Apr 8, 2016

Posted by in Cronica literara

Dan MĂNUCĂ – Un universitar de excepţie: Alexandru Dima

Cine l-a cunoscut pe Alexandru Dima în anii şaizeci cu greu va crede în autenticitatea portretului plin de căldură şi de afecţiune pe care i l-au făcut Ion Biberi şi Ion Zamfirescu. Foşti colegi de liceu, aceştia îi cunoscuseră însă bine adevărata fire.

Alexandru Dima se născuse la 17 octombrie 1905, la Turnu Severin, în familia unui mecanic ceferist. Mediul îi va oferi prilejul de a deprinde o chibzuită cumpănire a lucrurilor, un realism al înfruntării cu dificultăţile vieţii. După anii de şcoală primară şi de gimnaziu, se înscrie la Liceul „Traian”, pe care îl termină în 1925. Asupra tuturor tînărul firav produce o impresie adîncă, printr-o maturitate fără ostentaţie, prin înclinarea firească spre studiu. În clasele mai mari, elevul Dima ajunge să simbolizeze deja un ideal pe care ceilalţi se vor strădui să îl ajungă. Îi recunoşteau o autentică şi necontrafăcută superioritate intelectuală. Nu se poate spune că junele licean nu încerca să cunoască viaţa, să o studieze în felul lui, să o preţuiască şi din alte puncte de vedere decît acela al studiosului. O iubire deferentă faţă de aceea care îi va deveni tovarăşa de viaţă îl încîntă de pe acum. Scrie versuri, care certifică nu numai sentimente gingaşe şi delicate împliniri, dar şi o exprimare surprinzător de proaspătă, o bună cunoaştere a posibilităţilor expresive şi melodice ale vocabulei. Din 1925, colaborează la „Datina” cu „meditaţii recreative”, cu traduceri şi cu note de drum. Toate vădesc o trăsătură care va rămîne una din constantele firii sale: o candoare copilărească, o naivitate adesea uimitoare şi necontrafăcută, o vie capacitate de a reacţiona lăuntric şi dureros la nedreptăţile din jur.

Pe an ce trece, intrînd tot mai mult în vîltoarea vieţii, Alexandru Dima este atras de aspectele durabile, solide şi palpabile ale realităţii, lăsîndu-le pe celelalte în tainiţe la care prea puţini aveau să ajungă. În 1925, se înscrie la Universitatea bucureşteană, unde îi are profesori, între alţii, pe Dimitrie Gusti, Mircea Florian, C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu. Se înmulţesc şi se diversifică intervenţiile sale publicistice de la „Datina”, cu deosebire prin articole de temeinică analiză a fenomenelor literare. În 1926, îi scria viitoarei soţii, Olga, rînduri sumbre: „lucrez groaznic. Am ajuns un semischelet. Mă simt foarte obosit dar n-am ce face. De altfel, de asta sînt aici”. (Aceste rînduri, precum şi altele care vor urma, le-am extras, cu mulţi ani în urmă, din scrisorile păstrate de aceea care a fost profesoara Olga Dima). Studia în principal filosofia, iar secundar – limba şi literatura italiană. Aprofundarea sistematică a celei dintîi discipline îi va aduce nu numai un spor de ordonare a gîndirii, ci şi un trainic fundament pentru toate lucrările ulterioare, de la acelea consacrate artei populare, la acelea despre literatura comparată. Băneşte o duce tot greu, cu urmări pe care, plin de umor, i le comunică şi logodnicei: „şi mi-e, dragă, cîteodată o foame de lup, că îmi vine să înghit pe toţi domnii şi domnişoarele cu care stau acuma la bibliotecă”.

În 1934, este numit profesor la Rîmnicu Vîlcea, iar peste un an este transferat la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Studiile şi articolele răspîndite în diferite publicaţii sînt înmănuncheate în volumul Aspecte şi atitudini ideologice (1933). Anul 1935 va însemna şi pătrunderea lui Alexandru Dima printre personalităţile îndrumătoare ale ideologiei culturii noastre, prin articolul-manifest Localismul creator, izvorît din experienţa grupării intelectuale sibiene „Thesis”. Articolul este reprodus în publicaţii de prestigiu şi cunoaşte o receptare extrem de favorabilă, deoarece îndemna la valorificarea latenţelor specifice unui loc geografic dat şi la adîncirea particularităţilor naţionale în propria lor substanţă.

