Apr 8, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Suprapuneri destinale (II)

O simplă statistică arată că pe două pagini din trei ale cărţii Femeia fără zâmbet (2015) apare cuvântul „suflet”, ceea ce spune foarte mult despre natura preocupărilor şi căutărilor prozatorului în această ultimă carte a sa. Pentru multe dintre personajele naraţiunilor de aici, cuprinse de tristeţi şi gânduri zbuciumate, totul intră sub incidenţa con­fuziilor în lumea reală şi de aici şi degringolada ce pune stăpânire pe sufle­tele lor. Or, circuitul meta­fizic poate fi perceput doar de ochiul sufletului, cel ce supra­veghează mersul firesc al circuitului emoţiilor sub impulsul sentimentelor.

Dacă pentru unele dintre personaje coşmarul se cuibăreşte în min­te mai ales noaptea, atunci când rămân singure cu ele însele şi când sufletul este vulnerabil şi predispus unor asemenea proiecţii, pentru altele regimul nocturn reprezintă o adevărată oază pentru suflet, tocmai în acest peisaj intergalactic rodit de minte aflându-se codificat lirismul lumii: „Se spune că dacă noaptea e sidefie, atunci Dumne­zeu e mai somnoros, nu trage cu ochiul spre sufletele noas­tre, lăsându-ne şansa să ne privim atenţi în oglinda sufletu­lui, acesta fiind unicul prilej pentru visători de a-şi măsura sentimentele şi impulsurile. Ei bine, mai sunt şi visători care vor altceva, aceştia se lasă seduşi doar de duhul răului şi doar întunericul îi incită. Eu sunt unul dintre ei. Îmi place la nebunie să cotrobăiesc prin mâzga nopţii, s-o tai felii ca pe marmeladă şi s-o întind pe drojdia somnului, să-mi descânt apoi sufleţelul ofilit de necazurile zilnice cu pulbere de fan­tezie” (Giorgiodizenteria, p. 18).

În naraţiunea Când fantomele împart cadouri, pictorului Adrian D. îi este adresată o astfel de rugăminte: „Vreau să-mi faci un portret, dar să-mi surprinzi şi sufletul. Îţi sugerez: e smoală, spuză şi sărătură, un loc unde nici scaiul nu creşte!” (p. 124). Înainte de a se apuca de un tablou, artistul plastic nu se gândise decât arareori la astfel de amănunte. Îşi lua avântul sufletesc trebuitor şi încerca să dea suflet pân­zei, fără prea multe frământări creatoare. Uleiurile folosite erau particule din sufletul lui şi în portretistică nu se apleca spre partea vizibilă a individului, încerca să surprindă zbuciumul lui ascuns, fiind convins, cum este şi normal, că ochii sunt calea spre suflet, că privirea ar trebui să se înfigă în sufletul celuilalt. Concluzia la care se ajunge este aceea că a face un portretul cuiva presupune riscuri foarte mari: „Un portret odată ce prinde viaţă, te poate ataca din toate direcţiile, e ca şi cum ai încer­ca să sapi o groapă în adâncul sufletului tău pentru a adă­posti un străin. Ce mai, îţi poate paraliza până şi instinctele! Îţi mai poate umple capul de cucuie sau cu gărgăuni, pe când o natură moartă, un peisaj sau orice altceva în afara de portret, nu poate decât să-ţi alinte sufletul sau cel mult să-ţi provoace nostalgii” (p. 128).

