Apr 8, 2016

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Maria Paula Erizanu – Ai grijă de tine

Titlul cărţii Mariei Paula Erizanu este mult mai lung – Ai grijă de tine (sau cum să fii fericit în o mie şaptezeci şi doi de paşi) (zece – nu. o sută de respiraţii pline) (o privire asupra streşinilor, zimţilor frunzelor strălucind sub soarele care îţi încălzeşte colţul buzei şi omului care hrăneşte hulubi gură-n gură din căruciorul lui cu rotile, o privire-n afară, nu în telefon), Editura Charmides, 2015. O elucubraţie, cel puţin din titlu.

Venind de la Chişinău, debutînd cu o carte de eseuri, aşa cum a făcut concitadina sa de mai mare succes, Maria Pilchin, Maria Paula Erizanu doreşte din capul locului să şocheze, să atragă atenţia că este altfel, că dicteul automat poate fi reinventat şi că putea fi chiar unul logic faţă de cel al suprarealiştilor, că poezia de acest fel, în volute şi incontinenţe poate avea logică şi finalitate. Poeta nu ţine cont de sugestia din titlul – nu are deloc grijă de ea, de perspectiva ei poetică, care nu se naşte dintr-o disperare, ci dintr-o frondă care trebuia (sau trebuie) să fie pe plac unui grup restrîns, fie chiar şi o persoană (poate cea care scrie prefaţa!). Dar talentul ei şi uşurinţa cu care învăluie sintagmele poetice – pentru că Maria Paula Erizanu asta face, creează sintagme poetice pe care le asamblează în poeme ce dau impresia unei coerenţe, ca în acele puzzle-uri care dau o finalitate scontată dintr-o simplă aranjare a pieselor. Starea ei poetică se naşte din burta calculatorului, care se prelungeşte într-o reţea fără sfîrşit, şi astfel scoate în pagină aerul acelui „Ev Media”, pe care Radu Vancu în prefaţă îl asociază unor stări depresive, „extreme tipice”, hedonism. Nu aş găsi hedonism în poezia Mariai Paula Erizanu, adică acel cult al plăcerii, care ar fi şi scopul vieţii. Nici măcar în poemul citat, dacă ar fi ca în el să găsim definiţia corectă a acestei stări. În fine, el poate fi trecut în grila estetică şi în analiza unei exuberanţe, care cade subit în ceva ce nu a fost trăit, ci doar imaginat – „epoca de aur”, evident necunoscută poetei noastră, aceasta fiind, istoric, cu mult timp înainte de a se ivi ea pe lume.

Poemul care deschide cartea este unul relevant pentru ambiguitatea în care un astfel de discurs se aşează în pagină: „beţişorul cu care scotoceşti în pământ ore-ntregi/ Tamagotchi, animăluţul din segmente negre, ca un mp3player, care ţipă/ la adunarea de dimineaţă la grădiniţă, ţipă să îl hrăneşti, să îl duci la/ baie, să-l creşti, altfel moare/ doamna Antonina nu înţelege// Dar sunt şi amintiri adevărate/ când îţi omori păpuşa, îi arunci capul într-un coş, mâinile-n alta,/ picioarele pe fereastra mică de sus/ Dar sunt şi amintiri adevărate/ când mama/ găseşte păpuşa/ când mama/ învie păpuşa/ o face la loc// Minimax. Dar sunt şi amintiri adevărate/ când te simţi spioană/ când te simţi Thomas/ când vrei să fii Batman şi sari de la balcon.// O colecţie de păpuşi fără cap. HBO. Dar sunt şi amintiri adevărate pentru Simba, câinele-leu,/ un cocker-spaniol rus, cu ochi trişti, plini de jale, de-o lună, ursoaica, jucăria mea/ cea mai veche, care i-a devenit mamă.// 37 de iepuri./ Poezii despre gândăcei care să salveze lumea/ să ridice stadioane.// WC-ul din care iese o mână.// unchiul burlac cu ursoaica-n maşină/// La studii.// Dar sunt şi amintiri adevărate pentru/ băiatul cu faţa de porţelan pân-o găseşte pe Olia./ Amintiri adevărate. Iepuroaica cu sutien roz.// Ursuleţul care se crede buburuză pînă colega mea de cameră o găseşte pe Ana.// Copilul gata să dea ciocolate, maşinuţă, să privească prin cărăfică/ să te vadă mai mare. Are trei cai:// Mura, Zorika, căluţul de plastic (îngropat în pământ).La anul o să te ducă-n căruţă pââân’ la el în sat.// Dar sunt şi amintiri adevărate/ când taci, când taci, lângă prietenul tău şi mergi cu maşina în iPAD/ Drum, drum, drum// Pentru că e maşină adevărată, o maşină din iPad, care face singură/ Drum drum drum// Dar sunt şi amintiri adevărate// Murga/ Zorika/ iPAD-ul.” (Dar sunt şi amintiri adevărate). Faptul că titlul poemul se repetă, în cursive, de şapte ori nu face coerent poemul ce se înscrie pe linia elucubraţiilor ce domină cartea. Dar, paradoxal, chiar şi aşa, în această euforică stare, în această verbozitate fără sens, poemul place, se dă la lectură, chiar dacă nu spune mai nimic, nu clarifică mare lucru din intenţia şi potenţialul poetei. Modalitatea aleasă nu este una productivă, nu duce la ceva de perspectivă. La un moment dat ai impresia că citeşti un poem DA-DA, scos dintr-o pungă de plastic, cuvînt cu cuvînt, sintagmă cu sintagmă. Grija pe care tu, ca lector, ca simplu cititori trebuie să o ai este aceea de a te înscrie în această formulă şi a te lăsa furat de farmecul unor stări de-a dreptul halucinante. Din orice poem ai cita ceva, ai convinge pe cei ce doresc să afle în ce ape se scaldă Maria Paula Erizanu în cartea sa, constaţi că aceasta se scaldă în ape tulburi, pline de un zăcămînt aurifer care se vrea limpezit, scos din sterilul care-l ascunde. Or în felul în care este propulsată în cîmpul cititorului de poezie nu se înţelege mare lucru şi nu duce spre o cale de viitor. Mi se pare un drum blocat, o înfundătură. A-i dedica primul poem al cărţii şi lui Mircea Ivănescu înseamnă a face pasul spre acea poezie a clarului, a epicului-poetic, al stărilor trăite cu sinceritate şi emoţie. Nu simţi acest lucru în poezia Mariei Paula Erizanu, care, cum am văzut şi din titlu, nu este decisă cînd trebuie să se oprească, cînd să pună punct, cînd să-şi clarifice discursul poetic Acest prim poem, evident, nu se opreşte acolo unde l-am oprit eu. El continuă cu încă două fragmente sub două paranteze conjuncţionale – (dar) (şi) – , în aparenţă fără nicio legătură cu restul poemului, în aceeaşi ambiguitate şi aceeaşi elucubraţie, verbozitate definitorie. Dar deja m-am obişnuit cu această formulă şi merg mai departe.

