Apr 8, 2016

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Alte dureri înăbuşite

Continuitate firească a proiectului editorial început cu Jurnal cu şi fără Nae Ionescu, epistolarul Elenei-Margareta şi al lui Nae Ionescu, O carte de dragoste. A ta de tot, al tău de tot. File de corespondenţă[i] (Cuvînt de însoţire de Doina Jela. Ediţie îngrijită de Miruna Lepuş. Traducerea scrisorilor din limbile germană şi franceză Anca-Irina Ionescu, Editura Vremea, Bucureşti, 2015), întregeşte imaginea unui cuplu greu încercat şi de marea, şi de mica istorie. Ce-i drept, parcurgînd scrisorile ambilor parteneri (mai întîi îndrăgostiţi, apoi logodnici, de la un punct încolo soţi, fie ei şi separaţi de facto) după jurnalul Elenei, cititorul are de luptat mai întîi cu senzaţia de artificialitate pe care i-o dă într-o primă fază acest discurs dialogat, cu reguli precise şi mize adesea camuflate. Dacă o face însă, are numai de cîştigat de pe urma lecturii în oglindă a scrisorilor de faţă, ce relevă nu atît (altfel de) dureri înăbuşite, cît faţete noi ale personalităţii celor doi semnatari. Lăsînd la o parte motivaţia aparentă a fiecărei scrisori în parte (raportul domestic trimis celui plecat de acasă, nevoia celui din urmă de a-şi împărtăşi activitatea zilnică ori săptămînală, evenimentul excepţional precum naşterea unui copil, dar şi spaima de a-l pierde din cauza unei maladii grele etc.), scrisorile pe care şi le trimit Nae şi Elena-Margareta au din această perspectivă o certă funcţie revelatorie.