Pentru doctorul din naraţiunea Anatomistul Pericle Ispas în căutarea sufletului, corpul uman „e un fel de sicriu pluşat cu carne, de cea mai bună calitate, în care zace un suflet chircit, de forma unei moluşte deshidratate sau ca o peltea sângerie” (p. 82). El nutreşte obsesia de a găsi locul unde sălăşluieşte sufletul în tot acest complex carnal, atât de dizgraţios, dar, în acelaşi timp, foarte bine organizat în care căutatul suflet ar întreţine arderea creierului („Când sufletul nu mai pompează sentimente şi emoţii, creierul nu mai poate procesa idei şi gânduri” – p. 81). Cel mai lesnicios i se pare anatomopatologului să caute sufletul prin toate cotloanele trupului unui mort. „Ştiu fiecare celulă, fiecare oscior, fiecare nerv, fiecare nodul limfatic, de aici începe lupta cu viruşii şi bacteriile” (p. 84), asertează el fără niciun fel de… morgă, dar se iveşte şi o îngrijorare pentru foarte bunul cunoscător al trupului omenesc: „Ce-ar fi să constat că sufletul este, de fapt, un virus. Se piteşte în celulă, azi în una, mâine în alta, îmbolnăvindu-ne şi provocându-ne disconfort, asta pentru a scăpa cât mai repede din încorsetarea cărnii” (Ibidem). Iniţial, „era convins că dacă sufletul ar avea consistenţă, dacă nu materială cel puţin fantomatică, la cât de gingaş, curat şi cristalin era sufletul tinerii fete, ar fi fost obligatoriu să-l vadă strălucind ca un mic diamant undeva în cavitatea toracică sau în căuşul digestiv, printre maţe” (p. 87). Un prilej şi mai nimerit i se pare doctorului să facă necropsia unui sinucigaş, deoarece „sufletul e mai uşor de depistat, e mai vizibil, indiferent cât de mic ar fi, probabil că-i negru ca smoala, şi apoi, cu sigu­ranţă că e în mare agitaţie cele patruzeci de zile cât e obligat să stea aproape de fostul lui culcuş material, de închisorica lui carnală, de mult prea severul lui stăpân” (p. 85). Dar, sufletul! Nimic din această „entitate neastâmpărată” nu este la vedere.

Rămânând în registrul funebru, după necropsie urmează înhumarea. Iată destăinuirea unui gropar din bucata Groparii nu mor decât în zori: „Şi unde puteai descifra tainele sufletelor mai bine decât în ci­mitir, atunci când sunt descărcate de povara trupului şi de convenţiile frustrante ale vieţii de zi cu zi? Domnule profe­sor, cărţile pot doar să te ajute să-ţi vezi bogăţiile din suflet nu să şi te lumineze” (p. 116). Si groparul, asemenea anatomopatologului Pericle Ispas, suferă de „boală profesională” şi vede totul aflat într-o descompunere vie: „Morţii mei sunt mai vii decât credeţi, hoiturile lor sunt încărcate cu fel de fel de bacterii. Acestea, după cum ştiţi, sunt vii, nu cunosc nici frică şi nici nu ştiu de Dumnezeu. Se înmulţesc destul de repede. De cum omul închide ochii, fac ravagii în carnea lui. În felul ăsta îi afânează şi sufletul. Dacă n-ar exista ele, sufle­tul s-ar usca ca orice copăcel lăsat fără apă în bătaia vântului. Şi sufletul poate fi atacat de tumori, tuberculoze sau alte boli incurabile, numai că aceste bacterii sunt un fel de anti­corpi, se luptă din răsputeri pentru echilibrarea metabolis­mului nostru sufletesc post mortem” (p. 112).

Romanul Moartea e bine mersi (2012) este scris în urma unei experienţe personale trăite de Lucian Alecsa într-un spital bucureştean. Realitatea convertită în ficţiune reprezintă un prilej de autentică radiografiere a mediului spitalicesc şi a riturilor de trecere specifice ortodoxiei. În spitalul de aici, medicii îşi bat joc atât de trupul, cât şi de gândurile muribunzilor, care, indiferent de statutul social, rămân tot nişte subiecţi identici în faţa diagnosticului şi a tratamentului mai mult sau mai puţin reuşit.

Un pacient oarecare este bântuit de gândul morţii şi are o continuă agitaţie psihomotorie; altul se gândeşte la ce vor deveni, după moartea-i, copiii şi soţia sa. Dar ea nu pare disperată la gândul că va ajunge văduvă, ci, având un ascuţit simţ al pragmatismului terestru, este mai curând preocupată de cele lumeşti decât de sufletul bărbatului său. În schimb, gândurile celor care îl conduc „pe ultimul drum” variază pe un portativ larg, ce frizează grotescul sufletesc al umanităţii: de la boschetarul care se gândeşte la paharul de tărie până la tăria gândului vecinului imaginând scene erotic-obscene cu proaspăta văduvă. Erosul se degrevează de lestul obscenităţii şi accede la condiţia cosmicităţii, dovedind inevitabila legătură Thanatos – Eros şi vitalitatea fiinţei umane care le „logodeşte”. O legendă pune în lumină, într-un limbaj puternic erotizant, această idee: „[…] în momentul când trupul e pe cale să se topească, Dumnezeu îi mai dă dreptul la o ultimă zvâcnire, asemenea unui penis în erecţie, în acel moment expulzează sufletul, care ia forma unui spermatozoid ce pătrunde de îndată în vaginul universului, acesta nu-i decât norul cel mai apropiat de pământ, apoi urmează gestaţia divină” (p. 146).

