Apr 8, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Antipopular. Antinaţional. Anticultural

La 6 martie 2015 s-au împlinit 70 de ani de la instaurarea la conducerea ţării a guvernului Petru Groza. Este o piatră de hotar, nedorită, e adevărat, în istoria contemporană a României. Spun „contemporană” deoarece astăzi mai trăiesc încă destui oameni care, adolescenţi sau copii pe atunci, au fost, într-un fel sau altul, martori ai evenimentului. Guvernul Petru Groza, cum bine se ştie, a fost impus de politica de dominaţie a Moscovei într-o ţară aflată sub ocupaţia Armatei Roşii. Prin tratativele de procentaj purtate între liderii celor trei puteri aliate – S.U.A., U.R.S.S. şi Marea Britanie – la Yalta, în februarie 1945, şi apoi între cei ai U.R.S.S. şi Marii Britanii la Moscova, în mai-iunie şi în octombrie 1945, România, ca fostă aliată a Germaniei naziste, cădea sub ocupaţie sovietică şi trebuia să sufere în proporţie de 90 la sută un proces de comunizare forţată. Au existat temeri că ţara noastră ar fi putut deveni o „gubernie” rusească, nimic altceva decît o nouă „republică” sovietică. Primul pas, decisiv de altfel, a fost instalarea, sub presiunile directe ale lui A.I. Vîşinski, emisarul Moscovei, a guvernului aşa-zis „democrat-popular” prezidat de avocatul dr. Petru Groza. Au urmat alţi paşi, la fel de hotărîtori, în cucerirea totală a puterii de către comunişti: falsificarea alegerilor parlamentare din noiembrie 1946, abdicarea forţată a regelui Mihai I la 30 decembrie 1947 şi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie la 11 iunie 1948.

În ultimele două decenii, academicianul Dinu C. Giurescu s-a ocupat intens de dezvăluirea principalelor manevre şi mecanisme puse la cale de comuniştii români cu asistenţa nemijlocită a sovieticilor, de analiza proceselor care au durat cîţiva ani, nu mulţi, de „transformare democrat-populară”, de „sovietizare” a ţării. Lista de cărţi cu caracter documentar istoric scoase la iveală de Dinu C. Giurescu, un excelent specialist în istoria postbelică a României (1945-1989), cuprinde: Uzurpatorii. România, 6 martie 1945-7 ianuarie 1946 (2004), Guvernarea Nicolae Rădescu (1996), Imposibila încercare. Greva regală din 1945. Documente diplomatice (1999), Falsificatorii. „Alegerile” din 1946 (2007), Lichidatorii. România în 1947 (2010), Cade Cortina de Fier. România 1947. Documente diplomatice (2002). Este de trebuinţă să adăugăm că Dinu C. Giurescu a contribuit, din dubla postură de coordonator şi autor, la redactarea şi publicarea volumelor IX şi X, respectiv România în anii 1940-1947 şi România în anii 1948-1989, părţi integrante în Tratatul de istorie al Academiei Române.

