Apr 8, 2016

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Lumina unei nopţi albe

S-au împlinit 135 de ani de la moartea lui Dostoievski, în luna noiembrie vor fi trecut  195 de la naşterea sa. Revăd însemnările ce mi le-am făcut citind biografia „Titanul – viaţa lui Dostoievski” a lui L. Grossman, o carte în care, cum era şi firesc, este evocată nu numai biografia, ci şi epoca marelui scriitor, atmosfera de unică emulaţie pe care a cunoscut-o viaţa literară şi artistică din Rusia secolului al XIX-lea. Păstrînd proporţiile, s-ar putea spune că există unele similitudini cu ceea ce s-a petrecut în cultura românească a aceluiaşi secol, celor doi poli de acolo – Sankt Peterburg şi Moscova – corespunzîndu-le la noi Iaşul şi Bucureştiul. Chiar dacă am crede că marii creatori, marii scriitori sînt nişte trimişi, nişte programaţi din alte sfere, tot nu am putea să facem abstracţie de locul şi veacul în care s-au născut, s-au format şi au scris, de climatul politic, social, moral şi, fireşte, spiritual al epocii în care ei au evoluat, asumîndu-şi destinul ce le-a fost hărăzit. „O, Sonecika! – îi scria Dostoievski nepoatei sale cînd era deja celebru. Dacă ai şti cît de greu e să fii scriitor, adică să suporţi această ursită!”. Iar un român, şi el genial, G. Călinescu, parcă i-ar răspunde, confirmînd: „Căci talent înseamnă suferinţă!”. Şi cum să nu fie greu cînd rescrii de opt ori Idiotul, cînd arzi întreg manuscrisul romanului Crimă şi pedeapsă şi scrii un altul cu aceeaşi temă (obsedanta temă de care era chinuit şi Marin Preda) şi cu acelaşi titlu, cînd anulezi 15 coli din Demonii şi o iei de la capăt, cu primul cuvînt?! Dar nu stau oare la originea acestui efort, cu adevărat titanic, un moment şi un fapt pe care Dostoievski l-a purtat totdeauna în suflet şi l-a repovestit aproape religios în Jurnal?! Este momentul de neuitat cînd N.A. Nekrasov izbucneşte în lacrimi la lectura manuscrisului nuvelei Oameni sărmani, al cărei autor, un ilustru necunoscut, tocmai obţinuse titlul de inginer care nu-i va folosi la nimic. Dostoievski rememorează acea „minunată întîmplare”, cum o numeşte Sorina Bălănescu în studiul introductiv la ediţia în limba română (traducere de Emil Iordache) a Jurnalului, trei volume apărute la Polirom. Ea s-a petrecut „într-o noapte albă, petersburgheză, luminoasă ca ziua” a anului 1845. Era atunci o vreme în care, rememorează marele scriitor, în capitala imperiului, tinerii aveau obiceiul să se adune şi să citească, mai ales pe Gogol, o noapte întreagă, fiindcă „erau parcă pătrunşi de o idee şi aşteptau ceva”. Dostoievski, care abandonase profesia de inginer pentru care se pregătise, scrisese prima sa nuvelă: „Oameni sărmani”. Nu ştia însă ce să facă cu ea, cui să i-o dea pentru ca, eventual, să o citească întrucît „nu aveam absolut nici un fel de cunoştinţe printre oamenii de litere, în afară poate de