Apr 8, 2016

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – O enigmă: ţărăniştii de azi

Nu mai ştiu dacă am citit sau doar am auzit relatată de cei mai în vîrstă întîmplarea cu un poet pe numele său Sergiu Filerot (un pseudonim?) care, în timpul ultimului război mondial, încălcînd legile, a publicat o plachetă cuprinzînd versuri antirăzboinice interzise de cenzură. Curtea marţială s-a sesizat şi, fiind vreme de război, exista primejdia ca autorul să fie condamnat la pedeapsa capitală. În faţa asprimii acestei posibile sentinţe, lumea scriitoricească s-a mobilizat de îndată şi printre alţii preşedintele Societăţii scriitorilor, marele Liviu Rebreanu, a intervenit la conducătorul statului contribuind la graţierea celui acuzat. Tînărul s-a simţit obligat să meargă în faţa romancierului şi să-i mulţumească pentru eficienta intervenţie, Rebreanu a profitat de ocazie şi l-a admonestat pe poet îndemnîndu-l să nu mai facă politică, iar acesta a găsit de cuviinţă să exclame: Dacă nu noi cine altcineva să facă politică?! Şi atunci romancierul care era deja mai mult statuie de marmoră decît om muritor i-a spus nesăbuitului poet: Politica ţării o face Domnul Iuliu Maniu! Dacă nu şi alţii, chiar aşa credem noi ardelenii, cel puţin cei care ne respectăm condiţia.

Şi totuşi, obscurul poet poate că a avut dreptate. Pentru că dacă nu noi, oameni ai condeiului, dacă nu noi facem politică atunci cu adevărat cine altcineva ar fi mai îndreptăţit să o facă. Dar s-ar putea ca romancierul să fi vrut să spună altceva, şi anume că politica ţării trebuie să fie nu neapărat făcută ci doar orientată în direcţia înspre care o conducea omul politic ardelean. Concordă cu această presupunere şi ipoteza că romancierului i s-a tras moartea de la faptul că imediat în noaptea de după 23 August 1944 a fost împuşcat de o santinelă undeva pe la podul Băneasa pe cînd se ducea într-un automobil cu farurile stinse la o întîlnire cu Iuliu Maniu şi cu un spion englez care şi relatează întîmplarea în cartea sa în care afirmă doar că cel rănit era directorul Teatrului Naţional, iar cum acel director era atunci Liviu Rebreanu s-a tras concluzia că despre el este vorba. Şi, cu toate acestea, cel care era implicat în politică de partea forţelor democratice, sfîrşindu-se la numai cîteva zile după acel episod, poliţistic în felul lui, a avut parte de cele mai ruşinoase, mai pline de insulte necroloage, unul chiar în oficiosul partidului ţărănist. Teribil ce se mai pot înşela şi condeierii!

