Apr 8, 2016

Posted by in Istorie literara

Liviu PAPUC – Unele-altele despre „ieşeanul” Topîrceanu

George Topîrceanu a fost, indubitabil, un îndrăgit al Iaşului – al ieşenilor. „Fenomenul Topîrceanu – fiindcă Topîrceanu, în proteica-i manifestare artistică, era mult mai complex decît un mare poet, sau strălucit prozator, fiind de toate şi în plus unic prin originalitatea lui – fenomenul Topîrceanu rămîne definitiv încorporat culturii româneşti”, se entuziasma un anonim la moment de tristeţe [Mortea lui G. Topîrceanu, în „Lumea” (Iaşi), An. XX, nr. 5715, 9 mai 1937, p. 2]. Pentru a continua: „Iaşul, căruia Topîrceanu îi dovedise cea mai constantă dragoste, adoptîndu-l ca centru al creaţiei sale artistice, Iaşul îl plînge astăzi ca pe un mare fiu al lui şi al ţării”.

Omagiul ieşenilor faţă de cel care fusese laureat al premiului naţional de poezie, membru corespondent al Academiei Române, director al Teatrului Naţional din Iaşi, inspector al artelor, s-a manifestat din plin şi atunci cînd, firesc, dispariţia fizică a poetului lăsase un gol în sufletul urbei. Decesul său a fost anunţat şi comentat pe larg în presa vremii, iar cortegiul ce s-a alcătuit pe drumul său penultim, de la casa din Str. Palade pînă în strada Arcu, la Academia de Arte Frumoase, unde i-a fost depus trupul, a inclus personalităţi diverse ale Iaşului (Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Otilia Cazimir, Mihai Codreanu, George Lesnea, profesorii Ştefan Bârsănescu şi Octav Botez ş.a.). La mai puţin de un an distanţă, aflăm ştirea dezvelirii, în spaţiul sanctificat de Eminescu al Grădinii Copou, a unui bust datorat lui Ion Mateescu (fratele poetului). Dar mai bine să apelăm direct la sursă, în relatarea lui Dan, aflat la faţa locului:

 

„Într-o alee singuratică a grădinii Copou, a fost dezvelit ieri bustul lui G. Topîrceanu.

Printre cei dintîi sosiţi e dl. Ministru Victor Iamandi. E înconjurat de un mănunchi de intelectuali, printre care d-nii Mihail Sadoveanu, Nicu Gheorghiadi, Dr. Gr.T. Popa, Teleajen, Mihai Codreanu, Em. Serghie şi alţii care nu au uitat pe autorul Migdalelor amare.

E de faţă şi d. Osvald Racoviţă, primarul municipiului, care, chemat de urgenţă în Capitală, s-a înapoiat ieri dimineaţă, pentru a lua parte la această solemnitate.

Domnul dr. Popa, în numele «Prietenilor Universităţii», omagiază memoria dispărutului poet – şi predă bustul în păstrarea primarului. Dezvelirea se face de autor, sculptorul Mateescu.

Dl. Teleajen vorbeşte în numele Ministerului de Educaţie şi în numele Teatrului Naţional – şi colorează cuvîntarea sa cu fragmente din opera lui Topîrceanu.

Dl. Osvald Racoviţă, primind bustul, se leagă de a-l păstra cu sfinţenie – şi în cuvinte inimoase promite a avea în grijă imaginile marilor scriitori.

Solemnitatea e terminată”

[„Opinia” (Iaşi), An. XXXIII, nr. 9204, 7 dec. 1937, p. 3 – sub titlul: Într-un cadru posomorât de toamnă, s-a dezvelit ieri la Copou bustul poetului G. Topîrceanu]

 

Reacţia promptă a ieşenilor era, nu ne îndoim, şi o recompensă port-mortem (ceea ce nu se întîmplă întotdeauna, îndeobşte oamenii preferînd să-i uite pe cei duşi „dincolo”, în folosul unor „cîştiguri” imediate sau de proximă perspectivă) adusă celui care, în 1923, închinase oraşului de adopţie versuri memorabile (toată lumea le debitează, dar cîţi mai ştiu, oare, cui aparţin?):

 

Te salut, oraş romantic, plin de parcuri şi de flori,

Unde noaptea stau de vorbă trubadurii visători

Cu tăcerea de pe uliţi, cu trecutul şi cu luna…

Te salut, oraş cucernic, oropsit ca-ntotdeauna!

Blînd oraş al resemnării, al poeziei şi-al iubirii,

Unde se întrec în graţii fetele cu trandafirii!

Unde primăvara cerul e albastru ca cicoarea

Şi din fiece ogradă liliacu-şi plouă floarea

Peste ziduri învechite, peste garduri, la răscruci…

Te salut, oraş cu raze şi cu gingaşe duduci

Care-au moştenit în zîmbet ca şi-n tremurul de gene

Frumuseţea legendară a femeii moldovene!…

Tu, oraş de harnici dascăli, de poeţi şi cărturari,

Leagănul atîtor fapte şi-al atîtor oameni mari,

Care-ai adunat în juru-ţi, ca un glob incandescent,

Tot ce e inteligenţă, suflet mare şi talent!