D.V. Grigorevici…”. Grigorevici, care locuia vremelnic la Nekrasov, îi cere manuscrisul nuvelei pentru o culegere ce tocmai urma să fie publicată de gazda sa temporară. Tînărul autor i-o dă, dar nu-şi face deloc iluzii, fiindcă se îndoieşte de valoarea scrierii sale, iar Belinski, marele critic cu o contribuţie esenţială la triumful realismului în literatura rusă, era „ameninţător şi înfiorător”. Grigorevici şi Nekrasov citesc manuscrisul nuvelei Oameni sărmani şi, pe măsură ce lectura înaintează, pierd noţiunea timpului, uită pur şi simplu că a trecut aproape toată noaptea şi au revelaţia unui excepţional talent. Cu inima la gît, amîndoi aleargă acasă la Dostoievski, sună la uşă şi se reped să-l îmbrăţişeze „entuziasmaţi cu totul şi gata să plîngă amîndoi”. Sufletul rus în plină expansiune! Nekrasov, cu firea sa închisă, prudent, puţin comunicativ, trece şi el, poate singura dată în viaţa sa, printr-un moment de nestăvilită bucurie şi euforică admiraţie. După ce discută, preţ de vreo jumătate de oră, despre poezie, despre adevăr, despre Gogol, reproducînd din Revizorul şi din Suflete moarte, vine vorba şi despre Belinski, iar Nekrasov îi spune lui Dostoievski: „Chiar astăzi îi duc nuvela dumitale şi o să vezi ce fel de om e, ce om! O să faceţi cunoştinţă, o să-ţi dai seama ce suflet are!”. Se făcuse patru dimineaţa în oraşul lui Petru cel Mare, învăluit în strălucirea misterioasă a nopţilor albe. „Ah ce frumos!”, exclamă Dostoievski, copleşit de „sinceritatea sentimentului” celor doi vizitatori ce tocmai plecaseră. Chiar în acea zi Nekrasov care „îl venera pe Belinski” se înfăţişează la locuinţa acestuia strigînd: „A apărut un nou Gogol!”, iar severul critic îl întîmpină nu fără o undă de reproş: „La dumneata Gogolii cresc precum ciupercile!”. Pînă seara însă a citit nuvela şi i-a spus „pur şi simplu emoţionat” lui Nekrasov: „Adu-l, adu-l mai repede!”. Şi Dostoievski a fost condus la „acest critic teribil”, care, după cuvenitele minute de sobrietate, îl întreabă pe autor dacă „îşi dă seama ce anume a scris”, deoarece „puteai scrie numai cu simţul dumitale nemijlocit, de artist, dar ai fost conştient de întregul adevăr înfiorător pe care ni l-ai arătat?”. În fine, fiorosul critic rezumă povestea tragică a personajului (acel umil funcţionar) din nuvela Oameni sărmani, apoi nu ezită să dea verdictul: „Ai atins fondul lucrurilor, ai arătat esenţialul dintr-o dată. Noi, publiciştii şi criticii, doar analizăm, încercăm să explicăm asta în cuvinte, pe cînd dumneata, ca artist, dintr-o trăsătură de condei, arăţi într-o imagine esenţialul, ca să poată fi pipăit cu degetele, pentru ca şi cititorul cel mai neavizat să înţeleagă totul imediat! Iată secretul artisticităţii, iată adevărul în artă! Adevărul ţi s-a dezvăluit şi vestit ca unui artist, l-ai primit ca pe un dar. Aşa că preţuieşte-ţi darul, rămîne-i fidel şi vei fi un mare scriitor!”.

