Apr 8, 2016

Posted by in ESEU

Dan TOMULEŢ – Luntrea lui Caron: amintiri dintr-o altă tranziţie

Pînă nu de mult, s-a discutat intens despre tranziţie. Oriîncotro te îndreptai, întîlneai specialiştii tranzitoriului, care învăţau, mai ales pe toată lumea, cum se face trecerea de la socialismul de tip marxist la capitalismul de… orice tip. Părea că venise, în sfîrşit, ziua răzbunării libertăţii împotriva tiraniei şi că în calea acestei realizări epocale nu se mai afla acum decît un mic număr de strîmbături mărunte, care, desigur, se cuveneau îndreptate. Treptat însă, entuziasmul s-a potolit, iar tranziţia s-a şters de pe buzele oamenilor. Oare de ce? Care ar putea să fie motivul? Să se fi descoperit cumva treptat că existenţa umană este prin definiţie tranzitorie? Sau tranziţia şi-a îndeplinit misiunea ei vremelnică de lozincă menită să ne îndrepte gîndurile şi energiile în direcţia „corectă”? Cine ştie. Cert este însă că ne-am împotmolit, iar tranziţia s-a prelungit pînă dincolo de uzura morală a termenului. Românul, aflat în drum spre fericirea lui consumeristă, de care nu-l mai despărţeau decît vreo cîteva strîmbături, pare să se fi împiedicat de ultima dintre ele: de omul strîmb. Slujitori ai mamonei, ne-am dovedit incapabili să construim mult visatul paradis al confortului material. Am căzut, se pare, victime iluziei că strîmbăturile ţin de sistem – şi, într-adevăr, cele mărunte ţin – şi n-am înţeles că orice strîmbătură este, în cele din urmă, lucrătura omului strîmb.

Probabil a venit acum vremea să ne întoarcem în istoria nu prea îndepărtată, ca să învăţăm de la părinţii noştri, care şi-au avut şi ei tranziţia lor, nu o tranziţie dinspre comunism, ci o tranziţie la comunism; pentru că nu putem ieşi dintr-o groapă dacă nu-i cunoaştem adîncimea. Astfel, în ciuda faptului că, în opinia lui Blaga, „viaţa şi istoria ne învaţă să cultivăm uitarea ca o măsură de conservare a fiinţei”[1], de data aceasta trebuie să ne amintim, şi anume, tocmai de înţelepciunea celui care ne îndeamnă la uitare.

Luntrea lui Caron, roman „de sertar” al marelui filosof şi poet, conţine istoria acestei prime tranziţii, povestea strivirii brutale a primăverii celor două zeci de ani de rodnicie interbelică – atîta cîtă a fost – sub greutatea îngheţului roşu. În ciuda elementelor biografice (sau poate chiar din pricina lor), romanul lui Blaga nu ne povesteşte doar despre strivirea fizică a elitei româneşti, deşi evenimentul a avut, fără îndoială, loc. Povestea lui este, mai degrabă, povestea sufocării spirituale a acestui popor, a destrămării lui lăuntrice lucrată sistematic şi intenţionat, destrămare pe care autorul o urmăreşte cu spaimă în însăşi sufletul său, devenit cameră de tortură naţională. După cum el însuşi ne mărturiseşte: „Acum se urmăreşte distrugerea sistematică a spiritului care a luat trup printre noi. Se urmăreşte desfiinţarea memoriei. Se retează brutal şi cu fierăstrăul toate valorile, pentru ca urmaşii noştri să nu mai găsească nici un sprijin spiritual şi nici un temei de mîndrie nicăieri şi în nimic.”[2] Au fost tăiaţi cei (mai) drepţi dintre noi şi au fost lăsaţi cei strîmbi; s-au despicat brazii şi au fost promovaţi ciulinii. Să ne mai mire azi mulţimea de scaieţi? S-a răstignit „spiritul care a luat trup printre noi” şi s-a făcut loc spiritului care s-a împieliţat prin cotloanele existenţei noastre. S-au promovat suflete zidite din cîteva fraze stereotipe, care debitau platitudini înspăimîntătoare, cu o pedanterie care te uluia. Aşa se „dislocă spiritul”[3]; însă lucrul acesta nu s-a născut din sinele nostru, ci ni s-a impus din afară cu sabia.

