Apr 8, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Vasile Dan sau poetica vederii

Revenit („măcar pentru o vreme”) la genul critic care l-a consacrat, cronistica, aşadar (speţă în care a excelat), Nicolae Manolescu, comentînd antologia lui Cosmin Ciotloş 111 cele mai frumoase poezii ale generaţiei ’80 (Editura Nemira, 2015), regreta mustrător absenţele lui Vasile Dan şi Gabriel Chifu, cei care ar fi fost „primii debutaţi ai generaţiei”. E drept, deloc „harnic”, elegiacul Vasile Dan (n. 1948) intra pe scena noastră lirică în 1977, cu Priveliştile (manuscris premiat de Facla), înaintea lui Traian T. Coşovei; să tragem, de aici, concluzia că el, calofilul, interesat de inefabil şi muzici siderale, ar deschide catalogul optzeciştilor? Greu de crezut, deşi, cronologiceşte, aşa stau lucrurile. Oricum, „sărbătoarea metaforei” declina, iar viitorul poet, petrecîndu-şi anii liceeni în atmosfera clujeană, a avut şansa de a cunoaşte prima promoţie echinoxistă, citită „în timp real”, cum preciza. Plus descinderile la Biblioteca Universităţii, cu o cură de literatură „securizată”, coborînd în interbelic şi întîlnirea cu Ion Pop („cel mai tînăr maestru literar”). Acest cumul de împrejurări vor fi stat la originea declicului literar, oferindu-i statutul de „echinoxist fără patalama” (cf. Al. Cistelecan).

Evident, înflorea postmodernismul, anunţînd o schimbare de paradigmă. Şi se ivea o nouă generaţie, de formaţie cenaclieră, cu background cultural, impunînd o formulă iute „uzată şi abuzată”, coborînd poezia în stradă. În acest vacarm, şapteziciştii (de care ţine, negreşit, Vasile Dan), ca promoţie-sandwich, „implozivă” (cf. L. Ulici), îşi cultivau rafinamentul supraestetizat, fără a beneficia de gloriola confiscată de valul ’60 şi contestată de noii veniţi, considerînd că resurecţia lirismului, refăcînd legăturile cu o tradiţie boicotată, ar ţine de tardo-modernism. Încercînd a fi în spiritul timpului (cu moderaţie, însă), Vasile Dan a rămas credincios unui discurs ritualizat, meditativ. Încît, invocînd un precursoriat discutabil, Gabriel Chifu, lăudînd – pe merit – Lentila de contact (Editura Mirador, 2015), titlu nominalizat la Cartea Anului 2015, observa că poetul „culege metafizicul din cotidian”. Adunînd „poeme noi”, noul volum ridică, din start, o întrebare de neocolit: cît de noi pot fi aceste texte, purtînd o amprentă inconfundabilă şi vădind o consecvenţă izbitoare? Fiindcă, în pofida schimbărilor (inevitabile), Vasile Dan e captivul unui teme unice, cum constatase Aurel Pantea, revelînd cele tăinuite, străine