După 30 de ani, repovestind această „întîmplare” în Jurnal, Dostoievski avea să noteze că este „clipa cea mai sublimă din viaţa mea”, amintindu-şi totodată „Am plecat de la el extaziat. M-am oprit la colţul clădirii în care locuia, m-am uitat la cer, la ziua senină, la oamenii care treceau pe stradă şi cu toată fiinţa am simţit că în viaţa mea a avut loc un moment solemn, de cotitură, pentru totdeauna, că a început ceva cu totul nou, cum nici în visurile mele cele mai arzătoare nu-mi putusem imagina (şi eram atunci un visător teribil)”.

  1. Grossman scrie că, în aprilie 1874, Nekrasov îi solicita lui Dostoievski pentru anul ce urma un roman spre a-l publica, în foileton, în „Otecestvennîie zapisk”. Scriitorul nu le poate promite însă nimic lui Nekrasov şi prietenilor săi care editau această revistă fiindcă se simţea obligat faţă de cei de la „Russki vestnik”, cu care mai colaborase, şi înţelegea să le fie loial. În paginile fostului „organ liberal” cu care, de altfel, polemizase, lui Dostoievski îi apăruseră, în foileton, romanele Crimă şi pedeapsă şi Idiotul. Numai în cazul în care revista moscovită nu ar fi avut nevoie de un manuscris inedit al său, ar fi putut onora cererea lui Nekrasov. Pentru a afla cum stau lucrurile, se deplasează de la Petersburg la Moscova. Cei de la „Russki vestnik” îi spun că au „material” pentru anul 1875 şi anume romanul lui Tolstoi Anna Karenina, despre care Dostoievski va spune că „nicăieri în Europa nu există un roman ca acesta”. Timpul avea să-i confirme pe deplin opinia, pe care, apreciază Ion Ianoşi, „nu ar fi cutezat s-o exprime mulţi ruşi şi la care confraţii occidentali aveau să ajungă mult mai tîrziu”.

Întors la Petersburg, dezlegat de obligaţie, Dostoievski îi oferă lui Nekrasov manuscrisul romanului Adolescentul (cu subtitlul Însemnările unui tînăr). Va fi publicat în „Otecestvennîie zapisk” începînd chiar cu primul număr pe 1876 al revistei. Ce competiţie! Se aflau aşa-zicînd „în cursă”, cu termenul lui Grossman, doi titani, poate cei mai mari prozatori din toate timpurile, care scriau în aceeaşi binecuvîntată limbă, aveau sub ochi aceeaşi complexă, nu o dată terifiantă, realitate a Rusiei celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, dar şi conştiinţa forţei ce venea din adîncurile culturii unui popor cu o mare istorie. „Crede cu entuziasm în poporul rus” – va spune Herzen despre Dostoievski. Aşa cum credea şi Tolstoi. De altfel, cei doi se raportează unul la celălalt, se stimulează reciproc, deşi nu s-au aflat niciodată faţă în faţă. După apariţia celor cinci volume din „Război şi pace”, roman considerat de critici ca fiind „ceva nemaiauzit: o epopee în formele contemporane ale artei”, Dostoievski îi comunică lui Strahov, un fel de umbră a sa, că are intenţia de a scrie şi el o epopee, precizînd: „întregul concept va necesita un mare volum, cel puţin ca cel al romanului lui Tolstoi”. Titanul de la Iasnaia Poliana constituia pentru el, dacă nu chiar un model, cu siguranţă un reper catalizator la care se raporta. Ceea ce se poate vedea, de pildă, în Amintiri din Casa Morţilor, şi asta pentru a da doar  un singur exemplu, în care Dostoievski a creat – cum observa Herzen – fresce „ŕ la Buonarroti”.

Privesc din nou, stimulat de relectura jurnalului şi a biografiei lui Grossman, o carte riguros documentată, bine scrisă şi tradusă, portretul lui Dostoievski realizat de V.G. Perov, la rugămintea lui P.M. Tretiakov, fondatorul faimoasei galerii de artă din Moscova, ce-i poartă numele. Era primăvara anului 1872. Anna Grigorievna Dostoievskaia povesteşte în memoriile sale că înainte de a trece la lucru, pictorul i-a vizitat în fiecare zi, timp de o săptămînă, spre a-şi observa personajul în diverse momente şi ipostaze pentru a-i surprinde expresia cea mai definitorie. Celebrul portret al lui Dostoievski ieşit de sub penelul lui Perov este o capodoperă a genului. Anna Grigorievna însăşi, cunoscătoare ca nimeni altcineva a personalităţii soţului său şi, totodată, intelectual cu un larg orizont cultural şi un gust estetic rafinat, avea să scrie în memoriile ei că Perov „a prins în portret un minut de creaţie al lui Dostoievski”. Un minut cît o eternitate!

Revista indexata EBSCO