Apr 8, 2016

Posted by in Ex libris

Diana BLAGA – Despre memorie şi alte libertăţi

Personalitate cu înclinaţii artistice multiple, Ilinca Bernea se remarcă în viaţa culturală atît în plan literar, ca prozator, poet, eseist, cronicar, cît şi în planul artelor vizuale, ca regizor de teatru, pictor, fotograf. Începuturile sale literare sînt legate de poezie, debutînd în 1990, iar primul volum îi apare în 1997 (Legile Hazardului, Editura Cartea Românească). Ca prozator îşi face debutul în 2003 cu volumul de proză scurtă Iubiri în cămaşă de forţă (Editura Cartea Românească). Acestuia îi urmează două romane: Legende androgine (2004) şi Semnul Lunii (2006), ambele la aceeaşi editură deja amintită, şi volumul de povestiri Alma Musica (Editura Dacia, 2010). Prin Cutia neagră, volum apărut spre finele anului trecut la editura ieşeană Timpul, Ilinca Bernea revine la roman. Precum personajele sale, care refuză să fie asociate oricărei mişcări artistice şi urmează doar credinţele proprii din acest punct de vedere, Ilinca Bernea este o figură singulară pe scena literară, neînscriindu-se nici unei mişcări literare actuale.

Cei care populează Cutia neagră sînt locuitori ai Londrei artistice surprinşi între deceniul şapte al secolului trecut şi anul 2022. Pictori care îşi caută un stil, un loc în această capitală artistică europeană, Norman şi Tristan se confruntă cu societatea şi cu rigorile ei, dar şi cu rigorile unei lumi culturale închise în propriile convenţii. Cei doi sînt prieteni din copilărie, ambii educaţi într-o şcoală catolică. Colegi de debut, drumurile lor iau direcţii diferite cînd viziunile lor privind arta, dar mai ales privind viaţa nu se mai intersectează. Îi readuce împreună o tînără artistă din Belgia, Irène, venită în Anglia pentru a-şi găsi, la rîndul ei, o voce a sa. Problema de prim-plan a cărţii, cu care se confruntă toţi cei trei artişti, este cea a libertăţii, în toată complexitatea ei, de la limitele pe care le poate impune un astfel de concept abstract, pînă la cazurile extreme la care se poate ajunge prin abuzul propriei libertăţi. Cei trei sînt exemplare diferite de rebeli avangardişti, fiecare manifestîndu-şi rebeliunea în chip personalizat. Tristan este nesupusul prin excelenţă, cel pentru care libertatea proprie este bunul suprem şi pe care orice formă de materialitate îl lasă indiferent. Bolnav de mal de sičcle, trăieşte doar în prezent, pe care îl vede ca pe un „cîmp de bătălie” şi un „spaţiu de manevră”, care poate face ca viitorul să fie mai puţin incert şi mai puţin infect. Acţiunile lui sînt adevărate acte de revoltă, spune ceea ce gîndeşte fără a-l interesa gravitatea consecinţelor, scrie poezii după metoda dicteului automat suprarealist, sfidează orice logică în artă, dar şi în viaţă. Stabilitatea este un lucru străin pentru el, de care fuge de fiecare dată cînd simte că riscă să se instaleze în existenţa lui. Norman, deşi porneşte la drum de la aceleaşi premise precum Tristan, este un rebel moderat. El ajunge un familist, un integrat al normelor, şi vede în actele de revoltă un specific al perioadei tinereţii, care trece odată cu instaurarea lucidităţii mature. Este un idealist, un „romantic ponderat şi reciclat”. De altfel, numele celor doi prieteni vorbesc de la sine. Irène este cea pentru care liniştea este specifică senectuţii; pentru ea, viaţa trebuie să fie marcată de „lucruri care să-i zgîlţîie existenţa din temelii”. Este o personalitate ambiguă, care trăieşte ca într-un vis, se hrăneşte cu himere, se îndrăgosteşte de un mit. Iubirea ei pentru Tristan (care e cu 20 de ani mai mare) este bazată pe o imagine creată a lui, nu pe adevăr. Dragostea este pentru ea frumuseţe, prin urmare, motivul suprem de sacrificiu. Irène vrea să creadă că îi poate salva viaţa lui Tristan mai mult decît doar fizic, însă eşecul o face să descopere o altă faţă a existenţei, cea marcată de suferinţă. Romanul nu încearcă să ofere o definiţie a unui concept abstract, cum e cel de libertate. Libertatea capătă forme diferite pentru fiecare personaj în parte, are o importanţă diferită de la caz la caz. De altfel, ni se spune: „Problema cu libertatea e că n-are un obiect precis, ea poate fi orice, deci nu e nimic. E o himeră care poate lua orice chip”.

