Apr 8, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Un puzzle de… istorii literare

Documentarist pasionat şi istoric literar „pe surse”, Constantin Bostan şi-a valorificat experienţa de navigator prin arhive în cîteva cărţi remarcabile. Ca fost director al bogatei biblioteci nemţene, autorul a avut de unde să se înscrie printre contributorii la istoria mai puţin cunoscută a literaturii române. Una dintre contribuţii, poate cea mai bună, e editarea jurnalului lui G.T. Kirileanu, alături de scrierile aceluiaşi cărturar care, ca funcţionar oficial regal, a fost apropiatul atîtor personalităţi culturale româneşti. El a fondat, de altfel, biblioteca din Piatra-Neamţ, oraşul unde s-a retras, în final.

Cartea de care e vorba aici e o culegere de articole despre varii nume şi titluri autohtone, cuprinse în largul interval al secolelor XIX-XX: Trecute vieţi de autori şi cărţi, ziare şi reviste. De la romantism la proletcultism (Timpul, Iaşi, 2015). Primul adjectiv al titlului nu trimite numai la realităţi încheiate, cîndva, departe, în timp. „Trecute” înseamnă şi „mai puţin cunoscute” sau „uitate” şi, aşa cum ne-a obişnuit Constantin Bostan, cartea dezvoltă subiecte rare, pornind de la documente şi nume mai puţin frecventate de istoriile literare ale ultimilor ani. De aici şi rezonanţa ei inedită şi, poate, preeminenţa surselor asupra comentariului personal. Avem, astfel, texte despre amintirile româneşti ale francezului Jean Alexandre Vaillant, călător, descriptor, educator în Valahia şi fondator de şcoală, în anii 1830; despre concordanţa dintre V. Alecsandri şi poetul junimist Ioan Ivanov; despre reclamele şi anunţurile de la mica publicitate din celebrul „Timpul” eminescian; despre revista de folclor „Şezătoarea”, patronată de Artur Gorovei; despre scriitorul nemţean de origine iudaică Eugen Relgis (născut la Iaşi, în 1895, mort la Montevideo, în 1987); despre memoriile Elenei Alistar, singura femeie care a proclamat unirea cu România în legislativul de la Chişinău, în 1918; despre un aşa-zis glosar de expresii populare crengiene, alcătuit de fiica lui Titu Maiorescu şi, zice-se, supervizat de însuşi renumitul humuleştean; despre corespondenţa dintre Octav Băncilă şi G.T. Kirileanu; despre acrobaţiile lui Iorga, pentru a intra în graţiile familiei regale; despre dramaturgul proletcult Mihail Davidoglu; despre indignările şi înfierările anti-ţărăniste ale lui Silviu Brucan, în „Scînteia” anilor 1947; despre fobia anti-Maniu a lui Zaharia Stancu, în 1947; despre reţinerile lui G.T. Kirileanu, în ce priveşte Istoria…. lui G. Călinescu şi despre alte cîteva „vieţi şi cărţi”. Autorul citează texte originale in extenso, compară, explică, proiectează datele în epocă şi dă cîte o scurtă bibliografie, la fiecare final de articol. Cu facsimilele de la sfîrşit, aş zice că antologia cu cele şaisprezece contribuţii istorico-literare ale lui Constantin Bostan redeschide, aplicat, cu documentele pe masă, cum se zice, zone culturale nu prea frecventate de comentatorii specialişti autohtoni.

Răsfoiesc, în fugă, unul dintre articole, cel despre abecedarul lui Ion Creangă, pe de-o parte, fiindcă se ştiu puţine lucruri despre conţinutul său pedagogic, pe de alta, pentru că textul e o bună revigorare a unui autentic spirit local. Şi C-tin Bostan, şi subsemnatul trăim, geografic, în preajma marelui povestitor şi poate nu e chiar de prisos să vedem cît de revoluţionară a fost iniţiativa didactică a învăţătorului Creangă într-o vreme cînd metodele şcolare erau la nivelul celor care-l tîmpeau pe şi-aşa încetinitul Trăsnea şi-l ucideau pe frumosul Davidică, conturaţi cu harul ştiut în Amintiri din copilărie.

