Apr 8, 2016

Posted by in Ex libris

Dana SCHIPOR – Romanul oamenilor care nu contează

Ultima carte lansată în noiembrie, anul trecut, de Răsvan Popescu, surprinde pe autor în ipostaza sa de romancier, după ce acesta debutează în 1991 cu proză scurtă (Subomul) şi publică şi două volume de memorialistică (Purtătorul de cuvînt – 2002 şi Cutia cu maimuţe – 2013). Totodată jurnalist şi scenarist, romancierul Răsvan Popescu îşi exersase deja condeiul în celelalte romane ale sale, Omul cu cioc şi gheare, Prea tîrziu şi Femeia visurilor. Ultimul său roman, Oameni care nu contează, vine să provoace cititorul cu o nouă întrebare: cine sînt oamenii care nu contează? Există oameni care nu contează? Răspunsurile le va căuta autorul, îndreptăţit fiind, nu în cele mai controversate şi ,,sălbatice” locuri, cum am tinde să credem la o primă vedere, ci în tocmai inima realului atît de banal, în mijlocul faptului de zi cu zi a celor mai obişnuite comunităţi din mahalalele României de azi. Ancorat bine în realitatea zilelor de acum (cu referiri la războiul din Afganistan, la problematica refugiaţilor etc.), romanul nu rămîne pur şi simplu ,,o felie de viaţă”, ci reuşeşte prin ficţiune să nască cele mai autentice remodelări şi reinterpretări. Răspunzînd, în fapt, viziunii optzeciştilor, Răsvan Popescu devine un observator şi un reinterpret intelectual al celor mai blamate medii (avînd în prim plan oameni ai mahalalei, infractori, preoţi şi oameni ai legii provinciali şi decăzuţi, oameni mutilaţi fizic şi intelectual) în care reuşeşte să surprindă întrevederi luminoase şi să sondeze abisuri şi drame de pe poziţia sus pusă a naratorului posesor al armelor ironiei şi parodiei.

Particularitatea romanului lui Răsvan Popescu se naşte din această interesantă dinamică a privirii de du-te – vino pe care autorul ştie să o gestioneze cu fineţe cînd vine vorba de cele două mari lumi întrepătrunse pe care autorul le vizează: lumea marilor acţiuni istorice şi politice şi lumea faptului zilnic. De aici şi savoarea romanului: autorul nu urmăreşte atît jocul scenic de grandoare al marilor actori ai lumii de astăzi, cît mai degrabă neistovitul freamăt al celeilalte lumi, mici şi neînsemnate, de sub scenă, al cărei dramatism şi al cărei efect spectacular nu sînt cu nimic mai prejos. Tocmai de aceea, personajele de aici răsar în mod surprinzător din cele mai nelegitime locuri, întocmai în felul în care Marfa asemăna apariţiile protagonistului Gămălie: „E ca un şoarece sub duşumea; ştii că e acolo, dar nu-l vezi pînă nu scoate capul din gaură”. Întocmai astfel ,,scot capul” mai toate personajele romanului: Gămălie vine din lumea faptelor nelegitime, căci el ia parte la contrabanda cu ţigări, la furtul de fier vechi şi la atacul asupra proprietarului, alături de Jeanu Indianu sau Viermănosu; locotenentul Bancău şi subcomisarul Greblă sînt ipostaza coruptă şi provincială a autorităţilor de stat; Marfa întruchipează femeia provincială venită în capitală pentru un trai mai bun, „răsărită acolo, periculoasă ca o ciupercă”, această „Prinţesă din Vaslui care pune pe Artan, bărbatul ei, să se înroleze în armată şi să participe la războiul din Afganistan pentru un cîştig mai mare. Dacă ideea de patriotism, voluntariat şi implicare totalmente gratuită în vederea păstrării siguranţei naţionale sînt cu multă ironie desfiinţate („I se iviseră nişte oportunităţi! Abia acum este o pîine de mîncat, cînd războiul e pe drojdie şi banii se împart la mai puţini. Ar fi momentul să se aranjeze şi el. Trebuie doar să te întrebuinţezi mai mult, se îndemna singur.”), nici sacrul nu scapă acidităţii autorului, căci pregătirea spirituală a Mamaiei pentru spovedanie şi înfăţişarea ,,semnului sfînt” din cartof în faţa preotului din sat sfîrşesc cu replica tăioasă şi savuroasă a celui din urmă: „Ce vii la mine cu cartofi stricaţi?”.

