Apr 8, 2016

Posted by in Proza

Irina KORNBAUM – Coafura

Era ora 10 dimineaţa în acest început de mai. Ziua se anunţa caldă şi luminoasă. Un vînt discret făcea să foşnească crengile unui bătrîn tei din faţa ferestrei cabinetului de pediatrie unde lucram, apropiindu-le din ce în ce, ca şi cum şi ele ar fi vrut să vadă ce se întîmpla înăuntru.

Infirmiera mea, tovarăşa B., era una din persoanele cu mult cele mai temute din Policlinică. În dimineaţa aceea, mai puţin încruntată ca de obicei, discuta cu cele cîteva mame cu copiii lor, care aşteptau să le vină rîndul la consultaţie. Ambianţa de coşmar, în care lucram ca medic în această Policlinică G.R., era copleşitoare. Şedinţe nesfîrşite, de lună, de săptămînă, pedepse, supravegheri, turnătorii şi prezenţa inevitabilă, unde nu gîndeşti, a tovarăşului secretar de partid al uzinei G.R. de care depindeam cu toţii.

Personalul din Policlinică era clasat pe trei categorii: „cu pile mari”, intuşabili, „cu pile mici”, rămînea de văzut…, „fără pile”, vulnerabilii. Din păcate făceam parte din a treia categorie, origine nesănătoasă, nemembră de partid, soţ în străinătate, plecat în urma unui divorţ să-şi întregească familia în Franţa. Eram intrată prin concurs la spitalul CFR Bucureşti, dar ce însemna „concurs” cînd colegele mele erau fiice, soţii, cumnate de persoane din Comitetul Central, Procuratură, Securitate.

Ghidul spiritual al acestei uzine şi al tuturora, era tovarăşul secretar al partidului, funcţie imensă cu posibilităţi nelimitate, „fost cazangiu”.

În această frumoasă dimineaţă de mai, cînd speram că totuşi nu se va întîmpla nimic, a sunat telefonul şi am fost chemată la tovarăşul secretar de partid!!

„Eu?! Pentru ce?”

O ceaţă neagră îmi căzu pe ochi, făcîndu-mă să prevăd o nouă catastrofă a vieţii mele. Am plecat cu un imens nod în gît şi nişte mîini îngheţate ca şi cum ar fi fost în toiul iernii.

Traversînd aleea, mi-am zis: sînt tînără şi poate va trece şi asta ca toate celelalte. Cîţiva paşi mă separau de imobilul impozant unde scria „Direcţiunea”.

Curat, lucios, o scară de lemn îmbrăcată cu pluş verde, ca vagoanele de clasa a-I-a, mă duse pînă la uşa de stejar a tovarăşului Secretar, la etajul 1. Pătrunsă în primul birou, trei secretare ale tovarăşului Secretar căscau a plictiseală. Una îşi făcea unghiile, una cafeaua, iar alta ciocănea la o maşină de scris ca să se trezească şi să mai înveţe alfabetul.

„Vă aşteaptă tovarăşul Director. Intraţi”.

Tovarăşul Director îşi lua gustarea de 10. Aşezat într-un fotoliu confortabil, cu mînecile suflecate, cu cravata albastra desfăcută la gît, fără să ridice privirea, mi-a zis:

„Aşezaţi-vă-ţi!”

Pe biroul de nuc imens unde aşteptau trei telefoane, afară de două coli de hîrtie albă, nu se mai găsea nimic, „doar gustarea”.

Un şervet ţărănesc, iar pe şervet un pachet de celofan, cu salam de Sibiu fin tăiat, o franzelă, din care se servea rupînd, şi o sticlă de bere pe jumătate goală.

Visam!!

Tovarăşul Director continua să plescăie liniştit, scoţînd feliuţă cu feliuţă din salamul de Sibiu şi trăgînd cîte un gît de bere. Era un tip de cam 40 de ani, zdravăn, cu braţe solide şi unghiile foarte curate.

Într-un sfîrşit s-a decis să vorbească:

„Ascultaţi, tovarăşa doctor”, îl vedeam pentru prima dată de aproape!

„Coafura dumneavoastră nu cadrează cu morala proletară. Aveţi părul scurt tăiat şi asta este o modă care vine din Vest! Este o sfidare pentru clasa muncitoare şi voi fi obligat să vă interzic să mai practicaţi ca medic în Policlinica noastră”.