Intitulat Ion Creangă – un povăţuitoriu cu bucluc, textul prezintă, detaliat, structura din Metoadă nouă de scriere şi cetire pentru usul clasei I primară, scos, în 1868, la Iaşi, în primul rînd pentru că „meritele pedagogice ale lui Creangă sînt evocate azi mai mult «după ureche», în eventuale rostogoliri circumstanţiale de «cuvinte mari»”, dar şi pentru a arăta că, în ciuda destinului nefericit al acestei metodici profund novatoare, demersul lui Creangă (şi al celorlalţi colaboratori cu care scosese, în 1871, Învăţătorulu copiilor. Carte de cititu în clasele primare cu litere şi slove cuprinzîndu învăţături morale şi instructive) a rămas singular, în epocă. Apreciată de Maiorescu şi de Eminescu, introdusă, parţial şi temporar, în şcolile de atunci, „cetirea împreună cu scrierea în mod intuitiv şi după sistema sonetară” va fi, ulterior, uitată, în mare parte din pricine mai degrabă politice. Maiorescu îşi pierde postul de ministru în ianuarie 1876, alături de guvernul conservator-junimist, astfel încît noul ministru, liberalul Gh. Chiţu nu mai aprobă tipărirea Povăţuitorului la Imprimeria Statului, iar autorii se văd nevoiţi să-l scoată pe spezele proprii. „Nici aprecierile atît de favorabile pe marginea anterioarelor manuale ale lui Creangă, nici raportul de o remarcabilă competenţă pedagogică întocmit de revizorul şcolar Eminescu (rămas în funcţie, ca prin minune, încă vreo 4 luni!) nu au reuşit să-l înduplece pe noul ministru să aprobe cumpărarea şi desfacerea preţioasei metodici. Lui Creangă nu-i rămînea altă lumină decît cea mereu izvorînd din umorul ce-i trăda adînca înţelegere a vieţii…”. Maieutica şi dialogismul, alese ca metode de predare a scrierii şi citirii, nu fuseseră nicicînd atît de răspîndite şi aprofundate, ca să se poată vedea caracterul lor novator şi să devină norme. Creangă împărţise lecţiile pe zile şi pe momente ale zilei, inventase discuţii şi explicaţii hazlii, cu termeni din viaţa cotidiană a copiilor, adusese ca exemple proverbe, legende, cîntece populare şi formulări accesibile, dăduse definiţii gramaticale simple şi viabile, astfel încît micii şcolari să poată învăţa a scrie şi a citi intuitiv şi practic, nu mecanic şi mnemotehnic. Niciuna dintre acestea nu a atras atenţia noilor diriguitori liberali, care nu aveau nici un interes să prelungească meritele ocrotiţilor fostului guvern. Cu Eminescu destituit şi dat în judecată (în iunie 1876), „cei doi mari prieteni ai şcolii şi literaturii române deveneau, din nou, buni camarazi şi la bucluc…”. Şi, de vreme ce Creangă se mîngîia în Amintiri… că „tot păţitu-i priceput”, se întreabă, retoric, autorul, în final: „Vor fi fiind apoi «mai pricepuţi»?” „Opacul tăvălug ministerial” se va rostogoli peste posteritatea celor doi, marcînd-o, definitiv. Opera lor, din fericire, îi va salva, în ciuda lui.

Cartea lui Constantin Bostan redesenează cîteva borne importante ale literaturii româneşti, arătînd cît de mobilă şi ingrată e, uneori, istoria. Fie că evoluează în romantism sau în proletcultism, ea trece în plan secund, adesea, lucruri valoroase şi demne de reţinut. E meritul unei asemenea culegeri să le dezgroape şi să le salveze.

Revista indexata EBSCO