Apr 8, 2016

Posted by in ESEU

Nicolae CREŢU – Mihai Ursachi, instauratio noctis

Lirismul ursachian are mai în adînc o coerenţă şi o unitate, amîndouă, neostentative şi nerigide, proprii lui. La suprafaţă pare mai curînd dispersat, poate chiar tatonant, ori aşa de reţinut şi de surdinizat uneori, încît nu mai pare să trimită la autorul atîtor poeme de un ironic/ autoironic protocol, cînd doar pentru sine, fantezist, cînd de o mizanscenă cu tîlc metatextual, cum nici la celălalt, urzitor de alegorii şi parabole, înceţoşate. E cu atît mai tentant să cauţi, dincolo de astfel de piruete, fente şi eschive, de voite rupturi şi elipse, ca şi de faconda vreunei poze, subminată chiar în progresia edificării ei, acele rare, cu atît mai preţioase, pagini de poezie în care aparent discontinua gamă de ipostazieri şi tonalităţi îşi dezvăluie o neaşteptat de organică ordine, o logică a ei, de conexiuni, complementarităţi şi semnificative tensiuni interioare, ca de pildă în antologica Instauratio noctis.

Catrenul de start reuneşte enunţuri care, desprinse din acest mănunchi de prag, să se poată, doar aparent, autonomiza, dar ca versuri-cheie, în raporturi resemantizate din acele, viitoare, noi contexte, apte să dezvolte şi să nuanţeze potenţialul lor de sugestii, dat dintru început, însă abia astfel, ulterior, devenit perceptibil pînă la capăt: Soarele mistic apune în ceţuri./ Imaginea sfîntă şi clară s-a şters./ Pe pajişti creşteau spirituale nutreţuri./ O pată de sînge în Univers. E, totodată, în concentrarea ansamblului lor, un anume aer sau accent gnomic. Înşelător, desigur, devreme ce, cu o singură excepţie, celelalte trei versuri sunt, în rostirea lor fermă, aproape apodictică, atît de încărcate de culoare şi axiologie subiectivă, că miezul lor trimite nu la abstracte adevăruri universale, ci la stări, situări şi reacţii ale eului liric intratextual, captate într-o mişcare internă a sensului către sine însuşi, altceva decît o dicţiune nu doar lapidară, ci şi clară încă de la debut. Dimpotrivă, minus versul-cheie al întregului poem, O pată de sînge în Univers, fiecare din celelalte trei spune şi nu spune acel ceva ce se doar întrevede în ele, nu numai voit nelimpede, dar şi de o mereu altfel de morfologie a ambiguizării.

