamblu a discursului, autorul se poate poziţiona autonom. Boala lui Ivan Ilici, personajul din povestirea Moartea lui Ivan Ilici, de Tolstoi, îi modifică acestuia raportarea nu doar în privinţa domeniului limitat al bolii, ci şi al ansamblului vieţii sale trecute, prezente şi viitoare. Raportarea la boală este o raportare la moarte. Ivan Ilici ia act de realitatea morţii, iar acest lucru îi schimbă radical viziunea despre lume.

 

Discursul existenţial

Fiind o îndepărtare de ordinea heteronomă şi, prin aceasta, o raportare la discursul heteronom, fiind o ruptură la nivel individual, distanţarea conduce inevitabil la o criză de poziţionare. Un angajat al unei firme multinaţionale, care începe să critice, în viaţa sa privată (să spunem, la întîlnirile cu prietenii), ipocrizia şefilor săi şi să exprime alienarea  pe care o simte la locul său de muncă, se distanţează de politica integrativă a firmei la care lucrează. El se află într-o criză de poziţionare întrucît convingerile sale intime vin în contradicţie cu felul în care trebuie să se comporte pentru a-şi păstra locul de muncă.  Prin chiar relaţia de raportare, pe care o stabileşte prin această ruptură, individul privat atrage atenţia asupra caracterului proiectiv al discursului heteronom, caracter camuflat prin mecanismele de legitimare socială. Distanţarea este o dezvrăjire a lumii prin intermediul căreia temporalitatea este surprinsă în labilitatea ei constitutivă. Rupt de posibilitatea raportării integrate la discursul heteronom, individul privat îşi caută o repoziţionare autonomă. În exemplul ales, angajatul la multinaţională îşi poate publica opiniile despre propriul loc de muncă pe un blog personal sau pe Facebook, poate să scrie şi apoi să publice un jurnal sau un roman etc. El intră astfel într-o relaţie de raportare cu autoritatea reprezentată de firma multinaţională şi cu discursul heteronom stabilit ca politică integrativă. Repoziţionarea, ca încercare de exprimare publică a propriei distanţări, ridică problema existenţialităţii asumării discursului. Distanţarea îl aruncă pe individul privat într-o serie de diferenţieri, prin care acesta încearcă să rezolve criza şi să găseacă o poziţie strategică autonomă în raport cu discursul heteronom.  Asumarea existenţială este încercarea individului privat de a găsi o astfel de poziţionare, altfel spus de a institui o nouă relaţie între temporalitate şi discurs. Ea readuce discuţia la ceea ce Heidegger numeşte „putinţa de a fi autentic şi starea de hotărîre”. Această putinţă de a hotărî nu se poate desprinde de cadrele temporalităţii. Ea nu poate ieşi din limitele impuse de posibilităţile discursive, anume orientarea către transcendent (către Dumnezeu) şi orientarea către imanent (către propriul ego). În acelaşi timp, pentru a fi autentică, orientarea existenţială trebuie să elimine caracterul proiectiv al hotărîrii. Ea nu are alte căi decît să se îndrepte către limitele situaţiei de hotărîre: hotărîrea absurdă (credinţa) şi hotărîrea bizară (idiosincrazică).

 