Amintesc de toate acestea pentru a spune de îndată că dacă a existat cîndva în lumea românească opinia că politica ţării o face Iuliu Maniu, astăzi faptul că partidul acestuia a căzut în cea mai adîncă deriziune este, pentru cei cîţiva care i-am mai rămas fideli, o întîmplare de neînţeles, o enigmă chiar. O explicaţie posibilă poate să ţină de apariţia, îndată după căderea comunismului, a faimosului Apel către lichele. Într-o atmosferă de radicală euforie, pe cînd eram cu toţii fericiţi că am scăpat de dictatură, a explodat acest text teribil şi deflagraţia nu doar că a împărţit ţara ci a determinat o catastrofală alunecare a majorităţii românilor spre oamenii vechiului regim. Dar fie şi dacă autorul lui nu şi-ar fi redactat şi publicat Apelul, acea explozie, poate nu într-un mod atît de sistematic, tot s-ar fi produs. Mai devreme sau mai tîrziu, în conştiinţa fiecărui român s-ar fi developat conflictul conform căruia fiecare dintre noi, pe timpul comunismului, a fost mai mult sau mai puţin o lichea. Era inevitabil să ne întrebăm asupra modului în care am traversat pustia dictaturii. Şi nimic nu ne obliga mai mult la acest examen de conştiinţă ca ieşirea în lumina publică a foştilor deţinuţi politici, mulţi dintre ei ţărănişti, care fie şi numai prin simpla lor existenţă au demonstrat că s-ar fi putut trăi în comunism şi altfel decît cum, nedemn, am trăit noi, cei mulţi ai acestei ţări. Cu această ipoteză a unui conflict din conştiinţe, conflict latent dar teribil, se potriveşte ideea pusă în evidenţă de teoreticienii liberalismului care presupun că democraţia îşi are în sfinţi şi în eroi duşmani ireductibili. Într-un moment şi în cuprinderea unui statut social-politic de egalitate, cele două ipostaze, sfîntul şi eroul, vin spre noi şi ne trag oarecum de mînecă atenţionîndu-ne, fie şi doar într-un mod implicit, cel mai adesea exclusiv prin simpla lor existenţă, că nu sîntem chiar egali, că unii dintre noi sînt mai altceva decît noi cei mulţi, că pe lume există sau cel puţin pot exista sfinţi şi eroi, martiri, că lanţul banalităţilor umane, egale în demnităţi etice, este întrerupt uneori de aceste explozii de excepţionalitate, reprezentate de respectivele figuraţii sublime. Că în raport cu cei care încalcă tiparele, democraţia este mai degrabă o ficţiune şi implicit o nedreptate morală. Atentate la demnitatea democratică şi egalitară, cei care întruchipează excepţiile sînt întotdeauna recuzaţi cu mînie de cei mulţi şi mediocri, ostracizaţi încă din epoca celei mai curate democraţii, cea ateniană. Poate că aşa se explică de ce decît să opteze pentru partea, minimă, de măreţie şi de puritate istorică a propriului neam, românii, măcinaţi de sentimentul unei vinovăţii inavuabile, bine ascunsă în subconştientul colectiv, cînd aveau toată libertatea de opţiune s-au situat totuşi de partea unor trădători ai ţării lor, agenţi ai forţelor străine, canalii. Faptul a fost exprimat cu o plasticitate remarcabilă de o femeie simplă care, într-un context electoral, i-a adresat lui Ion Raţiu cuvintele: „Plecaţi de unde aţi venit şi lăsaţi-ne pe noi în amarul nostru pentru că noi sîntem viermi de hrean, obişnuiţi să trăim aşa”. Deci oricît de nepropice, de ostil chiar era mediul în care trăiam, cu spaimă teribilă faţă de alternativă oamenii l-au preferat. Un martir al neamului, cum chiar a fost Corneliu Coposu, era pentru ei o sfidare, un atentat la demnitatea proprie, cineva care prin simpla lui existenţă punea în evidenţă mediocritatea morală a celor mulţi. În principiu, femeia aceea chiar avea dreptate, viermi de hrean, aceasta am fost noi la ieşirea din comunism!

Îmi vin acestea în minte astăzi cînd ţărănistul Liviu Petrina tocmai şi-a tipărit o scriere purtînd titlul explicit: Martor şi participant la cîteva dintre Lucrările Politice ale lui Corneliu Coposu. Lăsînd deoparte aspectul encomiastic al cărţii, patetismul ei uneori redundant, pot spune că ea cuprinde nişte memorii politice care ar trebui dezvoltate şi cunoscute de cît mai multă lume, tocmai pentru contribuţia lor la înţelegerea atît de absurdului timp politic pe care l-am trăit şi îl trăim. Îl ştiu preabine pe autor, încă de pe vremea studenţiei, deci de aproape o viaţă întreagă. Absolvent de filologie şi a apoi de cursuri postuniversitare de diplomaţie, cu studii ulterioare de limbă şi civilizaţie japoneză, autor la noi al unui prim curs litografiat de limbă japoneză, diplomat de carieră şi translator la cel mai înalt nivel, el este mai presus de toate un om politic pe linia ideologică a naţional-ţărănismului clasic, a creştin-democraţiei europene. Dacă este să îl judec după canonul stabilit de Max Weber în faimoasa conferinţă Politik als Beruf, conform căreia pentru a fi de profesie politician este necesar să ai forţa magnetică de a te situa în fruntea maselor iar acestea să te urmeze ca vrăjite, atunci poate că el nu ar trece de un atare examen pentru că este politician într-un fel mai subtil. Adică este caracterizat nu de altă carismă decît de aceea a unei sociabilităţi plenare, gata mereu de a pune oamenii din jurul său în contact unul cu celălalt, în bună, reciprocă cunoaştere, de a-i aduce aşadar la condiţia de membrii conştienţi ai societăţii pe care o alcătuiesc.