Mai întîi, prin comparaţie cu jurnalul pe care l-am prezentat în urmă cu jumătate de an, tot în paginile „Convorbirilor literare”, corespondenţa din noua carte de dragoste, pare (şi nici nu poate fi altfel!) destul de reţinută. E vorba, pe de o parte, de respectarea convenţiilor genului epistolar din epocă (semnatarii scrisorilor trebuind totuşi să îşi cenzureze drastic afectele), iar pe de altă parte de natura cu totul specială a relaţiei celor doi îndrăgostiţi, cum nu se poate mai diferiţi din punct de vedere psihologic, temperamental şcl. Concentrînd seria extinsă de (în)semne ale diferenţierii în fond radicale, am putea spune că apetitului insaţiabil al lui Nae pentru speculaţia filosofică îi corespunde dorinţa înflăcărată a Elenei de a trăi plenar viaţa, cu toate nimicurile ei fermecătoare. Chiar şi în primii ani de relaţie, ani de maximă efervescenţă erotică, incongruenţele psihologice sînt recunoscute şi asumate de amîndoi, la început voalat, apoi fără menajamente. Iată un fragment elocvent dintr-o scrisoare trimisă şi semnată de Prietenul d-tale, N.C. Ionescu pe 18 iulie 1911: „Prietenia noastră se reazămă prea mult pe încrederea pe care d-ta ai avut-o şi o ai în puterile mele. Cînd această încredere ar cădea… ei bine, asta eu o tem şi vreau să o înlătur. Şi iată cum încrederea d-tale… romantică mă încăpăţînează pe mine într-o cuminţenie pe care altă dată aş fi dispreţuit-o, dar pe care acuma o iubesc”. Şi un altul, din prima scrisoare a Elenei-Margareta pe care o reţin editorii cărţii: „D-ta îmi spui că viaţa e ca o piatră de mormînt răsturnată deasupra gurii pe care o deschide infinitul şi că trebuie să încerci să te odihneşti pe ea atunci cînd eşti încredinţat că ea nu ţi se va deschide. Dar eu vreau să mă odihnesc unde mi se deschide şi încerc să-mi potolesc şi să-mi odihnesc frămîntările sufletului meu în sufletul primitor şi afectuos al unui prieten nespus de bun şi drag”. Scrisoarea, trimisă pe 19 mai 1912, din Bucureşti, e semnată Margareta Fotino. Un detaliu semnificativ în context: chiar şi după logodnă şi căsătorie, bărbatul îşi va semna scrisorile, aproape invariabil, cu un rece „Nae”, cel mult „Al tău, Nae”, în timp ce partenera va prefera accente mai ataşante ale posesiunii – „Ilenuţa ta” sau „A ta de tot, Ilenuţa” (în mod excepţional, cîteva din scrisorile sale vor fi dublate de fragmente purtînd semnătura unuia dintre băieţii aflaţi încă la vîrsta primei copilării. Gestul, altminteri înduioşător, va înmuia inima tatălui, care va oferi la rîndul său răspunsuri duble: unul al soţului responsabil, celălalt al tatălui, emoţionat sau îngrijorat. Pe termen lung, totuşi, asemenea strategii feminine vor avea exact opusul efectului scontat). Simplă, dar decisă opţiune scripturală? Evidentă diferenţă de combustie erotică? Greu de spus, fireşte… Sigur e însă faptul că, indiferent de momentul şi motivul separării, aşa cum e el consemnat în fiecare text în parte, atît în scrisorile pe care i le adresează Nae, cît şi în scrisorile proprii, Elena este pusă/ se pune deliberat în umbră, pentru a evidenţia personalitatea extrem de puternică a partenerului mult iubit. Ipostazele acestuia sînt, prin comparaţie, mult mai bine definite. Cum bine observă Doina Jela în Cuvînt de însoţire. Dreaptă ca o remuşcare ori ca o statuie grecească, „Nae Ionescu nu poate să apară decît cu toate chipurile sale, etalate, în diacronie, ca într-un album: tînăr provincial grijuliu cu reputaţia viitoarei partenere, cum îi stă bine unui logodnic de la începutul secolului 20, student ambiţios şi sărac, dorindu-şi să fie bogat, soţ recunoscător şi încrezător în « norocul dragostei noastre », « aşa de strîns şi aşa de minunat legat », în care « noi » reprezintă « un suflu şi o viaţă », apoi de tată, uimit, stîngaci şi speriat, apoi de tovarăş înhămat la atelajul cotidianului banal, atît de loial şi de devotat cît putea el să fie, avînd în vedere aspiraţiile şi orgoliile sale. Altfel spus, nimic demonic, nimic întunecat, ci dimpotrivă, uman, prea uman”.