În „ambientul” unor halucinaţii sinistre, cu moartea împrumutând chipul infirmierei, personajul-narator încearcă să se refugieze în trecut, să revivifice secvenţe plăcute, graţie cărora să poată contracara gândul morţii. Pe patul de moarte din spital, se află în voia bolii, care îi ia trupul în posesie. Mai mult, îşi imaginează un fel de călătorie iniţiatică înspre viitor, care, de fapt, va constitui materia propriu-zisă a romanului. Un viitor marcat de punţile de trecere, de la expiere până la slujba de nouă zile: necropsia, scoaterea de la morgă, transportarea la capelă, priveghiul, slujba de înmormântare, praznicul.

„Victima” ştie din tradiţia funebră că este bine ca muribundul pe cale de expiere să încerce să memoreze ultimele imagini din lumea în care a trăit, pentru că, trecând cu ele în altă lume, acestea devin „desenul din covor” pe care începe să ţese o nouă existenţă. Şi aici intervine scepticismul superior al personajului-narator, care nu îşi poate închipui o existenţă în afara trupului, chiar dacă aceasta este pusă, de la naştere până dincolo de coborârea în mormânt, sub veghea celor doi diriguitori ai Universului: Diavolul şi bunul Dumnezeu. Trupul rămâne tributar gravitaţiei şi puterilor diavoleşti, intrând în descompunere şi metamorfoză, sufletul dobândeşte atribute divine devenind atotcuprinzător: „Trupul mi se împuţinase şi mai mult, începusem să mă descompun, mărutaiele intraseră în putrefacţie, încă nu puţeam, formolul mă conservase într-un fel, faţa ajunsese de nerecunoscut, mulţi dintre cei prezenţi aveau în minte imaginea mea de când eram viu, le era întipărită în inconştient şi pe aia o defilau acum. Eu, de aici, de pe catafalc, puteam intra în empatie cu ambele imagini” (pp. 59–60).

Romanul Moartea e bine mersi, scris net, fără mari eforturi stilistice, este o reuşită răscumpărare estetică a unei experienţe existenţiale suferite (în sensul cel mai propriu al cuvântului) de Lucian Alecsa. Pe oricine nu crede că le este mai greu celor care pleacă „dincolo” decât celor care rămân „aici”, îl invit să citească această emoţionantă carte. Astfel, în mod cert, va descoperi că, de fapt, „moartea e bine mersi” pentru cei care sunt, de obicei, compătimiţi ca suportând greul despărţirii într-o manieră dureroasă, adică cei rămaşi pe pământ. Aşadar, romanul respectiv întăreşte ideea că ne este mai uşor să suportăm decesul altora şi contrazice ficţional prejudecata potrivit căreia este mai greu să trăieşti absenţa cuiva drag decât să treci tu însuţi toate vămile morţii.

Mesajul cel mai profund al ultimului roman, Moartea e bine mersi, şi al unora dintre naraţiunile din cartea Femeia fără zâmbet, semnate de Lucian Alecsa, marcate de dezabuzare sceptică, ironie şi sarcasm, este dat de ideea, banală în fond, dar al cărei înţeles îl ignorăm cu atâta superficialitate, că viaţa este un cerc (vicios) închis, că suntem prinşi într-o aceeaşi horă a morţii, că dansăm un acelaşi dans lugubru. Ceea ce face diferenţa în faţa morţii nivelatoare este vibraţia tragismului pe care fiecare dintre noi o percepe în felul său, în funcţie de sentimentele şi de intensitatea emoţiilor puse în jocul destinului.

Revista indexata EBSCO