La toate acestea mi se va răspunde poate că toată lumea ştie că Liviu Petrina nu-i decît un securist infiltrat în partidul ţărăniştilor. Dar de la cine, mă rog frumos, ştim acestea, cine l-a divulga că este un comunist deghizat? Nu cumva de la ipochimenul Dan Iosif, un bişniţar transformat în revoluţionar şi apoi ajuns în batjocură parlamentar şi gardă de corp a primului preşedinte al ţării de după schimbarea de regim politic din 1989?! Însă acesta, fapt semnificativ, pare-mi-se era fiul unei ilegaliste, o tovarăşe Benkö, comunistă care s-a ilustrat ca acuzator popular în juriile marilor procese de imediat de după război, precum acela care l-a băgat la închisoare pe Mircea Vulcănescu şi pe alţii ca el. L-am cunoscut foarte bine pe fratele acesteia, maghiar care, născut fiind în Bucureşti, nu ştia ungureşte, dar vorbea limba rusă pe care o deprinsese pe cînd imediat după ultimul război mondial a fost şoferul unui general sovietic din conducerea trupele de ocupaţie din România. Ce să mai spun despre faptul că atunci cînd s-a îmbolnăvit revoluţionarul s-a dus să se trateze tocmai în Novosibirsc, unde s-a şi sfîrşit prematur.

Dar, prin reducere la absurd, să admitem că Liviu Petrina a fost securist, şi securist!, însă mai important decît ceea ce s-a întîmplat în regimul comunist este ceea ce a făcut fiecare dintre noi, acum cînd ne-am eliberat şi cînd am putut face chiar ceea ce voiam. Or, cel puţin din prima clipă a libertăţii politice omul acesta a fost ţărănist şi nimic mai mult şi nici mai puţin, cu o inumană consecvenţă, în pofida tuturor piedicilor şi cu orice risc. Comparaţi-l cu atîţia alţii dintre pretinşii democraţi care au dezamăgit profund, defectînd la duşman şi la cea mai crasă ticăloşie. Lista dezertorilor este nesfîrşită! Nu ce ai făcut cînd ţara era sub ocupaţie este în primul rînd important, ci care a fost opţiunea ta cînd erai în deplină libertate de a alege. Cînd ţărăniştii te-au pus prim-ministru iar tu te-ai dovedit a fi cel mai prost premier din toată istoria acestei ţări. Sau dacă aceiaşi ţărănişti te-au săltat în suprema demnitate de preşedinte iar, drept recompensă, tu, împreună cu toate gunoaiele din jurul tău, i-ai răsplătit prin a le înfige în spate un cuţit ucigaş, distrugîndu-i pe ei şi calamitînd grav viitorul ţării care te-a onorat suprem.

