Apr 8, 2016

Posted by in Ex libris

Mihaela ALBU – Sub „urgia” istoriei (corespondenţă din „Arhiva literară Basarab Nicolescu”)

„Stau şi mă întreb/…/ dacă nu cumva un vraf de corespondenţă e mai aproape de viaţa cotidiană şi de istoria care din ea se desprinde cu timpul…”

„Cuvîntul, în ciuda eforturilor depuse de lingvişti şi psihologi, a rămas o taină a vieţii”.  Vintilă Horia

 

Completarea istoriei noastre culturale cu mărturii desprinse din literatura nonficţională (jurnale, memorii, ori chiar corespondenţă) este o necesitate firească după o perioadă în care accesul la informaţie (reala informaţie!) fusese cenzurat sau chiar interzis.

Astfel, ceea ce interesează cititorul de astăzi sunt mai degrabă acele realităţi de care a fost privat, la care nu a avut acces, date semnificative despre oameni şi acţiunile lor, din ţară, dar mai ales din exilul prohibit în perioada comunistă.

Acesta este şi rostul pentru care, din arhiva literară a scriitorului-fizician, a scriitorului-filosof, membru de onoare al Academiei Române, Basarab Nicolescu, sunt puse la dispoziţie (de către cercetătorii Traian D. Lazăr şi Raluca Dumitrescu) o parte din corespondenţa acestuia cu personalităţi româneşti din ţară ori din exil.

Structura cărţii însăşi a fost gîndită ca sursă suplimentară de informaţie. Astfel, cei doi autori, pe lîngă Prefaţă şi un capitol introductiv – Exilatul revine la matcă, în care sunt concentrate date bio-bibliografice despre Basarab Nicolescu, inserează, înaintea fiecărui set de scrisori, o „notă biografică” a celui cu care acesta coresponda. Sunt binevenite aceste informaţii, fie în cazul celor mai puţin mediatizaţi la noi în timpul anterior lui 1989 – cum sunt Horia Stamatu ori L.M. Arcade – , fie chiar şi a celor ce-şi continuaseră activitatea în ţară – Mircea Ciobanu şi Alexandru Rosetti.

Dar importante şi necesare date află cititorul mai cu deosebire din corespondenţa – în mare parte – inedită (ori publicată anterior, sporadic, în reviste literare).

Este vorba în primul rînd de ceea ce trece dincolo de cuvinte – sentimentele de prietenie, de admiraţie şi respect reciproc, care se desprind din toate scrisorile, indiferent de expeditor.

Un exemplu (dar poate fi oricare altul din acest volum) este prietenia dintre Basarab Nicolescu şi Mircea Ciobanu, o legătură umană şi literară ce a sfidat distanţele şi timpul. Emoţia reîntîlnirii din 1991 o află cititorul din cuvintele meşteşugit scrise la începutul epistolei din 13 octombrie, cuvinte din care transpare sentimentul înalt al prieteniei: „Dragul meu Mircea. Te-am aşteptat ca pe Isus. Cei din jurul meu, îngrijoraţi, mă sfătuiau să-mi domin bîntuitoarea emoţie a aşteptării”.

Şi în cazul de faţă, ca şi în celelalte grupaje de corespondenţă, cele mai multe sunt scrisorile expeditorului – acum Mircea Ciobanu, Basarab Nicolescu fiind destinatarul care le-a păstrat şi ni le face cunoscute peste timp.

Înainte de 1989, Mircea Ciobanu îi scrie prietenului aflat în exil într-un stil nu de puţine ori eliptic, aluziv, autocenzurat; mai directe, cu mai multe informaţii despre realităţile din ţară, sunt, în mod firesc, mesajele trimise după căderea comunismului. În 1969 întîlnim, de exemplu, un mesaj metaforic, M. Ciobanu scriindu-i la un moment dat, fără alte explicaţii, că: „pe aici au trecut nişte valuri, dar am rămas în picioare, ud, e adevărat, dar în picioare”. După 89, scrisorile lui Mircea Ciobanu ne ajută să ne amintim schimbările survenite în România, înţelegînd totodată, din perspectiva semnatarului, dezamăgirea faţă de aşteptări („Aici, zilele curg tulburi la vale – încă nu e bine şi cred că multă vreme nu va fi./… / Simt iar ridicîndu-se în jurul nostru ziduri”, va scrie în 11 mai 1991.

Dar acum este şi timpul să-l aducă acasă pe cel plecat, făcîndu-i cunoscută publicului român – prin traducere – opera acestuia scrisă departe de ţară, restabilind astfel accesul la o informaţie interzisă cunoaşterii de către regimul comunist. Astfel, Mircea Ciobanu îşi informa prietenul asupra demersurilor pentru a publica, şi în limba română, volumul acestuia, intitulat Ştiinţa, sensul şi evoluţia – eseu asupra lui Jakob Boehme: „Căci ne grăbim, dragul meu, să te aducem înapoi în literatura română, fie şi aşa, prin mijlocirea unei tălmăcitoare” (citim în mesajul trimis în 11 mai 1991). Nu întîmplător, astfel, realizatorii volumului au intitulat capitolul dedicat corespondenţei dintre M. Ciobanu şi Basarab Nicolescu Epistolarul unei mari prietenii.

Un alt capitol – Doi exilaţi de elită: Mircea Eliade-Basarab Nicolescu.