Pluriperspectivismul naratorial şi deconstruirea cronologiei narative nu mai şochează astăzi pe nimeni, însă încă are efecte la nivelul surprinderii din puncte de vedere diverse a problemelor pe care cartea le pune în discuţie, asigurînd astfel un anumit grad de obiectivitate a expunerii. Romanul însuşi este, de fapt, cutia neagră care înregistrează pulsaţia lumii, a cinci decenii din viaţa unor artişti, în cazul de faţă. Este memoria adusă la viaţă a acestor personaje, dovada abstractă a existenţei lor: „Singura formă de coerenţă a existenţei reale este supravieţuirea, iar memoria nu e altceva decît o dovadă impalpabilă a supravieţuirii, e o cutie neagră care înregistrează în capul nostru chestiile care se întîmplă într-o tonalitate mai puternică”. Memoria nu ţine, la urma urmei, cont de cronologie; memoria este selectivă. Problema memoriei din acest punct de vedere, al înregistrării şi readucerii la viaţă ale unor momente critice ale existenţei noastre, este surprinsă şi de alţi scriitori – ca Milan Kundera, de pildă, în al cărui roman, Insuportabila uşurătate a fiinţei, „memoria poetică” îndeplineşte această funcţie de stocare, oprindu-se la evenimentele care dau frumuseţe vieţii: „Se pare că există în creier o zonă anume, cu totul aparte, ce ar putea fi denumită «memoria poetică», şi care înregistrează tot ceea ce ne-a încîntat, ne-a emoţionat – tot ceea ce conferă frumuseţe vieţii noastre”. Dar nimeni nu spune că frumuseţea vieţii vine doar din lucrurile roz. Cu atît mai mult nu spun asta personajele Cutiei negre sau cele ale lui Kundera. Viaţa e frumoasă prin complexitatea ei, prin diversitatea formelor pe care le îmbracă, prin diversitatea provocărilor pe care ni le aruncă în cale. Antonimul frumuseţii devine, în acest caz, platitudinea, starea de continuă stagnare. Rămîne la alegerea fiecăruia să accepte aceste provocări sau să le provoace mai departe prin sfidare, optînd astfel pentru frumuseţe, sau să le ocolească, să le rezolve într-un mod cît mai simplu cu putinţă, optînd pentru siguranţă.

În fine, un al patrulea personaj al Cutiei negre care trebuie avut în vedere este Viaţa însăşi. Exasperare, extaz, revoltă, nevoia de libertate, toate acestea sînt parte din viaţă, Viaţa este motorul care le pune în mişcare. Cei trei o văd ca pe un „lagăr de muncă” din care trebuie să evadeze, ca pe un element provocator care îşi bate joc de oameni şi împotriva căruia trebuie să reacţioneze, iar acest lucru este posibil prin artă sau printr-un „hohot de rîs” sfidător, asemeni celui adoptat de bufoni. Starea de graţie este cea de evadare din viaţă. Pentru Tristan este chiar „singura fericire pe care am cunoscut-o”. Şi nu e vorba atît despre evadarea din viaţă, ci mai mult despre evadarea din prezentul îngust, constrîngător. Ce metodă de a scăpa de acest prezent mai bună pot adopta nişte artişti, dacă nu evadarea prin artă? Iată o mărturie edificatoare în acest sens: „Plonjeurile noastre în ficţiune sînt, în mare parte, călătorii în timp. Trăim mai multe existenţe simultan, mai precis ne simţim destrămaţi, proiectaţi în mai multe vieţi..”. Aşadar, îmbrăţişare a vieţii, dar fugă de prezent, de realitate. Arta? O compensaţie pentru neajunsurile existenţei, căci „arta nu trebuia să fie o reeditare a haosului din realitate, […] nu era cazul să-l moduleze sau să-i adauge ecouri. Arta era […] o şansă de a ieşi din zona absurdului”.