Aceste memorii politice la care mă refer sînt importante pentru că în ele sînt consemnate detalii ale unui timp istoric, a căror semnificaţii le vor descifra cei din viitor. Iată nu mai departe decît această scenă minimă cînd pe o uliţă a satului din care este originar Corneliu Coposu ţărăniştii aflaţi în campanie electorală sînt întîmpinaţi de un grup de femei care îi sfidează strigînd isterice: „Noi nu vrem pămînt!, Noi nu vrem pămînt!, Noi nu vrem pămînt!” Vasăzică, aceasta era primejdia pe care o reprezentau ţărăniştii, că ar fi vrut să le dea pămînt ţăranilor! De necrezut că ar fi existat şi astfel de ţărani! Şi pentru că cineva, de azi sau din viitor, va considera episodul ca neverosimil, îi adaug propria-mi mărturie. Venea de decenii la mine în Bucureşti, din Berceni, comuna din marginea capitalei, un ţăran de la care cumpăram lactate, zarzavaturi, fructe. Mă împrietenisem cu el aşa încît cîndva prin anii 90 am îndrăznit să-i spun: „Acum o să vă luaţi înapoi pămîntul de la CAP.” La auzul cuvintelor mele s-a întunecat la faţă şi mi-a răspuns cu năduf: „Cum, domnul Ion, tot noi să muncim pămîntul şi acum cînd a venit democraţia?! Să-l ia dracul, dracul să-l ia. Mie nu-mi trebuie”. În atitudinea sa fusese influenţat probabil de cei doi băieţi ai săi, muncitori la IMGB, faimoasa uzină ai cărei angajaţi făceau atunci ordine pe străzile capitalei, cerînd moartea intelectualilor. Peste cîţiva ani, fostul meu prieten mă aştepta plîngînd la poartă pentru a-mi spune că pămîntul pentru care dăduse în scris că nu şi-l vrea înapoi fusese luat de unii mai isteţi care l-au vîndut apoi şi pe el se construiau vilele potentaţilor care i-au întărîtat pe ţărani împotriva ţărăniştilor. Acestor două imagini aş vrea să le mai asociez încă una tot legată de pămînt. Ea îl are ca protagonist pe un mare actor astăzi uitat. Se numea Ludovic Antal şi era ca origine ceangău de religie catolică, înzestrat cu un extraordinar glas cu care recita nu doar poeziile lui Eminescu, ştiute pe de rost, dar şi ale altor poeţi clasici precum Arghezi tocmai reabilitat de comunişti. Într-una dintre zilele din anii în care se înfiinţau la noi în ţară colhozurile fusese luat într-o echipă care avea misiunea să îi consoleze artistic cu ocazia inaugurării pe ţăranii care intrau în gospodăria colectivă. Adeziunile lor erau obţinute de activiştii de partid prin tot felul de şiretlicuri şi de şantaje iar, în final, în ziua cea mare avea loc un ritual solemn în cuprinsul căruia erau citite cererile de înscriere cu anexele care cuprindeau inventarul cu terenurile, animalele şi uneltele pe care ţăranul era obligat să le cedeze în beneficiul proprietăţii colective. Era faimoasa Desfăşurarea pe care un scriitor o şi descrisese chiar sub acest nume. Dacă ţăranilor pe tot parcursul zilei le era interzis alcoolul pînă la încheierea ceremonialului administrativ, în schimb artiştilor veniţi din capitală, pentru a-şi trece mai uşor timpul pînă cînd seara aveau să se producă, într-o încăpere în care aşteptau, separaţi de oamenii satului, lor li s-a dat de băut. Aşa se face că atunci cînd Ludovic Antal a fost împins pe scena căminului popular să îşi recite poezia propagandistică, lui, fiind ameţit de alcool, i s-a făcut negru înaintea ochilor şi nu şi-a mai adus aminte niciun cuvînt din ceea ce trebuia să spună. Momentul era cum nu se poate mai penibil şi actorul doar atît înţelegea, că se află în faţa unor ţărani şi atunci, ca iasă din încurcătură, scormonindu-şi memoria să le recite acestora ceva chiar cu ţărani, izbuti în sfîrşit să-şi amintească ceva şi, cu glasul lui de bas, porni teribil să recite „Noi vrem pămînt, Flămînd şi gol fără adăpost…”. Versurile faimoase ale Coşbuc au răsunat ca un plesnet de bici peste sala înfierbîntată, ţăranii au început să plîngă, activiştii de partid s-au strecurat rapid din sală şi au luat-o la fugă peste cîmp, colhozul nu s-a mai făcut, actorul a fost arestat a doua zi şi a ieşit din închisoare bolnav de plămîni, stingîndu-se apoi de un cancer galopant. Un erou în felul său acest Ludovic Antal!