Nu o dată, pandantul acestui umanism pare totuşi, să o recunosc cinstit, egoismul[ii] congenital. Chiar şi în momentele de maximă intensitate a relaţiei, bărbatul nu îşi pune vreodată în valoare femeia iubită, preferînd să îşi pună propria viaţă interioară sub lupa analizei. (Cîteva fraze dintr-o scrisoare trimisă din Celle-Schloss, la doar un an de la căsătorie, îi şi conced textului epistolar această funcţie esenţială: „A meritat ca în numele opiniei noastre publice anonime să-mi exercit autocontrolul. Aşa că am vorbit şi am scris… pentru mine însumi. Doream să am o probă materială a normalităţii raţiunii mele şi am dobîndit-o.) Nici măcar dragostea pentru Elena nu scapă de etichetele deloc măgulitoare, împărtăşite fără nicio rezervă obiectului afecţiunii sale. Iată, spre ilustrare, un fragment dintr-o scrisoare datată 21 mai 1914: „Vai, e tare trist să fii de 23 de ani şi să înţelegi că de aci înainte nu-ţi vei mai stoarce creierul decît pentru ca să ai ce mînca şi că nu ţi-ai greşit drumul decît numai pentru că toate drumurile sînt la fel de proaste!  Te iubesc, dar e ceva urît astăzi în iubirea asta. Te iubesc şi mă agăţ de tine cu ultimele puteri şi cu ultimele nădejdi, pentru că poate nu mai am nici un rost la care să mă pot opri cu cinste în viaţă şi pentru că, poate inconştient, animalul din mine, care se cramponează de viaţă, încearcă să-şi promoveze existenţa.” Doar un an mai tîrziu, pe 9 iunie 1915, mai exact, Nae foloseşte chiar sintagma auto-cercetare sîngeroasă pentru a defini foarte precis torturantul proces de sabotare identitară la care se supune totuşi lucid: „Căci este foarte adevărat, dragă Ilenuţo, că în ultimul timp a scăzut în amîndoi încrederea în frumuseţea sufletului meu. În tine, pentru că, prin adversitatea împrejurărilor, ţi s-a dat prilejul să surprinzi în mine trăsături josnice. În mine, pentru că auto-cercetarea sîngeroasă la care m-am supus m-a purtat încet-încet spre încheierea că la convingerea că sufletul omenesc e în genere stupid, trebuie să adaug constatarea că… nu sînt de esenţă divină nici măcar în măsura faraonilor egipteni, adică în credinţa celorlalţi oameni cel puţin. Unde însă sînt inconsolabil e acolo că tu, fiind mai bună decît mine şi avînd în schimb – sau tocmai pentru aceasta – simţul analizei sufleteşti mai puţin crud şi lipsit de şabloanele cotidiene – personalitate, caracter, unitate morală, continuitate morală şi alte blagomanii –, nu poţi acorda dispreţul tău superior şi larga îngăduinţă plină de milă (două lucruri care, singurele, te pot duce la bunătatea care nu e tiranică) omului pe care îl iubeşti”.

Indiferent de cît se jignită se va fi simţit Elena citind astfel de rînduri, despărţirea sugerată de „al tău, N. Ionescu” nu s-a putut produce imediat – cum nu se va produce, am văzut din lectura jurnalului ei, nici după 15 ani de căsnicie, presăraţi cu umilinţe greu de suportat. Aluziile logodnicului, ulterior ale soţului, la incompatibilitatea lor de caracter sau la diferitele ei slăbiciuni vor apărea, în tot acest timp, în epistolarul marital. Încă două exemple, pe deplin elocvente. Aflat la Ciulniţa, pe 29 octombrie 1915, Nae decide să îi trimită o scrisoare liniştitoare femeii supărate de absenţa lui prelungită. În loc să o calmeze, argumentele lui scenografiază, ca de obicei, propria dramă şi sugerează aceeaşi incapacitate a logodnicei de a-l înţelege: „E mai întîi sinceritatea mea, dar e mai ales îngrozitoarea oboseală sufletească despre care m-ai auzit vorbind cîteodată. Tu, dragă Ilenuţo, nu ai prea ştiut despre ce e vorba. Ai încercat să mă pui « pe calea cea bună ». M-ai iubit şi ai făcut să strălucească pe rînd înaintea ochilor mei miragiul unei fericiri viitoare; sau m-ai ameninţat cu ameninţarea groaznică pe care nu cred că vei avea vreodată curagiul să o pui în fapt… Astăzi sînt bolnav. Slăbit şi dezgustat, înfrînt de atîtea nădejdi înşelate, de atîtea dificultăţi, de viaţa proastă şi umilită dusă într-o dureroasă încordare a tuturor puterilor mele morale, renunţînd la un stupid şi superb idealism, la puţinul de azi pentru ceea ce nădăjduiam să am mîine, lovit de viaţă ori de cîte ori am refuzat să mă prostituez.” etc. etc. Pe 7 februarie 1917, scrisoarea trimisă din lagărul Celle [-Schloss] şi semnată, după obicei, tot N. Ionescu ar trebui să îşi celebreze soţia, care abia i-a dăruit un băiat sănătos. Surprinzător, aluziile maliţioase nu lipsesc nici de această dată: „Ieri seară, l-am sărbătorit aici, în cerc intim, pe noul născut şi pe mama lui. Astăzi am primit ambele schiţe: judecînd după silueta ta, sînt numai relativ reuşite. Dar băiatul arată grozav. Chiar este aşa de voinic? Este cuminte sau face tărăboi? Tu cum te simţi? Cum mai merge cu răceala? Suferi de frig?” etc.