Reduplicarea gîndirii. Exigenţa etică 

Cînd Pascal îşi exprimă preferinţa pentru „Dumnezeul lui Avraam” în faţa celui al „filosofilor”, în fapt al lui Descartes, el încearcă să găsească această putinţă de a fi autentic în tipul de raportare avraamic. Tot Avraam este personajul cheie şi pentru Kierkegaard. Exigenţa primă a asumării existenţiale este concordanţa avraamică dintre discurs şi comportamentul social (indiferent de consecinţe), ceea ce Kierkegaard, într-o celebră notă din Jurnal, numeşte „reduplicarea gîndirii”. Kierkegaard îşi exprimă convingerea în posibilitatea depăşirii proiectivităţii discursului prin asumarea unei dialectici concrete. Proiectivitatea este, în cazul său, expresia neasumării. Asumarea nu constă în a gîndi, a conceptualiza existenţa, aşa cum procedează Hegel în Fenomenologia spiritului, ci în a o trăi etic. Dialectica are, la Kierkegaard, o dimensiune existenţială şi etică. Exigenţa sa este de a exprima în acelaşi timp cea mai profundă sinceritate şi cel mai înalt nivel de constrîngere etică. Acesta este şi cazul lui Pascal. Principiul reduplicării, în sens avraamic, este pe cît de simplu, pe atît de greu de pus în practică. El implică asumarea unor riscuri existenţiale foarte mari, este o insurecţie asupra propriei persoane. Viaţa lui Pascal şi a lui Kierkegaard sunt mărturii că hotărîrea absurdă poate avea consecinţe dramatice asupra vieţii autorului existenţial. Ea distruge şi sănătatea, şi sistemul relaţiilor sale sociale. Ceea ce ne interesează în acest punct este însă de a stabili validitatea principiului reduplicării. Opera lui Kierkegaard este ea însăşi un exemplu de încercare de a rezolva această problemă. O mare parte a cărţilor sale – cele din stadiile estetic şi etic – au fost semnate cu pseudonime ciudate: Climacus, Anti-Climacus, Eremita, Constantius etc. Prin aceasta, filosoful danez dorea să ia, ironic, distanţă faţă de propriul discurs. Numai discursurile religioase, edificatoare au fost semnate cu numele real, ca dovadă că autorul şi le-a asumat pe deplin. Kierkegaard este, în viaţa privată, un erou al creştinismului, iar în viaţa publică un critic necruţător al comportamentului capilor bisericii protestante din Copenhaga. El este victima batjocurii publice din cauza opiniilor sale, contrare spiritului comun şi cutumelor religioase. Scrierile religioase şi polemice sunt însă scrieri serioase, prin care Kierkegaard iese din sfera discursului ironic, promovînd, la limită, ideologia creştină. Discursurile sale edificatoare au, deci, un caracter heteronom. Tentaţia heteronomă este simţită şi de Pascal, în Scrisori provinciale; tocmai de aceea, se foloseşte de un pseudonim (Louis de Montalte). Aplicarea, într-o formă radicală, a principiului reduplicării gîndirii conduce inevitabil la asumarea unui discurs ideologic. Acest principiu poate avea, în plus, implicaţii grave legate de distanţare atunci cînd autorul, pentru a se repoziţiona autonom, ajunge la o formă de distanţare insurecţională. Convingerile pot fi diverse. Pentru Raskolnikov, „dacă Dumnezeu nu există, totul este permis” şi, în primul rînd, crima. Aceasta este ideea pentru care el, cum spune Kierkegaard, „vrea să trăiască şi să moară”. Consecinţele existenţiale ale aplicării principiului reduplicării pot fi, în acest caz, dramatice. Din fericire, Raskolnikov nu este o fiinţă reală, ci personajul unei cărţi scrise de Dostoievski. În Crimă şi pedeapsă, Dostoievski evită să-şi asume existenţial nihilismul lui Raskolnikov; în schimb, îl pune în scenă, îl ilustrează, arătîndu-i consecinţele. El nu scrie o predică, precum Kierkegaard sau oricare preot creştin, ci un roman. În felul acesta, Dostoievski evită distanţarea insurecţională. Care este preţul? Preţul este sacrificarea existenţialităţii asumării şi asumarea, în schimb, a unei proiecţii. Scriitorul nu-şi reduplică gîndirea, aşa cum cere Kierkegaard, ci se dedublează, se diferenţiază în continuare.

 

Diferenţierea idiosincrazică. Exigenţa sincerităţii

Cea de-a doua posibilitate de hotărîre existenţială este hotărîrea bizară. Ea implică un procedeu şi o exigenţă inverse faţă de reduplicarea gîndirii. Nu să trăieşti aşa cum gîndeşti şi cum scrii (exigenţa etică), ci să scrii, să exprimi ceea ce ai trăit. Această formă de hotărîre presupune, inevitabil, orientarea imanentă a discursului. Principiul maximei sincerităţi a fost formulat de către Edgar Alan Poe, într-un text celebru din Marginalia. Sinceritatea extremă este văzută de Poe ca poziţionare capabilă să „revoluţioneze” lumea. Scriitura existenţială ar trebui să elimine exigenţa etică, să provoace astfel, în public, onorabilitatea autorului, să atenteze la celebritatea şi posteritatea sa, ar fi deci un text care se întoarce împotriva propriului autor. Poe recunoaşte că aplicarea principiului maximei sincerităţi reprezintă o utopie.  Cu toate acestea, Confesiunile lui Rousseau şi Inima mea aşa cum e, de Baudelaire, sunt, între altele, încercări celebre, foarte curajoase de a aplica principiul lui Poe şi de a exprima în scris cu maximă sinceritate ceea ce autorul a trăit. Ele pretind că rezolvă problema existenţialităţii asumării prin proclamarea unei diferenţe idiosincrazice, dezvăluind unicitatea personajului care se asumă pe sine existenţial. Pentru Baudelaire, care şi-a gîndit lucrarea plecînd chiar de la Poe, dezvăluirea de sine este o posibilitate de eternizare („veşnicul renume”) prin scandal, un sacrificiu al vieţii, al propriei vieţi. Autobiografia marchează distanţarea în mod direct, subliniind caracterul bizar sau diferit, ieşit din comun al autorului. Ea nu se aruncă în abisul transcendenţei, ci în acela al intimităţii. Exigenţa este aceea de a spune ceea ce alţii nu vor să spună, de a spune ceea ce individul privat însuşi, care se scrie pe sine, nu vrea să spună. Biografii lui Baudelaire şi Rousseau au stabilit deja în ce doze sunt amestecate, în aceste opere, sinceritatea şi nesinceritatea, – şi au pus în lumină scăpările lor voite sau nevoite. Unii critici au mers chiar mai departe, denunţînd caracterul autojustificativ al operelor lor. Paul Johnson contestă, pînă la pamflet, sinceritatea lui Rousseau. El pretinde că, departe de a reprezenta procesul unei dezvăluiri de sine, Confesiuni este o încercare de autojustificare, după ce Voltaire îl acuzase, într-un articol, că şi-a abandonat cei cinci copii. Benjamin Fondane arată că Inima mea aşa cum e reprezintă, din perspectiva scopului pentru care a fost scrisă, un eşec şi că, în Florile răului, Baudelaire, slujindu-se de „iresponsabilitatea artei”, de forma ei proiectivă de exprimare, a reuşit să exprime mai mult. Cele două opere rămîn discursuri autonome, însă fără ca asumarea să fie, pînă la urmă, exclusiv existenţială. Sinceritatea provoacă nu limitele raţiunii, ci limitele literaturii, dincolo de care literatura nu mai este literatură, ci pur şi simplu viaţă sau conţinut psihologic. Ea ratează însă această transcendere, rezultatul fiind contrar: o ficţionalizare a eului.