Liviu Petrina a fost şi mai este încă defăimat în fel şi chip dar cu adevărat securişti şi comunişti au fost, de exemplu, cei din spatele femeilor din Bobota lui Coposu care, laşi fiind, nu s-au arătat ei la faţă, ci le-au împins pe acestea să manifesteze împotriva ţărăniştilor, îngrozite de eventualitatea că îşi vor primi înapoi pămîntul. Ca martor al acelui timp, nu ştiu vreun alt cetăţean al acestei ţări care să fi fost mai denigrat şi mai agresionat atît pe cît a fost ţărănistul la care mă refer. Iar gradul de defăimare şi de suferinţă chiar şi fizică pe care a avut-o de îndurat, acesta indică puritatea unui om care a traversat acel timp de violenţă cu o demnitate exemplară. Pentru a lămuri a cui a fost violenţa vreau să mai dau un exemplu, unul extrem şi străin de cartea lui Liviu Petrina.

În ziua mineriadei cu cele mai catastrofale consecinţe în istoria ţării, cînd minerii devastau capitala, sculptoriţa Valentina Boştină tensionată de ştirile teribile care soseau de pretutindeni le spuse celor din casă că iese la o plimbare să se răcorească şi ceru să nu fie însoţită, ci să plece singură. Chemă un taxi cu care se duse pînă în Piaţa Universităţii unde văzu un grup de mineri care traversa bulevardul dinspre Intercontinental spre Arhitectură. Repezindu-se la cel din fruntea minerilor, îi prinse cu amîndouă mîinile braţul care agita în aer un topor întrebîndu-l: „Unde mergi, nenorocitule?” Fanfaron şi nu prea acesta i-a răspuns: „La studenţi, să-i omor! Atunci, omoară-mă pe mine mai întîi”i-a spus sculptoriţa. În momentul de tensiune supremă, de viaţă şi de moarte, două persoane aflate acolo, în mulţimea de pe trotuare, au recunoscut-o pe Valentina Boştină. O prietenă a ei, criticul de artă Olga Buşneag, care cunoscînd-o foarte bine a înţeles ce fapt extrem era pe punctul de a se întîmpla şi fără a da vreun semn că o recunoaşte s-a aruncat la pămînt în genunchi şi a recitat cu toată puterea, răcnind chiar, Tatăl Nostru ca şi cum ar fi vrut să atragă atenţia asupra sa. Cealaltă persoană, fragila pictoriţă Mariana Macri, fiică a părintelui Avramescu, important avangardist, evreu botezat, care după ce a făcut teologia a fost preot ortodox undeva prin Banat, s-a dus imediat lîngă sculptoriţa care deja era înconjurată de mineri, şi a strigat cît a putut de tare: „Dar este doamna Valentina Boştină!” Iar aceasta i-a spus: „Am nişte crampe teribile în mîini încît nu mi le pot desprinde de pe miner, dacă mă cunoşti bagă-ţi mîna în sacul-poşetă pe care îl am atîrnat pe umăr şi scoate de acolo un album.” Mariana Macri a scos în grabă cartea şi răsfoind-o demonstrativ în faţa minerilor dădu peste o pagină cu o fotografie mare cu sculptoriţa în salopetă şi cu un pickhammer în mînă şi le-a spus: „Uitaţi-vă, şi doamna lucrează exact ca voi!” Minerii îşi treceau uimiţi albumul din mînă în mînă nevenindu-le să creadă că frumoasa boieroaică din faţa lor era în felul ei una de-a lor. Faţă de perplexitatea acestora mulţimea femeilor simple, care strigaseră pînă atunci: „Cinste lor, cinste lor minerilor!”, simţea că prada ar putea să scape, şi atunci cineva dintre ele strigă: „Nu vedeţi cum este îmbrăcată, aceasta e amanta lui Raţiu!” Bineînţeles că sculptoriţa nu-l întîlnise niciodată pe Ion Raţiu, dar ce exemplu fulminant de modul cum se naşte spontan o manipulare! A intervenit poliţia care a dus-o pe Valentina Boştină la sediul Uniunii Artiştilor Plastici pentru a o identifica şi de unde a fost ulterior recuperată. Iar cu privire la acest episod, în puţinul timp de pînă la sfîrşitul ei prematur, artista va spune nu doar o dată: „nu voi uita pînă în ceasul morţii, nu chipurile lor ci picioarele pline de varice ale acelor femei care se zbăteau să mă lovească, să mă linşeze dacă ar fi putut, mă loveau cu disperare printre picioarele minerilor care m-au salvat!”

