Apr 8, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Şerban AXINTE – Complexul capodoperei: Gabriela Adameşteanu şi„vîrstele” literaturii postbelice

Aşa după cum o înfăţişează istoriile literare, precum şi numeroase studii despre proza românească postbelică, Gabriela Adameşteanu se lasă greu încadrată într-o generaţie anume. Nicolae Manolescu o plasează în rîndurile şaizeciştilor, orientîndu-se după criteriul biologic, deşi scriitoarea este cu aproximativ zece ani mai tînără decît majoritatea prozatorilor de marcă ai generaţiei amintite: Nicolae Breban, Augustin Buzura, George Bălăiţă, D.R. Popescu, Alexandru Ivasiuc ş.a. După data debutului (1975) – considerat de mai mulţi critici drept tardiv –, ea ar putea fi încadrată foarte bine între şaptezecişti, de care se desparte, însă, prin anumite caracteristici ale poeticii literaturii sale. Dar Gabriela Adameşteanu a cunoscut pe deplin recunoaşterea criticii şi a publicului în anii ’80, atunci cînd şi-a dat măsura atît în roman, cît şi în proza scurtă. Evident, locul ei nu este printre optzecişti, dar evoluţia scrisului său verifică, într-o oarecare măsură, transformarea prozei româneşti pe parcursul a trei decenii. Manolescu observă foarte bine că „în proza generaţiei ’60, realitatea a rămas mai mereu în cadre tradiţionale, privită de sus, «global», prin intermediul unor personaje coerente psihologic, indiferent dacă romanul era istoric, obiectiv sau analitic. […] Scriitorii care au început să publice după 1970 au inovat în primul rînd în felul de a considera realitatea. Metaforic, perspectiva lor poate fi numită mioapă. Ochiul se apropie foarte mult de o realitate devenită foarte poroasă. A rezultat o realitate «mărunţită», fluctuantă, şi personaje «inconsistente» sau fisurate. Noii prozatori preferau aspectului istoric al realităţii pe acela cotidian şi, lucru foarte important, făceau nesigură, dacă nu imposibilă, ierarhizarea evenimentelor în funcţie de semnificaţia lor.”[1]

Literatura Gabrielei Adameşteanu iese din tiparele tradiţionale, dar îşi păstrează „clasicitatea”. Nu ajunge să fie experimentală (deşi prima ediţie a romanului Întîlnirea are puternice accente textualiste), dar ridică la o altă putere un gen de realism care nu are nimic de-a face cu acela coroziv, prezumţios sau revanşard existent în romanele, mai ales cele politice, scrise după 1965. Trebuie adăugat aici că proza românească postbelică suferă de o inconsistenţă a literarului, miza şi succesul pe care l-au cunoscut în epocă nefiind neapărat de natură estetică, iar printr-o coordonată subversivă, literatura funcţiona şi ca o formă de opoziţie faţă de regimul totalitar. Din acest motiv, numeroase scrieri nu au mai putut fi citite cu acelaşi interes după 1990, aşa după cum observă şi criticul amintit mai sus. Cărţile Gabrielei Adameşteanu nu suferă însă de această efemeritate, adresîndu-se concomitent mai multor categorii de public, cîştigîndu-şi în timp un statut aparte, în raport cu cele semnate de mai mulţi autori postbelici.

Atît dificultatea de încadrare într-o generaţie anume, cît şi specificul scrierilor Gabrielei Adameşteanu în peisajul postbelic se pot explica nu conjunctural, ci prin intermediul operei, prin poetica ei nemărturisită de a acomoda două principii aparent contrare: clasicitatea şi modernitatea.

 

Gabriela Adameşteanu în istoriile literare

 

Istoriile literare de după 1990 şi cele mai importante studii despre proza postbelică judecă opera Gabrielei Adameşteanu prin raportare la romanul Dimineaţă pierdută (1984)[2]. Autoarea „beneficiază” de o imagine oarecum încremenită la dimensiunea valorică a romanului amintit, celelalte scrieri fiind considerate ori parazitare, lipsite de interes prin ele însele, ori ratate. De pildă, Nicolae Manolescu afirmă fără ezitare că Dimineaţă pierdută este „un roman epic bogat şi psihologic profund «adevărat» pînă în cele mai mici amănunte, modern în construcţie şi scris cu fineţe”[3]. Manolescu pune accentul pe personajele memorabile care apar în carte, dintre care Vica Delcă apare cel mai individualizat. După o analiză minuţioasă, criticul afirmă decis că romanul este unul dintre cele mai izbutite din perioada postbelică, dar se arată neîngăduitor cu Întîlnirea (2003, 2007) despre care susţine fără argumente convingătoare că este un roman ratat.