O ultimă perioadă determinantă în istoria trecerii de la democraţia reală la pretinsa democraţie democrat-populară – o mască a dictaturii comuniste – este cea dintre noiembrie 1946 şi 30 decembrie 1947. Este răstimpul, constată istoricul Dinu C. Giurescu, în care „guvernul de pseudocoaliţie remaniat după «alegerile» parlamentare îşi continuă activitatea şi – prin hotărîrile luate – pregăteşte schimbarea regimului constituţional”. Citatul este extras din lucrarea Lichidatorii. România în 1947, Editura Enciclopedică, ediţia a II-a, 2012. Este volumul care încheie „analiza întregii etape, 24 august 1944-30 decembrie 1947, cu strădania de a reconstitui ce va fi fost, cu motivările şi acţiunile oamenilor de atunci”. (op. cit., p. 7). Ce acţiuni de lichidare a pus la cale regimul prostalinist din România pentru a suprima vechiul regim al monarhiei constituţionale ne face cunoscut numaidecît autorul cărţii deja menţionate: dizolvarea, în luna iulie 1947, a Partidului Naţional Ţărănesc (Iuliu Maniu), arestarea şi condamnarea fruntaşilor săi (1); demisia la care au fost obligaţi reprezentanţii din guvern ai Partidului Naţional-Liberal (Gheorghe Tătărescu), la 6 noiembrie 1947 (2); ieşirea de pe scena politică a partidelor Naţional-Liberal (Constantin I.C. Brătianu) şi Social-Democrat Independent (Constantin Titel Petrescu) (3). Din acele momente, guvernul a fost controlat exclusiv de comunişti, arena politică, cu mici excepţii, a devenit tabula rasa, iar drumul era liber pentru înlăturarea monarhiei şi intrarea în scenă, ca actor unic, a partidului comunist. Acesta din urmă va deveni în februarie 1948 Partidul Muncitoresc Român prin absorbţia obligatorie a unui firav partid socialist în frunte cu Ştefan Voitec. După preludiul din 1945, după interludiile din 1946 şi 1947, acesta a fost, alături de naţionalizare, postludiul preluării integrale a puterii politice, administrative, militare şi economice de către comunişti.

Abuzuri şi încălcări ale legislaţiei, ale drepturilor şi libertăţilor omului, nerespectarea tratatelor încheiate cu aliaţii occidentali, presiuni şi ameninţări de tot felul, au condus la aceste stări de lucruri. Chiar în deschiderea primului capitol al cărţii, Dinu C. Giurescu notează că la 4 ianuarie 1947 ministrul plenipotenţiar al României în S.U.A., nimeni altul decît Mihai Ralea, avusese o primire la secretarul de stat George Marshall, care i-a adus la cunoştinţă că „Guvernul american a fost «extrem de dezamăgit de felul cum au fost conduse alegerile (din 19 noiembrie 1946, nota D.G.C.) cu violarea literei şi spiritul înţelegerilor» stabilite la Ialta şi Moscova (februarie şi decembrie 1945, nota D.G.C.)…” (Ibid., p. 9). Dacă secretarul de stat american a afirmat că alegerile în discuţie ar fi trebuit să fie libere şi să exprime opţiunile pluripartinice ale electoratului, Mihai Ralea nu a pregetat să recunoască faptul „că alegerile s-au desfăşurat «tradiţional” într-o atmosferă de presiune politică şi corupţie”, ceea ce fusese adevărat, însă Mihai Ralea şi-a încheiat declaraţia cu o enormă minciună: „În alegerile din 19 noiembrie 1946 corupţia «a fost la nivel normal privind cca 200 000 de voturi, adică 5%. Rezultatele ar fi fost aproape aceleaşi dacă n-ar fi fost corupţia”. Era cea mai colosală mistificare debitată Secretarului de Stat american fără a clipi” (Id.), ştiindu-se apoi că falsificarea voturilor a fost operată în proporţie de 70%! De altminteri, în toată acea perioadă reprezentantul politic al Statelor Unite la Bucureşti nu a încetat să informeze guvernul american despre starea de lucruri din România, sesizări care au rămas fără efect, deoarece Stalin şi regimul sovietic rămîneau surzi la orice reacţie diplomatică americană sau britanică.

Cel mai eficient şi înfricoşător mijloc de a pune mîna pe putere şi de a se menţine la conducere a fost însă teroarea. După ce fusese cucerită puterea, aceasta trebuia menţinută şi consolidată cu orice preţ, trebuiau lichidaţi orice opozanţi, orice inamici, nu numai cei reali, ci şi cei prezumtivi. Stalin procedase asemănător începînd din anii 30. Terorii dezlănţuite de regimul comunist i-au căzut victime aşa-zişi sabotori ori duşmani de clasă, opozanţi făţişi sau ascunşi, rezistenţi cu arma în mînă ori uneltitori împotriva ordinii sociale, dar şi o mulţime de oameni nevinovaţi, suspectaţi ca atare de organele politice şi de represiune. Au fost arestaţi, torturaţi, anchetaţi şi condamnaţi peste 400 000 de români de toate vîrstele, începînd de la adolescenţi şi terminînd cu cei aflaţi în pragul senectuţii. După alte statistici este vorba de 600 000 pentru că numărul exact este aproape imposibil de stabilit. Dintre aceştia peste 3 800 de femei, între care unele gravide care au născut în închisori sau chiar au alăptat acolo.