Mulţimea aceea de bucureştence, mult mai turbate decît minerii, era o turmă umană otrăvită. Ele erau asemenea celor care în alte împrejurări au strigat, cu referire la ţărănişti: „Boşorogii fără dinţi Vrea să fie preşedinţi!” Sau altă dată: „Nu vrem kenturi, nici valută, Numai Roman să ne f…ă!” Sărmane fiinţe, pline de candoare. Ele chiar aveau un crez politic şi ţineau să şi-l afirme prin scandări publice sau votînd după cum le dicta conştiinţa proprie. E o imensă prostie să presupui, cum deseori se afirmă, că votul le este cumpărat cînd, de fapt, ele au opinii ideologice ferme, fanatice chiar, şi se manifestă ca atare. Într-un moment dinamic al lumii noastre pornite să se schimbe, să se remodeleze, existenţa lor masivă alcătuieşte partea de ariergardă a societăţii, cea care se zvîrcoleşte să îşi conserve condiţiile în care a trăit pînă atunci, fie oricît de mizerabile. Un grup minim şi reacţionar le toarnă în suflete şi în minte otravă ideologică. Nu doar atunci în anii nouăzeci, ci şi astăzi, dar în alte forme, societatea românească îşi are ariergarda plină de candoare, dar infestată în conştiinţă. E, în felul ei, o lume curată, naivă, manipulată, care face cu greu faţă mersului istoriei. Nu această lume este cu adevărat mizerabilă, vinovată, şi nici măcar cei care o agită ci doar cinicii care se dau drept democraţi şi care defectează cu prima ocazie. PNŢcd a fost o adevărată pepinieră de atari canalii, nu chiar direct prin partid, ci, cel mai adesea, prin cei pe care, fără a-i fi membri, partidul i-a promovat la conducerea ţării.

Nici Iuliu Maniu, nici Corneliu Coposu nu au avut succes pe termen scurt, pe cînd ar fi avut ocazia să îşi demonstreze capacităţile de a administra ţara, dar pe termen lung, în istoria mare, victoria este a lor, numai a lor, iar cei care li se opun devin treptat şi pe neobservate şi fără să recunoască, poate chiar fără să îşi dea seama, devin ei înşişi parţial nişte ţărănişti. Nu recunosc dar îşi apropriază teze ale ţărăniştilor, din apărători în mod deschis sau camuflat ai comunismului devin apoi fie şi într-un fel mai debil nişte anticomunişti de conjunctură, pe cînd această adversitate nici nu mai are importanţă. Dincolo de toate aparenţele, România este ţara ţărăniştilor, a creştin-democraţilor, a conservatorilor, a celor care la nivel european se numesc populari. Ei sînt avangarda neştiută a societăţii noastre, spre ei se îndreaptă ţara, fie şi dacă nu va ajunge niciodată să se confunde cu ei, dar direcţia aceasta este.

Revista indexata EBSCO