De cealaltă parte, lucrurile stau simplu, dureros de simplu. Femeia îşi asumă încă de la început sacrificiul de sine în numele unei iubiri totale („Esenţialul este că sufăr şi sufăr pentru că iubesc, pentru că te iubesc pe tine şi viaţa mea fără această dragoste care mă copleşeşte în întregime ar fi un infern. E bine? E rău? Asta îmi e indiferent. Ţi-am dăruit viaţa mea aşa cum ţi-o dedici unui cult, unui ideal, şi eu sînt mulţumită şi mîndră de aceasta”, îi scrie lui Nae pe 19 nov. 1916), aşa încît nicio suferinţă produsă de soţul rece sau infidel nu o poate clinti în decizia de a-i fi alături – la început cu toată fiinţa, ulterior numai cu numele. Chiar şi în anii de suferinţă comună, Elena îşi repetă – şi i-o repetă, fără să ezite, şi lui Nae – că îi poartă aceeaşi dragoste neţărmurită: „Că tu şi eu rămînem tot noi e fatal; dar nu fiindcă fiecare din noi nu am mai putea iubi, ci fiindcă am iubit complet; fiindcă, cu sau fără voia noastră, cu toate neînţelegerile noastre, noi ne-am completat şi ne-am unit indisolubil. Orice am da altor iubiri, nu va fi niciodată nici de aceeaşi calitate, şi nici cel puţin de aceeaşi esenţă. După 15 ani, dorinţa în noi e aproape complet tocită; dar a rămas afecţiunea, care e mai tare chiar decît noi.  Sînt atît de convinsă că nimic nu ne mai poate despărţi, decît doar în aparenţă şi temporar, nici chiar « amorurile noastre », încît am pierdut cu totul frica de tentaţiile care te-ar putea îndepărta, căci ştiu că te vei reîntoarce la mine.” Separarea ce va urma ne dă suficiente sugestii în privinţa felului în care Nae a înţeles şi acceptat acest cult al devotamentului total, al dăruirii de sine pînă la sacrificiu al soţiei…

E nevoie să o repet?! La fel ca Jurnal cu şi fără Nae Ionescu, şi O carte de dragoste. A ta de tot, al tău de tot. File de corespondenţă mi se pare una din cele mai triste cărţi de dragoste – reflectată în discursul confesiv – care au apărut în ultima vreme în literatura noastră. Pentru incongruenţa evidentă dintre cei doi, dar mai ales pentru imposibilitatea femeii de a se elibera de legătura fatală.

 

 

[i] O Notă asupra ediţiei avertizează cititorul asupra faptului că se află în faţa unei versiuni comprimate, accesibile publicului larg, a două volume apărute cu aproape două decenii în urmă: Nae Ionescu. Elena-Margareta Fotino, Corespondenţa de dragoste, ediţie, introducere, note şi indice de Dora Mezdrea, traducerea scrisorilor din limbile germană şi franceză de Anca-Irina Ionescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, 2 vol.

[ii] Schiţa de portret pe care i-o va face Maria Cantacuzino-Enescu lui Nae interpretează latura întunecată a caracterului acestuia în fraze lipsite de echivoc: „Neantul îl chema, îl atrăgea irezistibil, fiind înclinaţia sa firească. Inteligenţă de Daimon, în sensul grecesc al cuvîntului, prin anvergura şi puterea de pătrundere de-a dreptul demonice, în unele cazuri, prin acţiunea subversivă, dizolvantă, asupra sufletelor. Asupra sufletului său în primul rînd.” (în volumul confesiv Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, ediţie bilingvă, traducere din limba franceză de Elena Bulai, Editura Aristarc, Oneşti, 2000)

Revista indexata EBSCO