Apr 8, 2016

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Celălalt este infernul

Cu trei romane (În captivitate, Simfoniile destinului, Gemenii) şi trei piese de teatru (Captivi, Vieţi duble, Alter ego) Caliopia Topală produce un interesant experiment literar: prin abordări diferite (ca discurs şi formulă stilistică), prin topirea narativului în dramatic şi invers, prin repetiţii aparente se urmăreşte, de fapt, o reconfigurare a redundanţelor existenţiale ce se topesc în magma relaţiilor mai puţin vizibile ce stau la bazele literaturităţii. Punct de pornire: eul şi celălalt; celălalt şi eul.

Am ales să comentăm cel de al doilea roman din ciclul epic, Simfoniile destinului, volum în care epicul este superior celui existent în celelalte două (trebuie spus că scriitura, evident intelectualistă şi surprinzător de debordantă, puternic marcată de dominanta mecanismului textual în sine, nu exclude o semnificativă încărcătură de simbolic/ poetic lucrat în cod modernist şi nici unele (relativ puţine) preluări/ decantări ale cotidianului ce se poate învecina cu literatura.

Prin urmare, scriitoarea operează conştient la nivelul unei literaturi ce îşi marchează teritoriul şi regulile, tratînd, la nivelul ficţionalului absolut, teme posibile de supus şi unor vieţi reale. Într-o interesantă asociere ce ţine de o îndelungată tradiţie culturală (venind dinspre Biblie către noi) Caliopia Topală construieşte o poveste ce expune tema instanţelor punitive, în condiţia în care acceptăm că dreptul la impunerea pedepsei poate fi negociat între divinitatea absolută şi aceea omenească, oarecare. Astfel, povestea devine halucinatorie, teribilă, într-o textură ce include tenebrosul existenţial, ambiguitatea dublului/ simetriilor, meandrele alienării şi dezumanizarea insului stăpînit de o proiecţie dominant vindicativă. Titlul dat romanului devine, în acest context, insuficient şi chiar păcălitor. Departe de a fi vorba de creşteri ample pe teme largi existenţiale, romanul se concentrează într-o structură ce trimite către un anume fel de gotic din care lipsesc, e drept, vampirii şi criptele romantice, existînd în schimb tainiţe şi provocări morbide bine antrenate, într-o carte care, până la urmă, se rotunjeşte ca un roman despre forţă  şi despre alteritate. E vorba despre forţa cu care un personaj orchestrează fazele pedepsirii exemplare ce trebuie să aducă, în final, desfiinţarea umană/ nu fizică a celui pedepsit, într-un regim, repet, de imagine şi forţă cu totul neobişnuit, aşa cum ne sugerează chiar ancadramentul de gen: „A fost fascinant. Niciodată nu asistasem la un spectacol de cuvinte, tăceri, priviri şi gesturi, atît de expresiv, încît oamenii şi lucrurile evocate să pară aievea. Niciodată nu ascultasem o poveste atît de tulburătoare, în care oamenii, substituiţi lui Dumnezeu şi mai imprevizibili decît El, să ţeasă cu precizie matematică firele mai mult sau mai puţin vizibile ale unui destin tragic”.

Evidenţierea unui destin tragic nu ajunge însă nicicum. De aici meandrele şi ciudăţeniile „poveştii tulburătoare”, atentă în mod egal atît la ce, cît şi la cum, adică la cele două raportări esenţiale ale epicului, de o vreme încoace. E o poveste ce îşi construieşte suportul imagistic sub ochii cititorului, ca o confesiune derulată în numele unui „pact înşelător” dar şi ca o realitate trans-literară ce se înfăptuieşte mai cu seamă către finalul romanului. Personajul poveştii, un Robert Vaida-Moruzi, cu trecut istoric şi motivat cultural-istoric inclusiv printr-o anecdotă ce îl priveşte pe înaintaşul său prins într-o intersectare asimilată tragică (intenţia fiind aceea a unei farse) cu marele istoric Nicolae Iorga, vine, am putea spune, nu doar dintre ai săi de demult ci şi dintr-un spaţiu numit camera beatitudinii, în care s-au retras şi au sfîrşit, prin sinucidere, o parte dintre antecesorii săi.. Toate personajele (afişate sau bănuite) stau sub semnul unor nevroze definitorii; Sonia, un personaj cu siguranţă mai complicat decît cel masculin, are şi soluţia recunoaşterilor succesive: „(…) în noaptea aceasta vreau să cadă toate măştile sub care m-am ascuns. Eu nu sunt cea pe care ai cunoscut-o pînă acum. Am lăsat să ţi se arate o femeie falsă, una dintre moartele vii care sunt în mine. Nu sunt deloc femeia cinică, rece, calculată, sigură pe sine, cu o filosofie, bizară, ce-i drept, dar bine articulată şi strălucind ca o ghilotină în soare. Sunt o fiinţă de seră. De penumbră. A ezitărilor şi incertitudinilor. Un făt al cărui lichid amniotic este nevroza”.

