Apr 8, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Cu inima plină în leagănul gol

            După tragedia de la clubul Colectiv, care a lăsat şocată o ţară întreagă, ar putea părea o impietate să mai vorbeşti astăzi, cînd rănile încă nu s-au închis, despre puterea taumaturgică a artei. Şi totuşi, e de datoria noastră să o facem, cu atît mai mult cu cît una dintre virtualităţile pe alocuri insuficient neexplorate ale scrisului rămîne dinamismul lui terapeutic. Prin scris, te vindeci, şi spun asta creatori de mare forţă, dacă ar fi să ne gîndim numai la expresionişti în ansamblul lor, te vindeci de propriile temeri, de boala secolului în care eşti nevoit să convieţuieşti, de demonii îndoielilor care îţi subminează constant încrederea în forţa de a împinge lucrurile înainte ş.a.m.d. Dar cum te vindeci de pierderea cea mai cumplită care îi poate fi dată unui părinte, pierderea unui copil?

Acestei întrebări se străduieşte să-i vină în întîmpinare şi volumul de poeme recent publicat de Mihaela M. Stan, Leagănul gol (Editura Universitas XXI). Nu cu răspunsuri concrete, fiindcă lucrul acesta se dovedeşte dacă nu imposibil, cel puţin impardonabil, ci prin experierea propriului adevăr, a aceluia de netranslat pe calea simplă a comunicării lingvistice, dar care se lasă intuit în spatele unor rînduri precum acelea ce pot fi parcurse, cum ne roagă autoarea cărţii, cu sufletul, şi nu cu ochii minţii… În fapt, o altă modalitate de a citi poeziile pe care ea la închină fiicei prematur pierdute nici nu are cum să existe, obtuzitatea de care dau dovadă anumiţi critici cînd „investighează” detectivistic amploarea şi mizele acestui tip de literatură cu totul special fiind în sine un exemplu edificator, dacă mai era nevoie, cu privire la autosuficienţa omului „sănătos”, care nu a pierdut mare lucru sau care nu a învăţat prea multe din pierderile ce i-au fost date.

Ocupînd o parte cu totul specială din istoria literaturii, acest gen de scrieri, să le numim generic ale pierderii şi supravieţuirii, au generat incitante polemici în spaţiul academic românesc, avîndu-şi, cum e şi firesc într-o democraţie filologică, adepţi şi contestatari, unii mai inspiraţi, alţii mai mult vorbind în necunoştinţă de cauză. Faptul că această literatură există însă nu poate fi negat, oricît şi-ar dori-o unii, mai nesimţitori (şi puţin cititori) din fire. Începînd cu Portretul lui M alcătuit de Matei Călinescu şi închizînd bucla dizarmonic, din păcate, cu prea multele volume ale prezentului, ea se cere ascultată, înţeleasă şi, de ce nu, preţuită întocmai pentru realul său potenţial taumaturgic.

            Leagănul gol este, din acest punct de vedere, un fel de întîmpinare paradoxală, căci retrospectivă a absenţei (fiind scris la patru ani după traumă), o reacţie directă şi netrucată la durerea fără de limite pe care o trăiesc, aşa cum îi numeşte Mihaela M. Stan, „Părinţii de Îngeri”, sau, cu alte cuvinte, „părinţii orfani de copii”. În formulări iscusite, dirijate parcă de un ochi nevăzut şi care îşi devoalează înţelesurile ascunse atunci cînd le asculţi în adevărul lor de elită, autoarea reuşeşte în primul rînd exact ceea ce-şi propune: să scrie, adică, în special pentru cititorii cărora destinul le-a lăsat copiii lîngă ei, dat fiind că „ceilalţi, care au copii dincolo de văl, ştiu prea bine cum e”. Scoate la lumină un text compozit, alambicat asemenea propriilor trăiri, care sînt şi ele adeseori dificil de înţeles; iar în sprijinul acestei înţelegeri numai poezia poate arunca o lumină lămuritoare, după cum vom vedea. Un amplu poem despre „golirea care te sleieşte” o dată cu dispariţia celui pe care ai făcut tot posibilul să-l salvezi („Te-ai născut într-o noapte de marţi, la ora 2.45. Ai plecat dintre noi într-o noapte de marţi la ora 2.45 cînd împlineai douăzeci de săptămîni”). Frumoasele cuvinte ale Ilenei Vulpescu sub auspiciile căreia este aşezat acest demers de hermeneutică a propriei suferinţe, dar şi a suferinţei celuilalt care suferă ruptura, în cazul de faţă fiica pe care autoarea o pierde după numai douăzeci de săptămîni de viaţă şi tot atîtea zile de necurmată durere, se regăsesc, de altfel, şi în moto-ul volumului, unde citim următoarele: „Sufletul omului îndură amărăciune, îndură umilinţa, îndură jignirile. Dar mai greu decît orice, golul şi mai ales golirea. Golirea sufletului nu te omoară, dar te sleieşte”.