Ilinca Bernea nu scrie însă, cum s-ar putea crede la o lectură superficială, un simplu roman de atmosferă. Surprinde însă pulsul unei societăţi riguroase prin ochii personajelor sale şi modalităţile prin care într-o astfel de societate se poate supravieţui fără a i te supune, fără a-ţi pierde doza de individualitate. În această ecuaţie intervine dimensiunea satirică a romanului Ilincăi Bernea. Ţinta? Societatea închistată în norme (în acest caz, prin particularizare, cea londoneză, dar totul poate fi extrapolat la scară universală, căci alegerea unui spaţiu care transgresează graniţele geografice, dar şi culturale, este o acţiune specifică pentru o societate şi o literatură postmoderne şi într-un context al multiculturalităţii şi al cosmopolitismului), societatea aşa-zis morală, cu instituţiile ei adiacente (şcoală, biserică, familie etc.). Arta, dragostea, credinţele personale (uneori utopice), violenţa sînt fenomenele care demască această societate. Morala impusă de reprezentanţii marilor instituţii sociale este doar o faţadă extrem de fragilă: „Cred că noi am fost prima generaţie care am recunoscut-o făţiş, am fost primii dispuşi să o admitem fără eufemisme: omul e fundamental laş, mincinos, iresponsabil, dar orgolios şi nu în ultimul rînd obsedat sexual… […] Am renunţat la toate deghizările şi travestiurile supraeului, cum ar fi zis un freudian cu acte în regulă. Am rupt-o radical cu tradiţiile victoriene care presupuneau camuflarea şi acoperirea ruşinoasei evidenţe… Mai mult, ce-a făcut generaţia noastră, într-un mod cît se poate de concret – şi poate în asta şi constă marele său merit – e că a eliminat ruşinea din ecuaţie”.

Morala este, în viziunea lui Tristan, un instrument coercitiv, prin care manifestările noastre sînt inhibate, controlate: „Morala e o maşinărie care procesează experienţa şi o transformă în ideologie, asemeni automatelor din fabricile alimentare care transformă orice compus organic în plastic comestibil sau ceva de genul. După mine viaţa începe exact acolo unde se termină circul cu «să cultivăm binele şi să condamnăm răul»”. Adevărata viaţă nu este o structură maniheistă, precum în basme. Adevărata viaţă este cea trăită, explorată, simţită ca aparţinîndu-ne. Ceea ce nu înseamnă că nu se poate ajunge la erori de judecată, la o altă extremă,de la credinţe utopice la manifestări extremiste (mişcările feministe, care ajung să ia alte direcţii). Chiar şi aşa, sînt erorile proprii de judecată, alese în starea de aparent control asupra propriei existenţe, în starea de libertate.

Autoarea spunea într-un interviu că romanul Cutia neagră este, într-un anumit sens, unul despre fericire. Aş adăuga: despre fericirea de a fi liber, de a crea, de a te şti diferit, de a te autoamăgi, de a iubi şi a şti că eşti iubit, despre fericirea de a ţi se împărtăşi gîndurile, de a fi surprins mereu de viaţă, de a trăi fără constrîngeri şi cu simţurile treze, în fine, despre fericirea de a vedea frumuseţe în orice, chiar şi în suferinţă.

În ciuda neafilierii autoarei la nici o mişcare literară actuală consacrată, romanul ne trimite cu gîndul la existenţialiştii interbelici, deoarece căutarea identităţii, a unei voci proprii, arta de a trăi nemediat, dorinţa de a experimenta, setea de cunoaştere, autenticitatea confesiunii diaristice sînt elemente ce amintesc de literatura lui M. Blecher, Camil Petrescu, Mircea Eliade ş.a. În plus, acestor elemente li se adaugă şi afinităţile dintre preocupările artistice ale personajelor şi cele ale autoarei înseşi. Ca atare, Cutia neagră reprezintă o lectură provocatoare nu doar prin această ascendenţă literară ilustră, ci şi prin explorarea unor zone profunde, care astăzi par a fi lăsate în umbră. Romanul Ilincăi Bernea e una dintre cele mai percutante cărţi din literatura noastră actuală.

Revista indexata EBSCO