de evidenţe, de „cirezile agreste” ale imediatului, înfrîngînd opacităţile. Ca poet „de sticlă”, iubind reveria şi levitaţia, cercetînd cu sfioşenie misterul relaţiilor cu natura (o „uzină” hipnotică), rememorînd întîmplări crepusculare şi impunînd ficţiuni spectrale, de gesticulaţie vizionară, poetul se mişcă „pe alt fus orar”, doritor să (ne) dezvăluie ceea ce ni se ascunde: „Au ajuns ochii mei să vadă/ materia, noaptea, prăpastia, cerul,/ puiul de foc, fulgerul, sîngele/ necunoscut şi verde al ierbii,/ inima care îl hrăneşte.” (Au ajuns ochii mei să mă vadă). Transparent, fragil, în căutare neistovită, acuzînd timid dedublarea, Vasile Dan defineşte, chiar în poemul inaugural, condiţia poetului, închipuind un ceremonial al incertitudinii: „Într-o bună zi am devenit deodată de sticlă:/ transparent şi fragil peste măsură./ Prin mine se vedea totul ca printr-o lentilă/ de contact. Mă puteam sparge uşor, dacă voiam,/ de caldarîm la cea dintîi poticneală./ Eram la mijloc între cei de dinaintea mea/ şi cei ce mă urmau orbi/ ţinîndu-mă de mînă fără să ştie/ ca pe un baston alb.” (Lentila de contact). Cioplind „în aer” astfel de poeme, vieţuitor în „groapa de aer”, „aproape în levitaţie”, călcînd uşor „ca pe aer” etc., poetul invocă salvator „singura ancoră” – geanta cu poeme uitate. Cu o discreţie greu de aflat în orgolioasa tagmă a literaţilor, Vasile Dan reuşeşte, prin Lentila de contact, „o sinteză neostentativă” (cf. Răzvan Voncu), recapitulînd, în siajul propriilor obsesii, teme şi modalităţi deloc vestejite. O voce orfică, putem zice, de neconfundat, străină, credem, de spiritul optzecist (cu strategia debuturilor colective, apetit polemic şi zgomot mediatic). Delicateţea omului se transferă poeziei, mizînd pe firescul existenţei (fragilizată), pe forţa sugestiei, desfoliind sensuri multiple, unoeri în conflict. Mirific, ingenuu, îndatorat filonului naturist, Vasile Dan îşi anunţa, odată cu Priveliştile, interesul pentru efectele vizuale şi întîmplările crepusculare, cu rădăcini mitologice, prelungind cumva, prin retractilitate senzorială şi abstractism pictural, o atmosferă echinoxistă, transplantată. Profesor, metodist, corector, bibliotecar (ca să punctăm un traseu care l-a ţinut, totuşi, în lumea culturală a anilor ceauşişti), Vasile Dan preia, în 1990, ca fondator, şefia revistei Arca, păstorind o publicaţie care s-a impus; devenind, el însuşi, un nume pretigios, sever cu sine. Deşi, tot el, ne prevenea cîndva: „un poem bun trădează întotdeauna casa/ în care a fost scris”; gata de zbor, înţelegem.