Se trece la notaţii gen reportaj, flash, jurnal: „în bucătăria catară, în aer cald, la podea:// prânz mult prea târziu:/- să fii imoral e să nu ai voinţă, nu e să fii autentic/ pentru că dimineaţa devreme ne comparam degetele/ şi călcâiele roase după opt ore de dans, pofta şi patru studenţi – / dansul a devenit un full time job săptămâna asta/ grădină/ trambulină/ apă briză şi păsări viespi matinale în dormitor/ asta-i ziua dintâi…” (Într-o mirare). Nimic comun cu Ion Buzu, cu Victor Ţvetov, cu Virgil Botnaru, amintiţi de Radu Vancu în prefaţă, evident, în alt context, ci mai curînd cu Emilian Galaicu-Păun. Acelaşi ritm, aceleaşi sincope, aceeaşi eflorescenţă lingvistică, într-o formulă grafică aproximativă. Lumea Mariei Puala Erizanu pare a fi alta. Una inventată, una de dincolo de imaginar, dintr-o zonă ce frizează doar suprarealul. Şi acest poem este definitoriu şi asemănător cu „gestuarul” poetului din chău. Dar la el se justifică şi se argumentează cu firea şi programul său poetic. La Maria Paula Erizanu pare o joacă inconştientă de-a poezia, în sensul că alergînd atît de mult printre aceste stări autoimpuse, ca fiind pasămite poezie, poate nimeri şi în valoarea experimentului acceptat ca normă poetică. Şi poeta ştie foarte bine acest lucru, mizează pe o astfel de formulă şi ne duce toată cartea pe un cifraj armonic de-o ambiguitate ce frizează cam peste tot cu literatura. Hăţurile sunt în mîna ei şi mîna ei pare a fi prelungirea unui spirit arzînd continuu. Poemul care dă titlul cărţii – doar prima sintagmă, fără paranteze, evident – este definitoriu în acest sens şi aş rezuma la versul „uneori un cartof este doar un cartof”, în sensul că, extrapolînd, putem spune că „la Maria Paula Erizeanu, uneori o poezia este doar o poezie”. Dar trebuie să găsim acea poezie, să o decojim de toate halucinaţiile verbioase, de toată zgura lăsată de dicteul automat, pentru a afla acea perlă abia după ce scoatem scoica din nisip, măruntaiele, după ce dăm carapacele deoparte, şi abia în final găsim acel grăunte care ne va aduce fericirea, lumina în ochi, bucuria în inimă. Şi acest cristal ar putea fi acest fragment din poemul care dă titlul cărţii şi încheie cartea astfel: ”dimineaţa, când lumina e cea mai frumoasă pe diagonală, în şivoi, e cel mai uşor să fii fericit. o bătrână mignonă cu părul alb, pieptănat elegant într-un coc mic, cu pantofiori lucind şi cu pas repejor intră în conversaţie cu tânărul cu păr încâlcit în dreadlocks cărând lemne, îl întreabă ce a zis într-o doară când credea că nimeni nu-l aude, schimbă o replică, două, ea îi zâmbeşte continuându-şi drumul pe trotuar, înainte, el continuă să care lemne, va călători în câteva luni pentru câteva luni, căutându-se”. Nimic altfel, dar ceva care are miez, are miză şi justifică intenţia poetei, chiar dacă aceeaşi ambiguitate şi incoerenţă susţin textul rezultat.

Aş încheia tot în stilul Mariai Paula Erizanu, care spune în finalul cărţii sale, închizînd o paranteză deschisă cu mult timp în urmă, pe la începutul ante-ante-penultimului fragment al cărţii, aşa: „tot ce pot e să fiu o parte din lume”, ceea ce mă face să cred că poezia însuşită şi scrisă de poeta noastră poate fi o parte din poezie, din poezie în general (că e loc în sacul ei imens de tot felul de himere, halucinaţii, elucubraţii şi ambiguităţi!).

Revista indexata EBSCO