Fundamentat de dorinţa de a performa la nivelul textualizării explicite, romanul poate seduce prin construcţia ingenioasă ce pune în prim plan un lanţ de simetrii, remodelînd, în alţi parametri, o temă clasicizată, a dublului. Dar intenţiile sunt cu totul altele: faptul că scene de la Paris şi de la Iaşi sunt în oglindă, că un personaj feminin pare replica altui personaj, că la un moment dat sunt două surori ce se completează demonic (cu amintiri din Magicianul  lui Fowles), zăpăcind de tot mintea şi aşa pe calea pierzaniei a unui personaj masculin ce părea sortit, iniţial, unui traseu mai omenesc, toate acestea ţin de fapt de reţeta romanului de faţă. E un caz interesant de suprapunere fericită între formă şi conţinut, deoarece ingenioasa textură narativă se pliază, inclusiv prin raportările ei subterane, cu o terifiantă poveste ce „face” romanul. Personajul centralul, descendentul unei familii aristocratice, reîntors în ţară, poartă cu sine stigmatul ce se manifestă ca atare, abia cînd se ivesc condiţiile favorabile. Povestea de dragoste de pe „filiera franceză” are rolul de a pregăti, pînă la canonul suprapunerilor totale, pedeapsa nemaiîntîlnită: „Oricît de ciudat ar părea, pentru prietenul meu Isabelle a fost prilejul unei recunoaşteri. Nu întîlnise o femeie, ci mai întîi i s-a părut că o soră, ca să se convingă apoi că… o fiică”. Asistăm la o reconfigurare a unor elemente de mit antic, fiecare re-instalînd un nou posibil univers: şi jocul confuziilor de sînge mergînd pînă la incest, şi sensurile difuze ale feminităţii, ca şi uciderea finală a tatălui (nu atît din neştiinţă, cît prin programarea unui rafinat plan punitiv). Un pasaj din care voi cita, are rolul unor lămuriri aparente: „Eu sunt fiica iubitei tale din adolescenţă, aceea despre care ai spus că te-a violat. Cea părăsită de tine şi ucisă de tatăl tău. Abia acum jocul ia, într-adevăr, sfîrşit. Pentru că abia acum lucrurile şi-au recăpătat echilibrul. Nu aştepta nimic de la Dumnezeu, de cele mai multe ori trebuie să i te substitui şi, uneori, să-i corectezi proiectele. Am avut convingerea asta chiar din momentul uciderii mamei, la care am fost martoră. Mă aflam aici, în casă, în încăperea de alături, împreună cu Ivan, unul dintre nebunii oraşului, un om blînd, care rîdea întruna. Mai tîrziu am aflat că Ivan era fratele geamăn al tatălui tău, rămas un desăvîrşit secret de familie. (…) A doua zi tatăl tău a fost găsit înecat în mare. S-a spus că s-a sinucis. Dar eu am fost convinsă că cel înecat nu era el, ci fratele său, nebunul oraşului. Tatăl tău şi-a ucis fratele şi, ca să se salveze, i s-a substituit. Ceea ce se va întîmpla şi acum”.

Desigur, într-o lectură grăbită, romanul poate frapa prin frecvenţa şi rolul exagerat al diverselor raportări morbide, printr-o invaziune mai puţin obişnuită a patologicului, prin alăturări de ciudăţenii narative cu gemeni; dar totul trebuie re-ordonat într-un plan simbolic, în care inclusiv şirul de morţi (mai toate planificate) ţin de agresiunile multiple asupra formelor de ordine iniţială ce trebuie distruse. Dincolo de angoase, de relevarea unor existenţe ciudate, se instaurează puterea unificatoare dintotdeauna, aceasta fiind povestirea, unică posibilitate de tezaurizare culturală,  deoarece în fiecare om se poate ascunde o poveste. Problema este cine i-o spune şi, mai cu seamă, cum o transmite şi celorlalţi, singura condiţie fiind aceea a răstălmăcirii faimoasei spuse sartriene despre infern.

E un aspect esenţial de care ţine cont acest roman semnat de Caliopia Tocală, roman care, prin varietate discursivă, stranietate imagistică şi performare stilistică poate convinge categorii cît mai diverse de cititori.

Revista indexata EBSCO