Volumul este, aşadar, alcătuit din două părţi care dialoghează într-un limbaj imitînd comunicarea încă incipientă dintre copil, micuţa mea diafană, şi mamă, fără balastul exprimărilor encomiastice, aşadar, dar punctînd prin aforisme de certă valoare literară („Zîmbetele copiilor sînt doar ale copiilor, niciodată nu mai apar pe chipuri de adulţi”; „Sentimentele nu se măsoară, copiii nu se compară”; „Sîntem mici în univers, doar suferinţa e mare” etc.). Pentru început, cititorul este invitat să traverseze un purgatoriu, jurnalul traumei care descrie punctual evoluţia spirituală a mamei o dată cu parcurgerea tuturor stadiilor suferinţei (de la premoniţia funestă, chinul spitalizării, boala copilului şi pînă la, în fine, repudierea compasiunii celorlalţi, revolta faţă de furtul gavanosului de pe un mormînt de copil sau alinarea suferinţei fratelui supravieţuitor, Teo, cel care îi spune mamei că „erai cel mai frumos bebeluş, dar ai stat atît de puţin pe Pămînt şi stai atît de mult la Doamne-Doamne” şi care „mult timp nu s-a putut nici el uita la alţi bebeluşi”). Apoi ajunge la o suită de poeme scrise într-un stil care preia şi aglutinează cînd tonalităţi specifice unui cîntec de leagăn („Gărgăriţă mititică,/ Ai crescut? Eşti măricică?/ Unde eşti acum, mămică,/ Te joci cu o floricică?// Ai luceferii în plete/ Ca fetiţele cochete;/ Îngerii aleargă-n cete/ şi-ţi aduc în dar buchete!”, în De ziua ta…), cînd obscuritatea nostalgic voalată într-o elegie („Îţi plînge pinul la picioare/ Cu ace grele pe mormînt./ De ce se duce totul oare,/ Lăsînd în urmă doar un gînd?”, în De ce?…), cînd rostirea sapienţială a Rubaiatelor lui Omar Khayyām („Ruginiul toamnei veştezi/ Se prelinge printre lespezi/ Frunze cad îngălbenite/ Peste suflete rănite”, în poemul Toamnă…), cînd, îndulcită de armoniile copilăreşti, prozodia unei romanţe dintr-un veac nu atît de grăbit precum al nostru: „Nu mai pui mînuţa fină/ Peste inima mea plină./ Te-ai topit în depărtare/ Doar cu dorurile tale”. Transpar, din limbajul acestor poezii doar mimînd ludicul pentru a te copleşi, imediat, printr-o emoţie care nu te poate lăsa indiferent, note din George Topîrceanu, din Otilia Cazimir, din, pînă la urmă, acel crepuscularism care caracterizează poezia ieşeană a finalului şi începutului de mileniu, care face ca dorul de moarte eminescian să se metamorfozeze într-o nouă dimensiune, amintind de suavitatea lui Lucian Blaga: „Cu ochii minţii, între văluri/Te văd cum ţeşi o depărtare./ Sîntem doar gînduri între maluri/ La mijloc: dorul care doare”.

Fără a-şi asuma vreodată postura scriitorului de geniu, ci doar pe aceea, profund umilă, a celei pentru care scrisul e, de fapt, o formă de doliu, o încadrare a trăirilor în travaliul durerii, aceasta practică o interesantă disoluţie a eului, vizibilă şi la nivel textual, unde fragmentele dispuse în italic, alternînd cu cele diaristic discursive, semnalizează spaţiul dialogal, care le uneşte pe cele două instanţe ale acestui volum, mamă şi fiică, într-o eternă îmbrăţişare ce nu poate fi distrusă nici chiar prin moarte. Cred cu tărie că intenţia sa nu a fost aceea de a-i alcătui un cenotaf din cuvinte fetiţei pierdute, ci de a-şi imagina, pentru moment şi pentru totdeauna, viaţa alături de ea aşa cum numai un părinte care este brutal despărţit de copilul său o poate face. Prelungind astfel nu agonia morţii, ci extazul vieţii, care, în scurtimea ei, iată, se cere eternizată…

 

Revista indexata EBSCO