În Istoria… sa, publicată cu trei ani mai devreme decît cea a lui Manolescu, Alex. Ştefănescu găsise un fel de algoritm conform căruia literatura Gabrielei Adameşteanu ar fi generată. Criticul este de părere că „ideea de a povesti mari drame din perspectiva unor martori zeloşi, de bunăcredinţă, dar incapabili să înţeleagă sensul profund al întîmplărilor la care au asistat este productivă din punct de vedere literar, întrucît duce la o dezideologizare a prozei, la înnoirea modului de reprezentare a realităţii”[4]. Alex. Ştefănescu discută aplicarea acestei metode la Dimineaţă pierdută, neuitînd totuşi de Drumul egal al fiecărei zile şi de unele proze scurte ale autoarei. Despre Întîlnirea, nuvela reluată, extinsă şi rescrisă nu are nici el cuvinte de laudă.

Marian Popa consideră că toate cărţile Gabrielei Adameşteanu sunt supraapreciate de critica de întîmpinare. Din punctul lui de vedere, volumul de debut nu este nimic altceva decît „o acumulare impresionistă de evenimente minore şi de detalii ale cotidianului cu determinări în anii ’50, constituite în burţi epice”[5]. Cu aceeaşi asprime şi neîndreptăţire judecă şi romanul din 1984, înţelegînd simbolul „dimineţii pierdute” ca neavînd nicio relevanţă, indiferent de contextul în care acesta ar fi aplicat.

 

Complexul capodoperei

 

Eugen Simion dovedise în anii ’80 aplecare şi interes pentru toate scrierile autoarei de pînă în acel moment. Miza lecturii sale era aceea de a demonstra că Gabriela Adameşteanu reuşise să schimbe ceva în „cam înţepenita tipologie a feminităţii din proza românească”[6]. În sprijinul afirmaţiei sale, criticul invoca o anumită „cruzime realistă” ce făcea ca mărcile tradiţionale ale literaturii feminine – „gustul pentru melodramă”, „lirismul”, „mizandria”, „senzualitatea”, „psihologismul fin” – să lipsească aproape total. Drept viziune prismatică asupra unei lumi dominate de mediocrităţi, vulgarităţi şi duplicităţi, se impunea acea „observatoare «rea», neînduplecată a imperfecţiunilor umane”.

În comentariul său, Simion face referire la un text de-al lui Valeriu Cristea în care acesta discuta inspirat despre planurile temporale ale romanului. Avînd în vedere că niciun alt comentator al acestei cărţi nu a izbutit să facă o mai bună şi mai clară delimitare a amintitelor planuri temporale, voi transcrie aici un fragment mai extins din aceste observaţii: „O dimineaţă «pierdută», dar un veac cîştigat, se poate spune în legătură cu romanul Gabrielei Adameşteanu şi cu titlul lui. Romanul Gabrielei Adameşteanu transmite nu numai un puternic sentiment al istoriei, ci şi un puternic, extraordinar sentiment al vieţii şi, mai ales, al trecerii ei. Am văzut că există în el nu un singur prezent, ci trei: un prezent lung, format din două mari segmente şi două scurte. Din perspectiva ultimului prezent (vizita nepotului Gelu la Vica, internată în spital), primele două devin – şi ele – trecut. Există de asemenea trei ample retrospective (alcătuind împreună gigantica retrospectivă din miezul romanului): prima evocă după-amiaza zilei de 28 septembrie 1914, cînd parvine vestea morţii regelui Carol, a doua – imensa după-amiază a zilei de 14/27 august 1916, ajunul intrării României în război, a treia (Jurnalul Profesorului), – mai multe zile din prima lună şi ceva de după declanşarea stării de beligeranţă. Pe lîngă cele trei ample retrospective, din naraţiune se desfac la tot pasul altele. […] Personajele se află cînd într-un plan, cînd în altul. Îi vedem tineri şi bătrîni, copii, adolescenţi, adulţi: morţii învie şi încep să trăiască în faţa ochilor noştri o intensă viaţă, iar despre cei vii aflăm că de fapt au murit.”[7]