Ca structură – trei mesaje semnate de Mircea Eliade sunt precedate, ca în toate celelalte capitole, de comentariul unuia dintre autorii volumului (aici – Traian D. Lazăr). Ceea ce este mai important ca informaţie cuprinsă în mesajele respective – exegeza lui Basarab Nicolescu pe marginea romanului Pe strada Mîntuleasa – urmează scrisorilor. Publicat într-una dintre cele mai importante reviste ale exilului românesc, Ethos (nr. 2/ 1975), sub pseudonimul Andrei Bogdan, studiul, aşa cum precizează cu bucurie Eliade, este „o contribuţie importantă la elucidarea acestei novella”, Basarab Nicolescu sesizînd sensuri scăpate din vedere de alţi comentatori – „Cred că eşti primul cititor care a văzut structura şi destinul de Mare Zeiţă al Oanei”, îi scrie în 15 iunie 1964.

A patra scrisoare primită de Basarab Nicolescu de la Eliade este datată 13 iunie 1972, iar ca informaţie principală se desprinde referirea la un alt studiu al acestuia – „Victor Cupşa sau tentaţia Muntelui Analog”, publicat tot în Ethos, nr. 3/1982. Drept completare, demonstrînd dorinţa autorilor de a amplifica informaţiile cu cît mai diverse aspecte, vizînd o panoramă complexă a fenomenului exilului românesc, este citat un fragment din jurnalul lui Cupşa referitor la vizita lui Eliade în atelierul acestuia în ziua de 23 februarie 1977.

Capitolul dedicat relaţiei epistolare dintre Eliade şi Basarab Nicolescu se încheie aici. Am putea insista citînd fragmente din studiul – redat integral – despre romanul Pe strada Mîntuleasa, intenţia prezentării de faţă este însă aceea de a trezi interesul cititorilor asupra volumului Scrisori din exil în ansamblul său.

Ne vom referi astfel la cel din urmă capitol, mult mai amplu de vreme ce expeditorul, Vintilă Horia, nu numai că i-a fost prieten bun, dar întîlnirea celor doi a avut loc sub semnul transdisciplinarităţii, un domeniu în care Basarab Nicolescu este specialist, iar scriitorul a vădit, prin întreaga sa operă o reală deschidere.

Cunoscîndu-se la congresul dedicat interdisciplinarităţii din ianuarie 1979 la Paris, avînd drept temă „Renaşterea gîndirii simbolice în Occident”, aşa cum citim în comentariul-preambul la seria epistolară primită de la V. Horia, semnat de acelaşi Traian D. Lazăr, între cei doi savanţi-scriitori români s-a stabilit o comuniune întru spirit ce răzbate din toată corespondenţa. Şi de data aceasta, ca în cazul lui Eliade, referirea la un studiu amplu semnat de Basarab Nicolescu se face în termeni de înaltă apreciere. Este vorba despre cel dedicat lui Ion Barbu, despre care, scrie Vintilă Horia, în ianuarie 1980, „cred că e singurul fel valabil de a scrie despre un mare poet”. Iar mai departe, informaţia se amplifică: „Relaţia pe care o stabileşti între matematică şi poezie – relaţie platonică – eu o stabilesc în linie generală, între literatură şi fizică, tinzînd să realizez o epistemologie literară, al cărei prim volum a apărut în 1976 (în spaniolă)”[2].

Informaţii demne de cunoaştere de către publicul de astăzi abundă şi în continuare, deopotrivă din scrisori, dar şi din comentariile substanţiale ce le preced. Astfel, despre „comunitatea de gîndire a celor două personalităţi ale exilului românesc într-o comuniune de acţiune”, un pas important îl aflăm prin consemnarea detaliilor despre înfiinţarea Asociaţiei „Hyperion” înregistrată de Basarab Nicolescu în oct. 1980. Acţiunile comune în vederea afirmării reprezentanţilor exilului românesc, dar mai ales a culturii noastre şi, prin aceasta, a ţării pe care nu au uitat-o nici un moment, răzbat din fiecare mesaj. „Sunt sigur că din aceste întîlniri pariziene[3], la care aş vrea să iau parte cît mai des, să iasă lucruri interesante pentru viitorul României. Dumneata ai multe de spus pe această latitudine”, îi scria V. Horia mai tînărului său confrate în 1982.

Şi exemplele ar putea continua, pe marginea corespondenţei şi relaţiei cu Vintilă Horia, dar şi cu alţi confraţi din exil – poetul şi filosoful Horia Stamatu, ori neobositul animator cultural al exilului – L.M. Arcade, şi nu mai puţin cu cel pe care-l consideră părinte spiritual – Al. Rosetti.

După cum rezultă din exemplele de mai sus, Basarab Nicolescu a avut, cu fiecare dintre corespondenţii săi numeroase afinităţi, complementaritate în preocupări şi, totodată, un nobil sentiment al prieteniei. Toate aceste relaţii – în plan uman, dar şi ştiinţific – trimise spre cunoaştere publicului cititor de astăzi se constituie drept model, iar relatările din fiecare epistolă întregesc peisajul socio-cultural al timpului în care a fost scrisă.

[1] Traian D. Lazăr, Raluca Andreescu – Scrisori din exil. Arhiva literară Basarab Nicolescu, ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2015.

[2] Este vorba, aşa cum se precizează într-o notă, de volumul lui Vintilă Horia, publicat la editura Gredos în 1976, Introduccióon a la literatura del siglo XX.

[3] Se referă la Cenaclul literar de la Neuilly, condus de Arcade-Mămăligă, la Cercul de Studii Tradiţionale, precum şi la Centrul Român de Cercetări de la Paris, la a cărei redeschidere a participat şi Vintilă Horia. (cf. p. 229)

Revista indexata EBSCO