Mai este oare fie şi măcar un ecou de peisaj în Soarele mistic apune în ceţuri.? Sau totul e deja dat într-o fixată armătură alegorică a relaţiilor şi raporturilor? Dacă nu e pur şi simplu astrul diurn, cu emisia lui de lumină şi căldură, ci soarele mistic, atunci nici ceţurile nu sunt… meteorologice şi nici apune nu rămîne ceea ce, eventual, ar putea să pară cuiva că şi este: nu e deloc o simplă notaţie, fie şi atmosferizatoare, ca la Bacovia. De fapt, invers, natura şi ritmurile ciclului diurn-nocturn îi pun la dispoziţie autorului un întreg cîmp semantic, conotativ, legat de războiul reluat de-a lungul fiecărei zile astronomice (24 de ore), între lumină şi vrăjmaşul ei, întunericul. Crepusculul de soare mistic nu e unul de pastel, nici de corelativ bacovian, metaforic, al unei stări difuze: şi asta, pentru că e un altfel de soare decît cel de toate zilele, şi nu ajuns, doar pentru azi, la capătul cursei lui cereşti. E unul scos din rama limitativă a cotidianului, devenit pur şi densificat semn al minţii, în el e esenţa unei lumini a cunoaşterii. A credinţei? A altceva? Nici măcar mistic nu restrînge orizontul semantic la sacru, divin, ale teologilor. Pentru că apusul acesta, al soarelui mistic, introduce mult mai curînd ideea unei regresii, a unei pierderi, de ordinul interiorităţii fiinţei, ceea ce se estompează, scade, declină, iată, încă din primul vers, este un reper crucial pentru sinele acestui eu liric. Şi aşa cum acesta din urmă nu e unul psihologic, nici evaluarea drept mistic nu indică o natură religioasă, un astfel de orizont semantic, ci o valoare de reper central, decisiv, a toate ordonator, pe axa polarităţii în care se află limitatul ins omenesc faţă de o cosmică, doar gîndită nemărginire (spaţială şi temporală): Univers. Uşorul ecou eminescian (de intertextualitate surdinizată) din sfîntă şi clară nu atenuează deloc vagul şi nebulozitatea imaginii. Dar, de fapt, imaginea a ce? Poate chiar cea a soarelui mistic? Poate, la fel de bine, trimiţînd la altceva, încă nespus, însă pe cale de a fi sugerat? Raportarea nu pare să fie la contextul imediat, mult mai plauzibil ar fi un înţeles mai imprecis, e drept, dar totodată mai cuprinzător, chiar suprem totalizant: şi anume, lumea, cu accentul semantic pus nu pe o realitate a ei, ci pe receptarea, filtrată subiectiv, de imagine ordonatoare (faţă de prolixa, haotica fenomenalitate), în favoarea unei degajări a esenţelor, un circuit al interpretării care ar reface astfel o convergenţă rodnică a cunoaşterii neorgolioase, deşi de sorginte revelatorie, cu o umilă, pierdută acum, integrare în climatul apusei lumini spirituale (soarele mistic). O deposedare, o desprindere ce îşi au cauza şi sursa nu în vreo intruziune exterioară, violentă, malefică, perfidă eventual, dar în propria, lăuntrica moliciune şi în, prin ea, vulnerabilitate: Şi nici singurătate şi nici împărtăşire/ în noaptea revolută nu-şi află stăruinţă,/ doar pierderea adîncă de sine şi de ştire,/ statornică uitare şi lipsă de voinţă. Dezvăluiri ce nu mai cultivă un clarobscur de efect enigmatizant, ferme, destul de explicite, ale unui eu liric pe cale de a-şi diagnostica retrospectiv, minusurile unei psyche scrutate nepărtinitor, necruţător, nemazochist, clivaj de ego (splitting) intentîndu-şi un proces lui însuşi? Capete de (auto)acuzare ce trimit, toate, mai curînd la slăbiciuni de temperament, unul a cărui amprentă unificatoare, adusă astfel sub lupă, e inconsecvenţa: lipsă a stăruinţei, pierdere de sine şi de ştire, deficit de voinţă, probate şi de reversul lor: o statornicie doar a uitării şi a lipsei de voinţă. Dar conştientizate, oare, în ce fel de ton? Este el unul cu adevărat (auto)acuzator? Nu, ci vizibil elegiac, al dezolării de plînsa nestatornicie. Să fi avînd această vină (faţă de sine însuşi) a eului o explicaţie, chiar o sursă a mărturisitei pierderi de sine în versul izolat ce urmează catrenului, Pe pajişti creşteau spirituale nutreţuri.?

E greu de crezut că vocea lirică intratextuală şi-ar asocia autoreproşurile, vina şi nemulţumirea de sine cu cine ştie ce tentaţie a înfruptării, de efect corupător, ori cel puţin, mediocrizant, din spirituale nutreţuri, o formulare mult prea tranşant ironică, chiar sarcastică, pentru a risca să conciliem ispita unor atare pajişti cu accentul de elegie profundă venind din ratarea de şansă ontologică surprinsă în Instauratio noctis. Şi nici eventuala ipoteză de tardivă trezire a lucidităţii şi a unei intransigenţe opuse oricărui narcisism nu are şanse reale de a lămuri lucrurile, altfel spus, de a detecta rădăcinile nemulţumirii de sine, deşi o atare sugestie nu e nici cu totul absentă din text, dar ea ar diminua drastic gravitatea rezonanţei de elegie existenţială a poemului. Şirul variaţiunilor din acelaşi cîmp semantic, de orizont psiho-moral, continuă şi în ceea ce urmează: Eroarea sta sădită în frageda făptură, / o, miel de aur în dalba dimineaţă,/ imagine sfîntă şi clară şi pură/ zburdalnică Fire, beţie de viaţă…, dar de data aceasta, totul, vina, eroarea, nemulţumirea de sine, recontextualizate direct, sau doar în ecoul lor, sub semnul unei aurorale revărsări de lumină solară, de prospeţime (frageda făptură) în stare să dea o altă iluminare conotativă vulnerabilităţii, apoteozată cvasicristic în miel de aur, o aureolă de sanctitate a fiinţei copilăreşti de atunci, de mult revolută, obiect acum de nostalgică nălucire într-un orizont interior al memoriei sinelui, scăldat în puritatea adamică a începutului, a auroralului: de aur nefiind decît o aureolare a imaginii mielului, lăuntrică reiterare a acelei vîrste de dalbă dimineaţă a existenţei, a unui a fi în lume (Dasein) de ontos liminar, expus, în inocenţa sa, unui întreg cîmp al insinuantei coruptibilităţi, zburdalnică Fire, beţie de viaţă, totuşi încă imagine sfîntă şi clară şi pură, triadică înmănunchiere definitorie şi evaluatoare (sanctitas-claritas-puritas) care implică, în accentul ei adînc nostalgic şi suprem elegiac, saltul abrupt, direct, nemenajat, de la aurorala, dalba dimineaţă, la metafora existenţială finală, lapidar-rezumativă: O pată de sînge în Univers. Atît, şi nimic mai mult, o pată de sînge (nu sîngele însuşi, ci numai urma lui, ba încă şi cu disforica rezonanţă conotativă de pată (ce urîţeşte?), strivită în efemerida şi nimicnicia ei de urieşenia/ nemărginirea contextului: în Univers.