Astfel se conturează personajele romanului, personaje ce răsar cu simplitate din penumbra lumilor, căci „lumina înşelătoare” în care debutează romanul se menţine în toate apariţiile viitoare ale făpturilor. Acţiunile de sfidare a societăţii pe care Gămălie şi cei de teapa lui le înfăptuiesc se desfăşoară majoritatea „înainte să se lumineze”, deci în umbră, la adăpost de prim planurile luminate, iar hotarul dintre România şi Moldova, unde se plasează iniţial acţiunea, numit în incipit no mans land, discreditează într-un fel importanţa evenimentelor ulterioare. Sînt, în fapt, tocmai coordonatele acestei lumi mici, acestei istorii din spatele Istoriei, pe care autorul o vizează în întreg romanul. Mişcarea de du-te – vino între cele două moduri de a vedea istoria răspunde, în cele din urmă, moralei ascunse a romanului: „Orice cauză mare are sicriele mici”. Tocmai de aceea, dramele puternice lovesc cu aceeaşi intensitate şi la scară mică, aşa cum se întrevăd ele dincolo de umorul de suprafaţă: moartea camaradului Marin, tragicul destin al lui Artan şi impactul acestor evenimente asupra lui Gămălie. Spaima şi inevitabilul evenimentelor istorico-politice se resimt la nivel universal, căci, prin anumite circumstanţe, protagonistul se trezeşte pur şi simplu în plin război, în Palestina, unde muncitori evrei ruşi, emigranţi de toate naţiile (polonezi, uncrainieni, letoni, estoni, bulgari, negri etc.) trăiesc zilnic spaima bombardamentelor aeriene, dar cu un soi de obişnuinţă pe care Gămălie o întrece şi o duce la paroxism, atingînd culmile rizibilului, în maniera ironică cu care autorul ne obişnuieşte în tot romanul: „Nu există om întreg fără frică. Dar Gămălie nu prea era. Într-un miez de noapte sună alarma, dar nu se întîmplă nimic. O fi fost o alarmă falsă, dar niciodată nu poţi să ştii. Aşa că au dat buzna smulşi din vise şi din cearşafurile lor jilave, lipicioase, pierzîndu-şi papucii de cauciuc în repezeala spre adăpost. […] Gămălie se refugie prudent pe acoperişul barăcii înainte ca ruşii să iasă ţipînd. […] Apoi se făcu linişte. Tabăra era pustie. El zăcea cu ochii în sus şi cu spatele pe tabla ruginită. Aştepta să se sfîşie cerul. Îşi făcea curaj: nu nimeresc ei ziua, dar noaptea”. După ce Gămălie ,,se refugiază” de eventualul atac aerian chiar pe acoperişul barăcii, cititorul are parte şi de o foarte savuroasă aşa-zisă meditaţie, căci Gămălie intuieşte transcendenţa, sugerînd parcă posibilul răspuns la întrebarea generică a autorului: cine sînt oamenii care nu contează? Găsind corespondentul astral al fiecărei fiinţe, răspunsul pare a veni de departe: nu există oameni care nu contează! Însă revelaţia nu ţine mult şi e retezată brusc, purtînd totodată accentele ironiei şi ale deja cunoscutului umor marca Răsvan Popescu: „Lui Gămălie i se strînse inima: ăsta-s eu, îi trecu prin cap. <Oare stelele mor?>. Alungă gîndul ca pe o muscă de rahat. Pentru că mai avea vreme, potrivi cîteva pentru bulgarii tăbăciţi de soare şi pentru gaşca de negri din Africa. <Treacă de la mine…>. Pentru ruşi căută o gaură neagră… Alarma încetă şi el coborî de pe acoperiş cu părere de rău. Totuşi era destul de mulţumit: toţi fomiştii, toţi pîrliţii care îşi îndură viaţa au de-acum cont deschis la cer! Vai de steaua lor…”.

Gămălie, progatonismul romanului, vine să cunoască lumea reală cu un soi de şansă retezată din capul locului, mai mult decît celelalte personaje, dat fiind faptul că venirea lui pe lume fusese iniţial refuzată de Mamaie. Născîndu-se cu o anumită anomalie, avînd mereu un comportament antisocial, Gămălie rămîne totuşi protejatul mamei şi al fratelui, deşi spun despre el că „Este un băiat anapoda, are goage. A fost bolnav cu capul cînd era mic, îi curgea scuipat din gură. N-are loc în minte să înţeleagă. Avea aşa o nelinişte în el, bătea din picioare. Nu voia să crească mare”. Înverşunat, gata să ia în răspăr orice convenţie socială, Gămălie, copilul care se împotriveşte creşterii („Nu mai vreau să mă fac mare. De la început n-am vrut, doar tu m-ai amăgit cu aghiasmă şi sirop de tuse. Şi mă îndopai mereu cu gogoşi.”) pare construit pe prototipul lui Oskar Matzerath (personajul central din Toba de tinichea, celebrul roman al lui Gunter Grass), cu toate că luciditatea ascunsă mai degrabă îi lipeşte, şi violenţa manifestării lui este mai domolită. Totodată, şi poziţia meşterului de pe şantier, Bombică, în relaţie cu protagonistul, trădează la un nivel incipient şi deformat un aşa-zis raport maestru-stăpîn, pe modelul cunoscut. Gămălie află, în final, că viaţa îl refuză („Am mers cu valul şi m-a vărsat”), dar sfidează însăşi existenţa cu batjocora-i proprie: „Se întunecă ca dracu’. Nu te pierde! E naşpa. Poftim, iar îmi curge sînge din nas. Acuma ce aşteptăm, să spun ceva de ţinut minte? Sau să vărs, să fac contrastul? Mi-e totuna. Nu-mi vine nimic, m-am fîsîit de tot, mi se topeşte limba”.