La 10 februarie 1947, la Paris a fost semnat Tratatul de pace cu România. Dinu C. Giurescu spune că acest act „a consolidat poziţia regimului impus la 6 martie 1945 şi a confirmat implicit «alegerile” din 1946”. (op. cit., p. 25). Tot distinsul istoric precizează imediat că „Primele arestări încep la 10 martie în întreaga ţară, exact la o lună după semnarea Tratatului de pace”. Valul de represiuni, de fapt primul val, a fost declanşat la instrucţiunile venite din U.R.S.S., care îndemna pe liderii comunişti „să ia măsuri mai severe pentru a preîntîmpina crescînda nepopularitate a guvernului” (Id.). Care-va-să-zică guvernul „democrat-popular” nu se baza decît pe sprijinul a cel mult 10-12 % din populaţie. O represiune generală s-a instalat peste tot, pînă în cele mai mărunte cătune. A continuat doar rezistenţa armată din munţi, lichidată şi ea pînă la sfîrşitul anilor 50. Nu erau respectate nici un fel de norme procedurale, iar tratamentul inuman impus arestaţilor depăşea orice închipuire. În zadar zburau telegrame de avertizare şi informare trimise de reprezentanţii politici american (îndeosebi) şi britanic către guvernele lor. A fost sesizată Comisia Aliată de Control, prin vicepreşedintele ei, recte generalul Susaikov, dar apelul venit din partea Misiunii militare americane în România nu a fost luat în seamă. Prima etapă a represiunilor a continuat, atingînd apogeul în 1952. Apoi s-a declanşat altă ofensivă a „organelor”, cea din 1956-1958. La presiunile repetate ale guvernelor occidentale şi ale O.N.U., Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat, în 1963 şi 1964, două decrete de punere în libertate a deţinuţilor politici, atîţia cîţi scăpaseră cît de cît teferi din puşcării sau din lagărele de muncă silnică. Cu ieşirea lor din închisori, cea mai îngrozitoare etapă a istoriei carcerale din România a luat sfîrşit. În realitate, prigoana începuse chiar din primăvara anului 1945, odată cu celebrele procese intentate ziariştilor din presa de dreapta, generalilor din armata regală, membrilor guvernului Antonescu, apoi reprezentaţilor de frunte ai bisericilor şi intelectualităţii. Au fost încarceraţi sau asasinaţi şi muncitori care se opuneau regimului sau ţărani care refuzau să intre în gospodăriile colective. Nu se admitea nici un fel de divizare a puterii, nici un fel de rezistenţă făţişă ori secretă.

În aceste condiţii cum mai putea fi posibilă rezistenţa prin cultură, singura care a existat totuşi, tacit, nedeclarat, vreme de decenii? Au fost desfiinţate nenumărate publicaţii cotidiene, săptămînale sau lunare. Au fost puşi la index nenumăraţi scriitori, artişti şi oameni de ştiinţă care nu pactizau cu regimul. Destui au fost arestaţi, unii pierind chiar în închisori. Una din primele instituţii menite să creeze şi să propage o nouă literatură, Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, a luat fiinţă şi a durat peste 5 ani, din 1950 pînă în 1955. Regimul represiv era celebrat prin opere de răsunet ale unor scriitori lipsiţi de principii, între care unii de mare valoare. Proletcultismul era în floare. Totuşi, dintr-o anume inerţie a istoriei, climatul s-a mai destins şi a urmat „dezgheţul” din anii 60. După acest „dezgheţ” şi după încheierea lungii perioade carcerale (1945-1964) supravieţuirea a fost posibilă. Cărţile lui Dinu C. Giurescu sînt o cronică cuprinzătoare a acelor ani, dar şi o dovadă a rezistenţei pe multiple planuri: politic, social, cultural şi chiar militar.

Revista indexata EBSCO