Şi Monica Lovinescu fixase în anul apariţiei romanului celui mai des invocat cîteva repere interpretative, prin raportare la binomul tradiţional – modern: „Dimineaţă pierdută este un roman cu adevărat modern, dar în care tehnicile întrebuinţate – şi îndeosebi alternarea monologului interior cu dialogul – sunt atît de bine stăpînite, ţinute în frîu, justificate, chemate de structura romanului şi de cerinţele personajelor, încît devin invizibile. Sunt remarcabile, dar la limită pot să nici nu fie remarcate. În ciuda perspectivei care se schimbă cu fiecare dintre personajele cărora li se dă cuvîntul în deplină libertate, fără cenzură auctorială, caleidoscopul acesta mişcător se adună în final într-o perspectivă atît de unitară, încît Dimineaţă pierdută poate fi citit dintr-o singură respiraţie, ca un roman tradiţional, şi numai după aceea să-ţi dai seama prin ce strategii narative a fost obţinută curgerea, cît de savant fărîmiţat este acest discurs ce ţi s-a părut liniar.”[8]

Există un complex al Dimineţii pierdute, dar nu unul al autoarei – după cum s-ar putea crede –, ci unul al criticii. Acest complex validează o idee greşită, o idee conform căreia tot ceea ce Gabriela Adameşteanu scrisese pînă la romanul din 1984 ar reprezenta doar nişte exerciţii pregătitoare pentru o mare carte. Complet neadevărat. Textele ei au deschidere unele către altele. Se completează, se electrizează între ele. În timp, odată cu numeroasele reeditări ale tuturor cărţilor, critica de întîmpinare a corijat greşeala criticii şaizeciste şi a demonstrat caracterul deschis al operei. În naraţiunile scriitoarei există lucruri de mare subtilitate, care pot trece uşor neobservate şi, de aici, necesitatea relecturii ca fundament al unei interpretări vii şi stimulative.

 

Coerenţa operei

 

Aşadar, această centrare a criticii (din prima fază a receptării) pe un singur roman aduce, după cum am sugerat mai sus, prejudicii imaginii operei în ansamblul ei, o operă care se remarcă, sunt sigur, printr-o coerenţă desăvîrşită a tuturor componentelor ei. Autoarea nu lasă nimic în afara proiectului său, face în aşa fel încît o structură aparent independentă să răspundă alteia cu aceleaşi trăsături de autonomie părelnică. Această coerenţă conduce către o reconfigurare ficţională a realităţii. Realul lumii Gabrielei Adameşteanu e mai intens şi mai autentic decît realitatea prozaică a vieţii. De altfel, Paul Cernat, întrebîndu-se cum poate fi recunoscut un mare scriitor afirmă că: „îl recunoşti atunci cînd, recitindu-l, impresia de real a universului său devine mai intensă decît realitatea înconjurătoare, cînd devine realitatea ta, în care simţi mereu nevoia să revii, pentru a nu o lăsa să treacă. Atunci cînd ai impresia că nu literatura «imită» viaţa, ci viaţa e ca-n literatura lui.”[9]

 

Din toate, reiese o viziune modernă asupra unei lumi particulare, o viziune originală şi cuprinzătoare, formată din atîtea edificii cîte corpuri de operă există. În interiorul ei, cadrele realităţii se modifică în funcţie de un sens profund al istoriei şi al vieţii surprinse într-o desfăşurare atipică, unde fiecare scenă e provizorie în raport nu doar cu cea care urmează, ci şi cu cele care deja s-au consumat. Nu e niciun paradox aici. Lumea operei Gabrielei Adameşteanu este cea în care trecutul e mai surprinzător decît viitorul, pentru că nu se ştie niciodată cum va fi recitit acel trecut. Feţele realului sunt atît de mobile după cum la fel de flexibilă şi de schimbătoare e perspectiva celui care îşi revizitează întruna trecutul pentru a afla în el misterul unui prezent fără desfăşurare.

 

 

[1] Nicolae Manolescu, Istoria critica a literaturii române. 5 secole de literatura, Pitesti, Paralela 45, 2008, pp. 1197-1198.

[2] Pe carte apare anul 1983, pentru ca romanul facea parte din planul editorial al acelui an.

[3] Ibidem, p. 1198.

[4] Alex Stefanescu, Istoria literaturii române contemporane 1941-2000, Bucuresti, Masina de scris, 2005, p. 982.

[5] Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mîine, vol. II, 23 august 1944 – 22 decembrie 1989, versiune revizuita si augmentata, Bucuresti, Semne, 2009, p. 787.

[6] Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. IV, Bucuresti, Cartea Româneasca, 1989, p. 465.

[7] Valeriu Cristea, „O dimineata de o suta de ani”, în România literara, 6 septembrie 1984.

[8] Monica Lovinescu, „Dimineata pierduta sau România pierduta”, la Radio Europa Libera, 14 septembrie 1984.

[9] Paul Cernat, „Rezistenta la timp. Gabriela Adamesteanu între proza scurta si roman”, prefata la Gabriela Adamesteanu, Opere II, Iasi, Polirom, 2008, p. 21.

Revista indexata EBSCO