În ultimă instanţă, cele mai multe personaje ale romanului răzbat în cel mai natural mod, de fapt în singurul mod pe care gena lor îl cunoaşte: prin  batjocură şi zeflemea, singura cale de a ţine piept vieţii în sine. De aici se naşte şi farmecul inubliabil al romanului, pentru că, în contrast cu mizeria traiului şi mediocritatea existenţei, pe de o parte umorul naratorial şi situaţional, pe de celalaltă parte, registrele stlistice cele mai variate şi neacademice, reechilibrează balanţa. De altfel, actualitatea şi autenticitatea romanului trebuie căutate şi aici, căci în care alt mod poate prinde viaţă mahalaua zilelor noastre decît prin manevrarea facilă a celor mai îndrăzneţe şi savuroase opţiuni stilistice? Iată un exemplu printre atîtea altele: „De unde ai ieşit şi tu, mă, sifliticule?! Mă bagi la nebuni, soarele cui te-a făcut! Adică mă discriminezi, mînca-ţi-aş? Nu mă mai încurc cu tine, să moară copiii mei, care am cinci! Îţi mut gura la ceafă! Te mătrăşesc, îţi sparg mufa!”. Iar autorul pare a deţine iţele fine ale umorului de calitate, cu precădere atunci cînd jocurile de cuvinte îşi găsesc referent în tocmai faptele concrete, căci în lumea romanului lui Răsvan Popescu, oamenii nu doar că sînt de cînd se ştiu nişte ,,maţe fripte”, dar şi poftesc la ele pe drept cuvînt: „Subcomisarul intră în bucătărie, mămăliga fierbea în ceaun. Pe plita cu lemne, o tigaie încinsă. Şi ce dracu’ pute aşa?! Încerca să-şi ţină respiraţia. – Frigem nişte maţe, îl lămuri bătrîna. E bune, că e de pui.”.

Invitaţia de a cunoaşte lumea romanului lui Răsvan Popescu nu e una care se poate refuza, şi asta nu doar pentru că îndrăzneala lingvistică provoacă, şi asta nu doar pentru că actualitatea subiectului te pune pe jar, ci mai degrabă pentru că, dincolo de savoarea naraţiunii, problematica existenţei se conturează în previziuni nefericite: nu despre oameni care nu contează putem vorbi, ci mai degrabă despre oameni cărora li se refuză din capul locului şansa în viaţă. Şi cu toate acestea, întrevederile luminoase nu întîrzie să apară, poate nu cu aceeaşi intensitate cu care mahalaua lui Eugen Barbu din Groapa răsare, dar măcar cu cîteva delicate şi fin sesizabile străduinţe, căci pînă şi Gămălie cel fără scăpare are îndrăzneala să ridice din cînd în cînd privirea în sus şi să vadă că „Teiul din poartă înflorise şi mirosul te dădea jos. Undeva, sus, prin frunze, cînta un ţoi. Gămălie se uită în sus. Şi pentru o clipă a crezut şi el…”.

Lumea închipuită de Răsvan Popescu în ultimul său roman este, în ultimă instanţă, o lume pe deplin transparentă şi autentică, în măsura în care nu menajează nicio secundă pe cititor în lectura sa, ci face ca impactul cu realitatea proximă să trezească reacţii imediate. Evenimentele şi fenomenele cele mai reprezentative din istoria lumii (războiul, migraţia etc.) capătă în acest roman un caracter concentric, căci ele îşi găsesc un puternic ecou în chiar marginile cele mai îndepărtate, la nivel microsocial. Constituindu-se ca un roman social, pe alocuri şi de moravuri, volumul în discuţie înregistrează ca un seismograf vibraţii din cele mai variate din mica societate periferică românească, prinzînd din plin pulsul unei realităţi care, ne place sau nu, este foarte actuală. Cu toate acestea, romanul nu se vrea nici pe departe o frescă socială, ci îndrăzneşte, în maniera în care optzeciştii au făcut-o, să estompeze fundalul grav al Istoriei şi să propună o mică istorie individuală, mult mai dinamică şi mai atrăgătoare. Oameni care nu contează este o carte care nu trebuie ratată.

 

Revista indexata EBSCO