Far strălucitor, de unde toate razele pornesc

Ca din însăşi plămădirea geniului românesc!

Te salut, oraş arhaic, melancolic şi tăcut,

Unde fiecare piatră ne vorbeşte de trecut,

Unde vechea strălucire îngropată-n pergamente

Se ridică mai curată din pioase monumente

Ce-n lumina dimineţii despre alte vremi vorbesc:

Trei-Ierarhii, Cetăţuia, Sfîntul Neculai Domnesc…

Te salut, oraş cu turnuri şi cu cinzeci de biserici,

Cu cerdacurile tale, cu castanii tăi feerici,

Drag oraş, cu siluetă şi conture iluzorii,

Străjuit de şapte dealuri încărcate de podgorii,

Cu unghere tăinuite şi cu hrube pentru vin,

Te salut, oraş feeric, te salut, oraş divin!…

(Prolog la Ţiganul în cer, Revistă în 2 acte şi 2 prologuri, în George Sanda, Contribuţii inedite la istoria literaturii române, vol. I, 2001, p. 210-211).

 

***

 

Dacă duhul lui Topîrceanu ar fi bîntuit, la începutul lunii martie, pe la tradiţionalul (şi prestigiosul, de ce nu?), Tîrg de carte LIBREX, s-ar fi putut exprima liber, aşa cum a făcut-o în mai 1933, la „Sărbătoarea Cărţii” din Iaşi („această pioasă şi tristă ceremonie, unde ne-am adunat cu toţii ca să dezgropăm morţii… şi să vă omorîm pe d-voastră”), fără a i se părea cuiva că este deplasat (=învechit, depăşit…). căci veţi vedea cam ce spunea el despre carte. Dar aceasta după un preambul, privitor la prezenţa sa în „capul bucatelor”:

„Primisem de la Bucureşti invitaţia să iau parte, acolo, la Sărbătoarea Cărţii şi să plec imediat. Dar la o consfătuire ţinută mai alaltăieri în localul Primăriei, unde am fost şi eu chemat – domnul Mihail Sadoveanu, în frunte cu domnul primar Petru Bogdan şi în spate cu ceilalţi membri culturali ai acestui Municipiu, auzind că veau să plec, au făcut apel la sentimentele mele de moldovean neaoş, născut la Bucureşti, din părinţi ardeleni, şi crescut în Bulgaria, ca să nu plec cumva din Iaşi tocmai în aceste clipe solemne, cînd toată suflarea moldovenească sărbătoreşte cărţile noastre – şi nu cumpără nici una.

Avînd în vedere greutatea unui om ca domnul Sadoveanu, plus aceea a domnului primar Petrică Bogdan (ceea ce nu-i puţin lucru), la care se adăuga, ca o floare la ureche, şi greutatea specifică a confratelui nostru Adrian Pascu – ce era să fac eu? Ce era să fac, cînd nu aveam de partea mea, în celălalt talger al balanţei, decît pe domnul Athanasie Gheorghiu, simpaticul director al librăriei Socec, despre a cărui făptură trupească se poate spune că e ceva aproape inexistent, o virtualitate cu prea puţine posibilităţi pentru viitor… În sfîrşit, ceva care, sub o pălărie cu boruri uriaşe, abia atinge proporţiile unui ţînţar şi cîntăreşte cît a opta parte dintr-un purice”.

Trecînd la subiect, George Topîrceanu analizează tipurile de carte pe toate feţele, cu atacuri directe la buzunarele celor de faţă, fără însă a-şi pune prea mari speranţe în vreo schimbare de atitudine a cititorilor:

„E vorba, doamnelor şi domnilor, de ofensiva Cărţii. Dintre toate ofensivele care se pregătesc astăzi în Europa, cu tancuri şi cu mitraliere, desigur că ofensiva Cărţii este cea mai… inofensivă, ca să zicem aşa. […] Numai atâta, că nici d-voastră nu trebuie să vă ţineţi prea în defensivă, cu mîna la buzunare… căci în definitiv, cam într-acolo se îndreaptă ofensiva noastră. Şi tare mă tem că mulţi dintre d-voastră, mirosind mai dinainte cam despre ce-i vorba, au pornit de acasă cu buzunarele cusute gata pe dinafară – ca să nu mai fie pricină. […]

Ce este Cartea, doamnelor şi domnilor? Pun această întrebare pentru aceia dintre d-voastră care poate n-au avut ocazie niciodată să vadă o carte mai de aproape. (Se-ntîmplă!).