Între 1936 şi 1939, Alexandru Dima se specializează în estetică, istoria artelor şi etnografie la universităţile din Berlin şi München, iar în 1938 îşi trece doctoratul la Bucureşti, cu teza Conceptul de artă populară. La 26 noiembrie 1943, se înscrie la concursul organizat de Universitatea din Iaşi pentru postul de conferenţiar la disciplina estetică filosofică. Declarat reuşit, este numit, din 1945, conferenţiar de estetică şi critică literară. La Iaşi, va preda, pînă în 1966, cursuri de estetică, de teoria literaturii, de literatură universală şi comparată. Între 1963 şi 1966, a fost şi directorul Centrului de Lingvistică, Istorie Literară şi Folclor (actualul Institut de Filologie Română „Alexandru Philippide”) al Academiei Române. Din 1967, la Bucureşti, va fi directorul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” şi succesor al lui Tudor Vianu la Catedra de literatură universală şi comparată. Era, din 1964, membru corespondent al Academiei Române. Rămăsese cu nostalgia Iaşului şi i-o va destăinui lui G.C. Ursu: „Iaşul e paradisul meu pierdut”. Cu această durere, s-a şi stins, la 19 martie 1979.

Fundamentală pentru activitatea lui Alexandru Dima a fost preferinţa pentru sociologie, pe care a adîncit-o şi sub îndrumarea lui D. Gusti, urmărind să surprindă, pe această cale, specificul naţional şi tradiţia, doi factori între care văzuse, încă din 1927, o strînsă legătură. Contrar încărcăturii exclusiv ortodoxiste acordate de gîndirism tradiţiei, Alexandru Dima va afirma necesitatea cultivării „virtuţilor active” ale poporului român şi cerea, în 1933, „înălţarea lui Toma Alimoş la rangul de îndreptar al societăţii româneşti”. Spre a defini mai exact ceea ce el numea „sensul tradiţiei”, Alexandru Dima participă la o amplă anchetă sociologică desfăşurată, în 1929, în satul făgărăşean Drăguş sub conducerea lui Gusti. Tînărului învăţăcel i se încredinţează studierea modului de împodobire a porţilor, a interioarelor, precum şi înregistrarea opiniilor locuitorilor despre „frumos”, concluziile fiind publicate abia în 1945. În 1939, Alexandru Dima tipăreşte Conceptul de artă populară, în care abordează o serie de chestiuni teoretice însemnate, precum descrierea fenomenului artistic popular, procesul de creaţie şi de circulaţie ş.a. Arta populară ar reprezenta spiritualitatea colectivităţii manifestată prin individualitate. În aproape toate lucrările lui, Alexandru Dima va face frecvente referiri la arta populară, exemplară fiind, în acest sens, cercetarea Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană (1936), replică adresată modernismului avangardist. Prin investigarea operelor lui Arghezi, Blaga, Voiculescu, Crainic, el scoate la lumină influenţe ale literaturii populare care au contribuit substanţial la închegarea unor modalităţi artistice particulare, exprimate de un lirism care, animat de impulsul de a sonda inconştientul, a găsit în folclor o zonă fertilă.

Literatura cultă a fost investigată de Alexandru Dima cu deosebire din perspectivă sociologică. Însăşi atitudinea sa anti-gîndiristă are temeiuri profund sociologice. Un concept mereu invocat de el a fost „tradiţia”, ca promotoare a „specificului naţional”. Un serios studiu din 1928 se referea la tradiţionalismul eminescian, în care Dima vedea o reacţie faţă de imixtiunile străine. Cea mai importantă lucrare a lui Alexandru Dima din perspectiva care ne interesează acum este O istorie a literaturii române din punct de vedere sociologic şi a apărut în 1938, ca parte a volumului Fenomenul românesc sub noi priviri critice. Recunoscînd importanţa şi predominarea factorului estetic, Alexandru Dima precizează că fenomenul literar (românesc) nu poate fi înţeles în mod satisfăcător fără a fi luată în considerare întreaga lui problematică sociologică, factorii nu rareori decisivi pe care societatea îi propulsează în cîmpul artei. Discutînd despre potenţarea conştiinţei de grup pe care o înlesneşte literatura, precum şi despre condiţia istorică, despre relaţiile cu unităţi sociale determinante (familie, instituţii) sau despre influenţa tehnicii, Alexandru Dima insistă asupra resorturile economice ale literaturii, în concordanţă cu orientările şcolii sociologice germane a timpului. Cea mai importantă lucrare în care el a aplicat principiile sociologico-literare a fost aceea dedicată lui Alecu Russo (1957), în care biografia, opera şi societatea sînt considerate în interacţiunile lor numeroase şi variate. Consecvent, Alexandru Dima s-a ataşat unui critic cu certe înclinaţii către domeniul amintit, anume G. Ibrăileanu. Apreciindu-l încă din 1929, el îi va rezerva un loc în Gîndirea românească în estetică (1943) şi îi va studia opera în alte volume, din 1947 (aici discută cu deosebire „estetica sociologică” a predecesorului său la catedră), 1955, 1973 şi 1977. În aceeaşi atitudine se înscrie şi studiul (1967) despre întîietatea pe plan european a lui Constantin Dobrogeanu-Gherea în ce priveşte fundamentarea unei teorii literare de extracţie predominant determinist-economică.