 

Autoproiecţia

Există, aşadar, anumite limite discursive ale asumării existenţiale. Pe de o parte, nu este nimeni într-atît de îndrăzneţ sau de lucid (în raport cu o cenzură exterioară devenită cenzură interioară) pentru a se dezvălui pe sine, în scris, aşa cum este, dacă nu cumva, obiectiv, asumarea existenţială pe linia hotărîrii bizare este pur şi simplu imposibilă. Eul confesiv al lui Rousseau sau al lui Baudelaire evoluează discursiv între autodenigrare şi autojustificare, care sunt cei doi poli ai autoproiecţiei. Prin autoproiecţie înţeleg tendinţa, conştientă sau inconştientă, a autorului unui discurs de a se prezenta în mod nesincer sub forma autojustificării sau a autodenigrării. Autoproiecţia este caracteristică asumării existenţiale. Cum poate fi sinceră o fiinţă idiosincrazică, adică părtinitoare prin definiţie? Obiectivitatea autoprezentării, la nivelul discursului, este o pură utopie. Natura convenţională şi inevitabil reductivă a discursului face în aşa fel încît o poveste, oricît de lungă şi detaliată, să nu poată fi mai mult decît un foarte scurt rezumat. Un rezumat nu poate fi însă o prezentare obiectivă. Pe de altă parte, asumarea existenţială prin hotărîre absurdă, cînd nu cedează nebuniei, rămîne captivă discursului heteronom.  Ambele perspective încearcă să suspende interpretarea eului dintr-o perspectivă fixă, heteronomă. Pentru aceasta, asumarea absurdă proiectează eul ca instanţă paradoxală, transcendentă, în timp ce asumarea bizară dezvăluie contingenţa, ireductibilă la hermeneutică, a eului. În orice discurs, aceste forme de suspendare nu se pot radicaliza decît cu riscul de a comunica un non-sens şi astfel de a rupe relaţia de raportare cu discursul heteronom. Tocmai de aceea, discursurile existenţiale trebuie să preia orientările, susceptibile la hermeneutică, pe care le oferă structura temporalităţii. Asumarea existenţială prin hotărîre absurdă aderă, în fapt, la un discurs orientat către transcendent, iar asumarea existenţială prin hotărîre bizară aderă la un discurs orientat către imanent. Prin aceasta însă, se revine la problema de la început a proiectivităţii discursului. Singura formă reală de interpretare non-proiectivă a eului ar putea fi viaţa însăşi, condiţia fiind ca viaţa să aibă un caracter hermeneutic. Viaţa nu poate fi însă cuprinsă în discurs, fie el autonom sau heteronom, fără a opera o încadrare hermeneutică ce dezvăluie caracterul proiectiv al interpretării. Nu există sau, în orice caz, omul nu are acces la ceea ce am putea numi o perspectivă obiectivă şi exhaustivă a vieţii sale. Dimpotrivă, orice interpretare de sine este, obiectiv, incompletă şi părtinitoare, autoproiectivă. Aceasta este limita ei internă. Unitatea între scriitor, ca persoană în carne şi oase, autor, narator şi personajul principal asigură identitatea şi consistenţa discursului existenţial. Asumarea acestei unităţi expune însă autorul atît riscurilor autocompromiterii sau compromiterii apropiaţilor săi, despre care scrie, cît şi riscurilor legate de raportarea, prea directă, la sistem. Prin distanţarea către nebunie, asumarea existenţială se confruntă, deci, şi cu o  limită exterioară, care apare în raportarea la discursul heteronom şi este resimţită de autor fie prin cenzurarea textelor, fie prin ameninţarea directă la adresa libertăţii sale.  Pentru a evita atît limitele interne ale discursului existenţial, cît şi pe cele externe, autorul operează o nouă diferenţiere, care constă în ruperea pactului autobiografic.

 

 

Revista indexata EBSCO