Dacă e să dăm crezare lui Nietzsche, facerea unui popor stă în faptul de a-i pune dinainte o tablă de valori. Stricarea lui, aşadar, stă în nimicirea valorilor sale şi în eliminarea celor care au vocaţia de a le purta. O metodă şi mai perversă, folosită mai mult în tranziţia noastră decît în tranziţia lui Blaga, este ştergerea diferenţei dintre valori şi non-valori, adică, buimăceala valorică. Astfel, frumuseţea nu piere azi atît din pricina atacurilor urîţeniei, cît mai ales din cauză că i se desfac gardurile. O minte oarbă şi bine plasată cîntăreşte mai mult decît o gură de tun, pentru că lupta se dă acum pe frontul definiţiilor. Un popor piere cînd ajunge să-i fie ruşine de sine şi se ruşinează de sine cînd nu-şi mai găseşte valorile, cînd i se marginalizează trecutul şi i se batjocoresc creatorii.

Romanul lui Blaga este însă o carte a împotrivirii, o scriptură a rezistenţei spiritului împotriva schingiuitorilor săi. Hăituit de potăi, ursul nu sucombă, ci se repliază. Iată de ce problema centrală din Luntrea lui Caron este cea a conservării „existenţei creatoare”, inima vie a oricărui neam. Aceasta este problema care-l frămîntă constant pe poetul Axente Creangă, personajul care întruchipează evoluţia spiritului poetic blagian. Confruntat cu înregimentarea lozincardă a minţii şi cu reducerea omului la trup, poetul din el îşi caută salvarea în dragoste, pentru că „numai iubirea vede drept şi bine”.[4] Iubirile sale sînt însă împărţite. Încă din vremea lui Platon şi a lui Augustin, Afroditele vin pe categorii. Multă vreme şi-a căutat poetul renaşterea în braţele Afroditei pămînteşti, care nu vedea nici drept şi nici bine, timp în care cealaltă Afrodită aştepta la distanţă şi îl ocolea. Nu s-a trezit, sărmanul, decît în momentul în care a înţeles că bărbatul acestei prime Afrodite, un răspopit ajuns podar pe Mureş, a trecut într-o noapte peste apă un cioban cu ochii de foc, păcurarul georgian al unei turme de lupi; şi nu i-a trecut, acest Caron caucazian, de pe lumea noastră pe cealaltă lume, ci invers, slobozind fioroasa haită neagră în direcţia cetăţii Albei, cetatea unirii şi a Noului Testament. Spiritul nu se revigorează prin căutarea de conforturi trupeşti, ci prin întoarcerea către sine şi către originile sale lăuntrice. Noi putem produce, însă numai divinul din noi poate crea.

Tranziţia la comunism a însemnat, pentru noi şi pentru alţii, sufocarea spiritului creator prin reducerea omului la trup. După cum Blaga însuşi ne relatează, regimul comunist urmărea să fim „în cele din urmă reduşi la funcţii fiziologice şi la instinctul primar al foamei şi al îndestulării acesteia…. A face coadă la intrarea unei ’alimentare’ cîte trei ceasuri pentru o bucată de unt, şi alte două pentru un codru de pîine, nu este o îndeletnicire ce s-ar putea automatiza în avantajul sufletului. Îndatoriri atît de degradante vor ocupa tot mai mult spaţiu în conştiinţa omenească, absorbind-o în cele din urmă cu totul.” (p. 233). Ieşirea din marasm, aşadar, acum că-i înţelegem adevărata natură, nu poate sta decît în respectarea adevăraţilor creatori. Nu-i jigniţi propunîndu-le conforturi. Locul bradului este în pădure, nu în sufragerie încărcat cu nimicuri, spre distracţia copiilor. Misiunea lui este să-şi ridice fruntea verde deasupra foioaselor, nu să se usuce înfipt într-un suport academic. Creaţi-le însă mediul, ridicîndu-vă cu ajutorul lor.

Astăzi nu mai stăm la rînd pentru o bucată de unt sau pentru un codru de pîine, în schimb sărăcia spirituală a atins proporţii sahariene. Preocupările degradante ocupă tot mai mult spaţiu în conştiinţa omenească, dacă nu cumva au absorbit-o deja în întregime. Mintea şi-a însuşit superficiul culorilor cu care se hrăneşte. S-a terminat oare moartea spiritului impusă de comunism? A venit învierea? Sau am trecut din mîinile călăilor cu mănuşi de fier în mîinile celor care ne sugrumă cu mănuşi de pluş? Nu slujim şi azi aceeaşi „teologie a materiei”[5]? Contează oare dacă cineva este împins în mormînt cu pistolul sau dacă este dus acolo cu zăhărelul? În politică şi economie, există cel puţin iluzia libertăţii, însă problema libertăţii spiritului nici măcar nu se mai pune, pentru că existenţa creatoare a ajuns, pentru cei mai mulţi, o relicvă de neînţeles. Existenţa unui popor nu stă doar în limba lui, englezită astăzi de tot felul de piţigoi cu iluzii de cultivaţi, ci mai ales în faptul de a avea ce să spună cu această limbă a lui. Materialismul comunist nu a fost depăşit, ci a fost înlocuit cu materialismul consumerist. Regimurile politice s-au schimbat, cele spirituale însă nu. Suferim astăzi o nouă „dislocare a spiritului”. „Aceeaşi Mărie, altă pălărie”, după cum ne învaţă înţelepciunea populară.