Întoarcerea către sine a eului, neconsolator, autoscopică, a chipului oglindit în fîntînă e, desigur, căutare/ tentativă a regăsirii de sine în orizontul de acum, de vîrstă interioară tîrzie, a mielului de aur de odinioară, cu tot cu dalba dimineaţă, de aurorală apoteoză, pierdută din pricini de statornică uitare şi lipsă de voinţă, vinovăţie şi regret de nevindecat, sintetizate în tardiva ipostază a frunţii aplecate-n fîntînă, chip asociat, oximoronic, cu o aureolă de foc împrejuru-i arzînd. Şi urma de memorie afectivă, incurabil nostalgică, a unei (părelnice?) iubiri senine: nu chiar o uitare a adevăratei iubiri, dar o ştergere, o înceţoşare (sugerată de acel parcă): şi parcă a fost o iubire senină, estompare a unei cufundate, ireversibil, în trecut, legende lăuntrice, îngemănată însă cu metaforic-simbolica podidire a cuplului sub risipa de flori de salcîm: şi parcă a fost o iubire senină,/ flori de salcîm podidindu-ne blînd, celebrare luminos-nostalgică, concentrînd în ea şi ecouri intertextuale din Eminescu (flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rînduri-rînduri) şi Blaga (Risipei se dedă florarul), într-o totuşi aproape oximoronică reunire a ecoului de iubire senină cu sugestia metaforică, de lacrimi, din podidire. Nu e numai un soi de florală îmbrăţişare complice, protectoare a cuplului de îndrăgostiţi, dar şi de muzicalizată, diafană anticipare a rămînerii acelui ecou de memorie afectivă în evanescenţa deschisă a sugestiilor către romanţă şi elegie, simultan.

Nu e o întîmplare că versul izolat ce urmează acestei secvenţe scăldate în lumina şi puritatea amintirii e tocmai Soarele mistic apune în ceţuri, cel care deschidea rostirea de sine din Instauratio noctis. Nu efectul formal, compoziţional, de circularitate mă interesează aici şi acum, ci o riguroasă, nu şi rigidă, tectonică a sensului ce se developează nesilnic, organic în poem, în succesiunea treptelor unei rafinate dispositio, fără să implic în această ultimă vocabulă nici cea mai uşoară aluzie la vreun retorism, vizat astfel. Nici aşezarea în pagină nu e una arbitrară sau din capriciu, nici impusă de vreo intenţie auctorială de constrîngătoare modelare a tiparului interpretării (venind din text către noi). Însă crepusculul înceţoşat al soarelui mistic, nu este el sublimarea într-o metaforă de sinteză a faliei şi a tensiunii dintre paradisul iubirii senine, pierdut, şi, de cealaltă parte, aureola de foc a frunţii aplecate-n fîntîna-topos ursachian al cunoaşterii de sine, ochi ce înăuntru-i se deşteaptă, de data aceasta la neoromanticul magistru, ca altădată la romanticul junimist. Cu un anumit cuantum de resemantizare, discretă, dar fermă, datorată altui timp istoric şi altei fibre de temperament creator. Şi iată un detaliu aparent doar formal: de ce, în reluarea finală a versurilor catrenului iniţial, cu tonul lor tranşant şi majestuos, de ce doar în final distanţarea faţă de cele ce îi urmează a versului investit cu o mare densitate de sens dat apusului de soare mistic? Numai pentru că el absoarbe acum, deopotrivă, pierduta for ever lumină a iubirii senine (urma unui timp trăit, necrispat de nicio nelinişte), dar şi aureola de foc a frunţii oglindite-n fîntîna autoscrutării? Da, şi de asta, dar nu numai.