Fireşte, nu vom inventaria aici titlurile care i-au consolidat o notorietate, totuşi, silenţioasă. Dacă Pielea poetului (2000) dezvăluia tribulaţiile eului în căutarea propriei identităţi, Cartea vie (2003) putea fi o reîntoarcere în timp, sub „efectul copilăriei”, cum s-a spus. Iar antologia de autor, din 2011, Întîmplări crepusculare şi alte poeme, în pofida neglijenţelor editoriale, făcea cu putinţă o examinare totalizatoare. După cum, colectînd ieşirile la rampă în chip de comentator, Critica de serviciu (2013) întregea acest profil, culminînd cu prezenţa la Turnirul de Poezie de la Barcelona (2014), Vasile Dan primind, reamintim, Cununa de lauri (ex aequo cu Aurel Pantea).

Cu irizări calofile şi graţie melancolică, cu replieri reflexive părăsind realul, trecînd prin iluzii „precum prin aer”, poetul îşi contemplă/ retrăieşte trecutul, învăţînd să vadă: „Fiecare zi de la o vreme se întoarce încet înapoi./ Trăieşte-mă încă o dată, îmi zice, linguşitoare./ Nu uita cînd răsare soarele. Fii atent cînd apun stelele./ Cînd ţi se usucă gura de sete./ Cînd ţi se deschid ochii sub pleoape prima dată./ Cînd îţi îngheaţă sîngele în vene/ de frică. Cînd te strigă din spate cineva sau cînd te cheamă înainte./ Într-o clipită gata ai şi ajuns deşi ai picioarele încremenite/ adînc, tot mai adînc în pămîntul, în mlaştina gata cu nuferii înfloriţi./ Ziua e unică.” (Carpe diem). Cu o limpiditate înşelătoare, în imagini delicat-evocatoare, Vasile Dan, luînd o distanţă salubră faţă de standardele impuse de noii veniţi (deliricizare, literatură hormonală, mizerabilism, scandalizînd lectorul pudibond) ne invită, „rătăcit” pe alt fus orar, într-o lume paralelă („lumea mea”). Viaţa e „loc de scaldă”, vitalitatea declină, dramatismul e abia sugerat; lumea, aşa cum e întocmită, mirabilă şi întunecată, pîndită de efemeritate, mijlocită tehnic-livresc (lentila), se adună într-o fotografie ştearsă. Pînă şi erotica e atenuată: „nu te strig cu gura plină”. Sau trăită oximoronic: „o gură mută care ţipă”. Şi, pe suprafaţa „stupefiată” a hîrtiei, rod al acestor misterioase corespondenţe, apar semne/ urme: „Adorm cu mîna sub cap în timp ce citesc/ un text nou scris cu cerneală simpatică/ de mîna unui copil ce încă nu s-a născut.” (A crescut noaptea). Iată şi un decupaj din Poveste de iarnă: „O zăpadă subţire, o hîrtie a patru/ cît vezi cu ochii/ în care sapi litere negre. O zăpadă/ care ia foc atît de uşor”. Şi mai convingătoare, în sensul explicitării, se dovedeşte poema care urmează: „Dacă priveşti bine, bine foaia aceasta albă,/ dacă eşti, cum se spune, inspirat,/ poţi să vezi poemul care răsare din ea/ ca dintr-o cerneală simpatică/ în timp ce din hotelul de vizavi/ pustiu, suspendat deasupra lacului/ cu acoperişul tot ciuruit de neamul cel păsăresc/ care îl locuieşte în voie acum/ şiruri, şiruri se desprind, se învolbură/ pe suprafaţa lină, încremenită/ a apei.// Abia apuci să le citeşti.” (Cerneala simpatică).

Dincolo de calofilie şi recuzita naturistă, de solemnitatea unor trăiri (poemul însuşi fiind „o pasăre în levitaţie”) şi de plutirea captivă, benefic-pacifică („răpit într-un nor albicios”), Vasile Dan reuşeşte – invocînd cerul, „ca o lentilă de contact” – racordul cosmic: „în spuza dimineţii pluteşte o mireasmă de aripi deschise”, alungînd sărbătorile perverse şi inflamările ego-ului. Epilogul schiţează un autoportret de un sănătos scepticism: „Sînt, ştiu, un poet sceptic./ Nu-mi fac absolut nici o iluzie/ cu poezia mea./ Numărul celor care o vor citi nu mă obsedează deloc./ Nici tirajul vîndut al cărţii noi de poeme/ pe care mi-o smulge doar editorul./ Ele sînt afacerea mea subterană. Ascunsă. Incestuoasă.” (Sînt un poet sceptic). Iată că sfidînd ceremonios un şir de interdicţii (v. Porunci mereu încălcate), poezia lui Vasile Dan, amprentată meditativ („ideile-n cărţi precum peştii piranha în apă”), eliberînd cuvintele din crusta lor „ermetică”, nu rămîne nicidecum „o afacere subterană”. Avem în poetul din urbea de pe Mureş un nume de seamă al poeziei de azi. Între etanşeitate şi transparenţă, propunînd, în numele cunoaşterii crepusculare, o poetică a vederii, intermediind, prin lentila de contact (adică oglinda fluidă, cerul, apa), o relaţie fantasmatică, în imagistica poemelor, cu cealaltă realitate, Vasile Dan face din „capsula textului” o donaţie, aşteptată salvator de cititorul înfrigurat. Curios şi nedrept, dezvoltînd cu program cîteva nuclee tematice, poetul suferă tocmai de un deficit de vizibilitate.

Revista indexata EBSCO