Afrodita cerească, în persoana doamnei Ana Rareş, moldoveancă, întruchipare a frumuseţii spiritului românesc, este cea care va încălzi pînă la fertilizare sufletul poetului căutător de mîntuire. Împreună, ei vor colinda străzile Albei, porumbiştile din valea Mureşului, Munţii Apuseni, viile de lîngă Cîmpul Frumoasei, iar în cele din urmă cetăţile eterne din Munţii Orăştiei. Oricine îşi uită locurile în care a văzut lumina zilei, n-a văzut niciodată cealaltă lumină.

Tot ea va rotunji şi destinul lui Leonte Pătraşcu, personajul care întrupează soarta filosofiei blagiene şi a culturii interbelice. Sub inspiraţia aceleiaşi doamne, filosoful îşi va scrie ultima sa lucrare, un fel de variantă românească a Plîngerilor lui Ieremia. Documentul s-a intitulat Minciunile lui Dumnezeu şi cuprinde istoria spirituală a poporului român, mai exact povestea neşanselor spirituale suferite de neamul acesta. Este oglinda răstignirilor sale, o listă a promisiunilor neîmplinite, de unde îi derivă şi titlul. Pomelnicul începe cu Ştefan cel Mare şi cu tot ceea ce a însemnat el în plan politic şi cultural. Se continuă cu Dimitrie Cantemir şi Constantin Brîncoveanu, cu Şcoala Ardeleană. Această carte din carte se încheie însă cu sinuciderea autorului ei, care se aruncă în „Rîpile Roşii” de lîngă „Cîmpul Frumoasei” – triste vecinătăţi. Este felul lui Blaga de a se adaugă pe sine însuşi pe lista minciunilor lui Dumnezeu, împreună cu întreaga perioada interbelică, a cărei existenţă a fost curmată în rîpile sîngerii. Mă întreb dacă nu cumva Revoluţia din 1989 şi perioada care i-a urmat nu ar trebui adăugate şi ele pe aceeaşi listă a „minciunilor lui Dumnezeu”; dacă nu cumva tranziţia noastră către leşia albastră a consumerismului occidental nu se numără şi ea printre răstignirile noastre. La urma urmei, ce contează dacă spiritul acestui neam moare în rîpile roşii sau în mocirla albastră? Diferenţa nu stă decît în superficialitatea culorii.

Soluţia pe care gînditorul din valea Sebeşului ne-o propune este întoarcerea în preistorie. Românul a făcut întotdeauna faţă asalturilor îndreptate împotriva fiinţei sale spirituale, refugiindu-se în preistorie. Axente rosteşte aceste cuvinte, privind pe fereastra maşinii, cu care se refugia de la Sibiu la Căpîlna, un cioban din Mărginimea Sibiului, care înainta agale cu turma lui peste mirişti, aşa cum vreme de milenii au făcut înaintaşii lui. Cu siguranţă, Blaga nu ne îndeamnă la ciobănie şi transhumanţă, deşi sufletul nostru a descoperit frumuseţea perindîndu-se în felul acesta peste colinele carpatice. Îndemnul lui vizează întoarcerea la originile spiritualităţii noastre şi, de ce nu, la originile spiritului însuşi. Orice neam şi orice cultură se revigorează prin revenirea la fîntînă sa originară, la mama care i-a dat naştere. Numai pornind de acolo vom putea găsi iarăşi calea pe care am pierdut-o, vom putea răsări din nou în grădina din care am fost smul?i şi în pomul din care am fost tăiaţi. Simbolic, Luntrea lui Caron se termină cu ascensiunea celor doi, poetul şi muza lui, românul şi cultura sa, către marea cetate a neamului, Sarmizegetusa, locul din care mai curge încă şi azi „cristalul lichid” al spiritului şi prin crîngurile căruia mai stăruie încă „privighetori cu lacrimi în gîtlej”.[6] Numai prin revenirea la originile spiritului renaşte spiritul şi numai prin împrospătarea spiritului din noi trăieşte naţiunea.

Ocna-Mureş,  martie, 2016

 

 

[1] Lucian Blaga, Luntrea lui Caron (Bucureşti: Humanitas, 1990), p. 370.

[2]Ibid., p. 302.

[3]Ibid., p. 139.

[4]Ibid., p. 418.

[5]Ibid., p. 374.

[6]Ibid., p. 388.

Revista indexata EBSCO