Relaţia dintre literatură şi societate a fost luată în seamă de Alexandru Dima şi cu prilejul discutării periodizării literaturii, în general, a literaturii autohtone, în particular. Atitudinea lui este limpede şi constantă : „valoarea estetică întrupată de opere implică studiul istoric al evoluţiei lor prin relaţiile cu cronologia epocii” (Dezbateri critice, 1977). Un loc aparte în activitatea lui Alexandru Dima îl ocupă studiile dedicate lui Eminescu, intrate în bibliografia curentă, fie că este vorba despre tradiţionalismul poetului, fie că este vorba despre motivul cosmic în opera lui.

Oprindu-se asupra esteticii şi studiindu-i fundamentele, Alexandru Dima preferă fenomenologia tocmai pentru că aceasta i se pare a stabili o legătură mai directă cu viaţa. În ansamblu însă concepţia sa despre literatură se arată îndatorată unui eclectism superior, înrudit cu al lui Tudor Vianu, mentor invocat şi evocat deseori. Tendinţa predominantă este de încorporare a acelor concepţii care, afirmînd autonomia esteticului, oferă şi suport pentru o cunoaştere cît mai puţin subiectivă. Domeniul esteticei (1947) aprofundează sensul unor concepte estetice într-un context cuprinzător, prin delimitări succesive efectuate pe baza unor intuiţii surprinzătoare, argumentate de numeroase lecturi. Alexandru Dima reia şi precizează unele analize din două volume anterioare, Gîndirea românească în estetică şi Probleme estetice, ambele apărute în 1943.

Din conjugarea formaţiei sociologice cu preocuparea faţă de estetică au apărut şi studiile de literatură comparată. De la analiza specificului naţional la corelarea lui cu sistemul de valori europene şi universale pasul a fost făcut lesne, chiar cu o anume dăruire. Preocupări mai vechi, precum acelea dedicate prezenţei unor motive hegeliene în scrisul eminescian, au facilitat trecerea. Alexandru Dima era convins că, privită în context european şi universal, originalitatea literaturii noastre poate fi definită prin formula „clasicism realist”. Argumentele sînt detaliate în volumele Conceptul de literatură universală şi comparată (1967), Aspecte naţionale ale curentelor literare internaţionale (1973), Dezbateri critice (1977). Lucrarea care l-a impus autoritar pe Alexandru Dima şi în acest domeniu este Principii de literatură comparată (1968 ; ed. 2, 1978 ; tr. rus. 1977). În concepţia autorului, cercetarea „izvoarelor” trebuie înlocuită cu investigarea aşa numitelor „înrudiri spirituale”, orientare care nu peste mult timp va fi numită în comparatism cercetarea „paralelismelor”.

Alexandru Dima a predat la Universitatea ieşeană într-o perioadă extrem de dificilă. Oraşul fusese distrus de bombardamentele sălbatice din 1944, studenţii se adunau greu, foametea făcea ravagii. Peste toate s-a adăugat prigoana bolşevică, instaurată şi promovată cu zel şi în Alma Mater. Profesorul i-a supravieţuit, deoarece, cel puţin vizibil, nu se implicase defel în politică. Nu o va face nici de acum înainte, deşi a admis unele compromisuri (neesenţiale însă), explicabile şi prin prudenţa de care totdeauna a dat dovadă. Dar, cel puţin în cursurile ţinute nouă, studenţilor din generaţia anilor ’50, Alexandru Dima nu a coborît sub limita profesionalismului în ceea ce priveşte aprecierea valorilor autentice din literatura universală. Se deosebea astfel radical de unul din aşa zişii „profesori” care ne „recomanda” insistent să nu care cumva să omitem din bibliografia lucrărilor de seminar opiniile din Bolşaia sovetskaia enţiklopedia. O întîmplare al cărei protagonist parţial am fost : Alexandru Dima îmi aprobase, în 1956, o cerere adresată, după tipicul timpului, Bibliotecii Universitare „Mihai Eminescu”, prin care solicitam consultarea Istoriei… lui Călinescu în vederea alcătuirii unui referat. Îndată, conducerea respectivei biblioteci l-a reclamat pe profesor că aprobă studenţilor accesul la o bibliografie periculoasă. Atît datorită firii, cît şi datorită circumstanţelor, Alexandru Dima se destăinuia greu celor din preajmă. Nu era un expansiv, ci, dimpotrivă, îşi supraveghea atent atitudinea, gesturile, vorbele. Efuziunile erau rare, dar clipele de entuziasm interior nu puteau trece neobservate, ca şi plăcerea dialogului, în care venea totdeauna cu puncte de vedere originale, sintetizatoare şi de o înaltă ţinută intelectuală. Le oferea spre dezbatere celor din juru-i, întreţinînd o vie efervescenţă spirituală.

Revista indexata EBSCO