Cu tot nodul din gît, cu toate mîinile îngheţate, cu toată revolta posibilă, i-am zis:

„Tovarăşe director, coafura mea nu vine din Vest, că n-aveam nici un fel de informaţie de acolo, ci din Moscova. Şi o să vedeţi că şi acolo se poartă părul scurt”.

„Dovediţi-o!”

Şi am plecat precum am venit, fără la revedere, cu plăcere, pe curînd, lăsîndu-l să-şi termine salamul, iar secretarele Secretarului, cafeaua, unghiile şi încercările cu scrisul.

Ajunsă acasă, am intrat în disperarea căutării dovezilor. Tot ce am găsit la chioşcuri „Moda” erau nişte reviste pe hîrtie cît se poate de proastă, cu fotografii alb şi negru sau colorate în trei culori.

Pagini de pagini, cu salopete, fuste nici lungi, nici scurte, pantaloni nici largi, nici strîmţi, taioare „Mao” cu zeci de nasturi pînă la gît şi chiar mai sus, mîneci lungi, pantofi plaţi, cizme, cojoace, basmale stahanoviste. Toate frumoasele erau urîte şi cele urîte, foarte.

În sfîrşit ajungînd la rochiile de vară cu pliuri, cu volane, cu desene, din stambă, cînepă şi viscoză, apărură şi fetele cu părul scurt. Explicaţiile erau în limba rusă, dar ce mai conta că nu o ştiam, totul se vedea.

În fond eram mîndră de coafura mea cu părul scurt, mi-o făcuse Alexandru, cel mai bun coafor din vremea aceea din Bucureşti. De altfel, îmi propusese să-mi pună fotografia în vitrină, dar a fugit din ţară la prima ocazie.

A doua zi m-am prezentat la tovarăşul Director pe la ora 11. Se venea uşor la el fără să fi anunţat, că nu era prea ocupat. Secretarele erau cam în aceeaşi fază cu unghiile, cafeaua şi noutăţile zilei.

Tovarăşul Secretar tocmai îşi terminase salamul şi îşi plimba o scobitoare între dinţi, frecîndu-şi mîinile satisfăcut.

„Uitaţi-vă! „un teanc de reviste le-am alineat în faţa lui, „Uitaţi-vă!, vin din Moscova, moda URSS, păr scurt ca mine, ce ziceţi?”

Tovarăşul Secretar, continua să-şi plimbe scobitoarea între dinţi. Mîinile lui mari şi îngrijite, răsfoiră pagină cu pagină, zecile de reviste oribile pe care i le pusesem în faţă. Se opri admirativ în faţa salopetelor, cojoacelor, a cărui apreciere se traduse printr-o mişcare importantă a gurii şi mai ales a scobitorii. Părul scurt îl privi cu dubiu, totuşi cum se pare că zicea că ştie rusa, n-a scos nici un cuvînt în acest sens.

După o lungă cugetare, tovarăşul Secretar scoase un fel de mormăit din care n-am înţeles nimic şi apoi încă un mormăit urmat de scoaterea bruscă a scobitorii din gură:

„Bine Tovarăşă, poţi să rămîi în Policlinică”.

Şi aşa am înţeles de cine depindea soarta unui medic în timpurile acelea.

M-am întors acasă victorioasă! Nu m-a dat afară. Mama aştepta, strivită de toate celelalte evenimente, care ne-au zguduit viaţa, „verdictul”.

„Ce noroc ai avut! Ce noroc!”

Tovarăşul Vasile T., că aşa se iscălea tovarăşul Secretar al partidului, ca şi cum Vasile ar fi fost unic, iar T. ca să se ştie totuşi de cine-i vorba, a continuat să strivească pe toată durata „domniei sale”, Policlinica. Venea, se plimba pe culoare cu una din secretare „cea cu sînii mari” în calitate de gardă de corp. Intra prin cabinete, făcea remarci, în special despre wc-uri şi duşuri, că altceva nu mai ştia.

Tovarăşul Vasile T., îşi continuă încă un timp funcţia, pînă cînd „cei de sus”, (nu chiar Dumnezeu), dar mai sus ca el (de la conducere), l-au considerat „necorespunzător” şi l-au trimis la cazane, luînd după el toată cohorta de veri, cumnaţi şi secretare, aduşi prin relaţii personale.

Revista indexata EBSCO