Cartea e făcută de tipografi şi editori. Acestora le dau o mînă de ajutor şi scriitorii – nu de alta, ci doar aşa, ca să se afle şi ei în treabă. Cît despre recompensă… ştiut este că scriitorul român e un tip curios, care şi-a ales această carieră dintr-un simplu capriciu, cu toate că putea să-şi aleagă şi alt mijloc de sinucidere.

Cartea, în primul rînd, e un obiect neînsufleţit: ea, adică, nu vine singură la om, ci omul trebuie să se ducă la ea…

Nu-i vorbă, cînd ai prieteni mulţi, se poate întîmpla un fenomen ciudat: toate cărţile din biblioteca ta încep să facă picioare. Şi dacă au apucat a fugi, apoi cu greu le mai poţi aduna iar la un loc, cum au fost.

Ca să-ţi refaci biblioteca, cel mai bun mijloc este să te duci şi tu, la rîndul tău, pe la prieteni, să te dai aşa, ca din întîmplare, pe lîngă raftul cu cărţi, să pui ochii pe cîte una mai scumpă – şi s-o ceri împrumut «numai pînă mîine». Dacă prietenul e slab de înger, treaba e ca şi făcută. Scrii pe carte, într-un colţ: «Ex meis libris», te iscăleşti dedesubt – şi gata! Nici Curtea de Casaţie nu ţi-o mai poate scoate din mînă.

Vă asigur, doamnelor şi domnilor, că aceasta este originea celor mai multe biblioteci particulare din tîrgul nostru.

Sunt totuşi în măsură să vă spun că mai există şi alt mijloc prin care se poate procura o carte frumoasă: o cumperi… E un mijloc mai fistichiu, mai bizar dacă vreţi, care mă poate face să trec în ochii unora dintre d-voastră drept un om cam ţicnit, un mînă-spartă ce trebuie pus sub interdicţie. Dar fiind vorba despre carte, nu puteam să-l trec sub tăcere, să nu-l amintesc concetăţenilor mei, măcar ca pe o curiozitate. Căci toată lumea trebuie să fi observat, de la o vreme, că există în acest oraş nişte magazine suspecte, numite librărie. Iar acolo, pe lîngă creioane de buze, sinteticon şi alte obiecte pornografice, oricît de extraordinar vi s-ar părea, se găsesc şi cărţi de vînzare. […]

Avem astfel cărţi de ştiinţă – şi cărţi de literatură. Avem cărţi inteligente – şi cărţi de filologie. Cărţi care luminează mintea omului – şi cărţi didactice, care-l pot îmbolnăvi de ficat. Cele de şcoală se cunosc de pe aceea că nu le citeşte nici un om mare, cu scaun la cap: le citesc numai copiii şi profesorii…

Avem apoi cărţi discrete, scrise numai de bărbaţi – şi cărţi indiscrete, scrise mai cu seamă de femei. (Eu unul sunt de părere că literatura feminină ar trebui interzisă, pentru că nu este decent să faci dragoste în public).

Există în sfîrşit cărţi morale, adică nesărate, pe care toată lumea are dreptul să le guste, dar nu prea se îndeasă la ele; – şi cărţi cu desăvîrşire imorale, cum ar fi Istoria literaturii române de d. Bogdan-Duică, pe care nici specialiştii nu îndrăznesc s-o răsfoiască, sau Amantul doamnei Chatterley, cunoscută astăzi pînă şi de candidaţii la examenul de bacalaureat”.

După ce a rezolvat, cît de cît, problema Cărţii, Topîrceanu radiografiază şi tabăra cealaltă, a cititorilor, în stilu-i caracteristic:

„Sunt pe lumea asta unii oameni care, în loc să aibă piatră la rinichi şi să moară, au piatră la creier – şi scapă. Acest soi de oameni nu consumă altă lectură decît lista de mîncare. Şi numai cînd aud de literatură, le cade piatra la inimă. Cu un astfel de om vă sfătuiesc să nu aveţi de-a face, căci vă poate da cu copita în cap, dacă-l deranjaţi de la iesle.

Există alţii care se apropie de carte cu un sentiment atît de religios, că de-abia o ating, ca pe un obiect sacrosanct, cu care nu se cade să umbli prea mult în mînă. Cînd cumpără o carte, ei o apucă delicat între două degete, şi aşa, netăiată, o depun cu evlavie în bibliotecă. Şi acolo o bate Dumnezeu! Vedeţi d-voastră, nici aşa nu-i bine. Cartea, ca şi femeia, merită tot respectul nostru – dar nici să te închini la ele ca la icoane, nu mi se pare lucru curat. Căci nu pentru asta au fost făcute. […]

… Şi mai sunt încă şi alte soiuri de cititori. Există, de pildă, domnul care nu citeşte decît în tren. Dar dacă se întîmplă ca dumnealui să călătorească numai o dată la cinci ani, vă închipuiţi d-voastră…”.

Şi altele, şi altele, la fel de suculente…

(„Lumea”, An. XVI, nr. 4499 şi 4500, 25 şi 26 mai 1933, p. 2-3).

Revista indexata EBSCO