Tăietura compoziţională aparte din acest final e marca prozodic-compoziţională a unei subtile resemantizări de preţioase nuanţe-rod al întregii articulări interne a textului. Privit astfel, poemul este o voit lacunară (şi astfel enigmatizantă) pseudo-naraţiune de natură lirică prin excelenţă, retrospectivă existenţială redusă la termenii ei decisivi, de autoportretizare mai curînd aluzivă, fără pierderea conotaţiei etimologice de ludus, devreme ce joacă un rol atît de important un clarobscur al elipselor spunerii. Debutului-concentrare a dimensiunilor de sens întreg din poem (catrenul iniţial) îi urma intentarea aceluiaşi proces lăuntric, monologic, ţintind ne-stăruinţa, pierderea în statornică uitare şi lipsă de voinţă: în ele e pricina ştergerii, în timp, a imaginii sfinte şi clare.

Şi formulărilor ceva mai abstracte/ generalizante li se va adăuga un gînd autoanalitic, bătînd spre psihosomatic (Eroarea sta sădită în frageda făptură), modulată imediat şi într-o versiune care sună mai puţin cerebralizant odată cu evocata zburdalnică Fire, beţie de viaţă, din toate acestea derivînd de fapt nostalgica imagine, nu numai sfîntă şi clară, acum şi pură, de înaintea pierderii tuturor acestor trei luminoase atribute de paradisiacă imago. De unde şi semantismul mielului-ecou cristic: o, miel de aur în dalba dimineaţă. Vădit, primele două catrene erau palierele succesive ale unei întoarceri dinspre regretele şi nemulţumirile de sine din prezentul rostirii lirice, vîrstă interioară a eului coborîtor pe verticala fîntînii, către dalba dimineaţă a fragedei făpturi, la care duce/ conduce, paradoxal compensator, noaptea revolută. Lucida introspecţie-judecată de sine nu e deloc vreo confesiune pe canapeaua lui Freud, cum poate li se va părea unora, ci, înainte de toate, o convertire a ironiei ontologice (glosată de poetul însuşi) în jocoseriosul stilului ursachian, grav în profunzime, aparent lejer la suprafaţă, confesiune voit eliptică, congeneră poate cu conceptul lui Culianu de Iocari serio. Pe fundalul cosmic al zburdalnicei Firi, al beţiei de viaţă, cade sec, în contrast strivitor, esenţa demistificată (aproape cioranian: leurre) a omenescului: O pată de sînge în Univers. Nici vorbă de vreo înşelătoare consolare apelînd la spirituale nutreţuri. Fruntea aplecată-n fîntînă, cu aureola (ei) de foc, e poate un dublu ecou intertextual, şi pascalian (roseau pensant), şi bacovian (din Altfel), reper crucial, ca şi paradisul pierdut al iubirii senine.

Instauratio noctis este o esenţializatoare elegie existenţială, tîrziu monolog (introspectiv şi rezumativ) al unui eu liric confesiv sieşi, nostalgic, dar nu larmoyant, a cărui configuraţie de repere supreme are parcă în ea ceva din tetrada lui Heidegger (pămînt vs. cer, muritori vs. nemuritori). Convertirea/ sublimarea unei radicale ratări de irepetabilă şansă în Cîntec al fiinţei, revelator de nostalgii, amar şi dor, într-o nobilă neîmpăcare cu limitele condiţiei umane, nici cu ademenirile cărora nu li s-a rezistat, ca din toate aceste volute ale unei spirale coborîtoare să se decanteze totuşi, cu accentul unei rostiri melifluente, esenţa poetică, aproape holderliniană a lui a fi omeneşte în lume (Dasein): În chip poetic locuieşte omul, cum sună un vers de mare încărcătură semantică al poetului german, de geniu (comentat extraordinar de autorul lui Sein und Zeit), în orizontul căruia a locui (wohnen) nu corespunde, limitativ, doar acordului organic cu lumea (Welt), ci şi sublimării dramatismului existenţial în rostirea lirică-luminiş (Lichtung) al fiinţei.

Revista indexata EBSCO