Apr 8, 2016

Posted by in Proza

Aura CHRISTI – Trepte spre cer

O întîlnire accidentală poate provoca evenimente apte de a te întoarce cu faţa spre trecut; dacă ştii să citeşti corect şi exact cartea trecutului, prezentul va crea condiţii prielnice roadelor viitoare, cu o condiţie: pămîntul în care sînt aruncate seminţele să fie pregătit. Despre forţa prezentului şi a trecutului ne vorbeşte sugestiv faptul că Fiul lacrimilor Sfintei Monica – Sfîntul Augustin – definea memoria ca prezent al trecutului şi timpul ca pe o imitaţie a veşniciei. Erich Auerbach scrie despre cultul excesiv al prezentului caracteristic ruşilor şi consemnează modul în care un anume tip de prezent se transformă într-un prezent al eternităţii. Spre uimirea unor oameni de ştiinţă, Albert Einstein se referă la caracterul relativ al timpului, susţinînd că trecutul, prezentul şi viitorul ţin de lumea iluziilor, iar timpul psihologic e diferit de timpul aşa-zis obiectiv: o oră petrecută cu o tînără simpatică, notează omul de ştiinţă, trece mai repede decît o oră în care stai ţintuit în scaun la dentist. Deci, felul în care trece timpul diferă de la caz la caz, de la individ la individ. Probabil şi fiecare epocă are timpul şi ritmurile ei. Nu degeaba Friedrich Nietzsche recomanda tinerilor acestor timpuri alerte şi nejustificat de grăbite lectura înceată şi gîndirea înceată, apoi – în anumite perioade, cînd eşti în situaţia de a revedea ritmurile – arderea la temperatura lemnului verde. Adică o ardere încetinită, ca să nu spunem mocnită.Cît de repede trece ora cuprinsă între şapte şi opt dimineaţa pentru sinologul Peter Kien! Timpul petrecut în stradă este, bineînţeles, diferit de cel consumat între pereţii somptuoasei sale biblioteci. Cel puţin cele cîteva minute cît a durat discuţia cu puştiul împătimit de lectură au trecut cît ai clipi. Ne amintim că – trezit dimineaţa devreme, în jurul orei şase – Peter Kien iese la şapte fix să-şi facă plimbarea obligatorie, în timpul căreia se uită, între altele, la vitrinele librăriilor aflate pe traseul său de zi cu zi şi vede volume aşezate lîngă alte volume, în general, titluri de mîna a doua ori a treia, de o calitate nu prea grozavă, taxate iute, cu asprime, şi abandonate de privirea-i expertă. În faţa unei asemenea vitrine, stînd la circa un metru distanţă de rîndurile ordonate de cărţi, între el şi acestea apare un puşti cu care celebrul sinolog, cunoscător a douăsprezece limbi orientale şi a unor limbi de largă circulaţie europeană, poartă un dialog sugestiv, care îl va răscoli, aruncîndu-l într-un prezent al trecutului. Copilul din vecini îi sparge rapid cîteva prejudecăţi. Nu are unghiile murdare, cum a presupus, niţel pripit, savantul ce deţine, spuneam, o impunătoare bibliotecă adunată de-a lungul anilor, o bibliotecă care abia de încape în cele patru camere spaţioase, împînzite cu rafturi de cărţi şi amenajate parcimonios cu piese de mobilă strict necesară. Spre uimirea bucuroasă a marelui sinolog, între o ciocolată şi o carte Franz Metzger – copilul vecinilor – ar alege neapărat, fără umbră de îndoială, o carte. E un detaliu impresionant, care îl cucereşte definitiv pe savantul pretenţios şi-l face să-l trateze pe puştiul din faţa lui cu seriozitate şi cu un spor de atenţie. Puştiului de zece ani i-ar plăcea să călătorească în India şi în China. Nu s-ar aventura să treacă de Zidul Chinezesc, fiindcă celebrisima construcţie e din cale afară de solidă şi a fost înălţată, se înţelege, tocmai pentru a nu fi escaladată. Ocupaţia lui favorită, neagreată de tatăl său, care poartă acelaşi nume, este lectura. Spre neplăcerea părintelui său, băiatul aflat pe muchia pubertăţii citeşte mai tot timpul. Pasiunea pentru litera scrisă îl aduce în faţa librăriilor – detaliu care îl face pe domnul profesor să-i atragă atenţia să nu se mai zgîiască la vitrinele împînzite cu cărţi, pentru că acestea sînt proaste, susţine fără drept de apel omul-carte şi scoate din servietă un volum, arătîndu-i-l de îndată băiatului devenit entuziasmat şi făcîndu-l să constate că e vorba de un titlu în chineză. Cărturarul îi apreciază perspicacitatea: micul prinţ al cărţilor niciodată n-a văzut un volum scris în limba lui Confucius. Totuşi, ghiceşte cu precizie limba în care e scrisă cartea purtată de sinolog în geanta-i burduşită cu cărţi. Volumul tocmai extras din pîntecul servietei îi aparţine unui mare gînditor chinez, Mengzi, care a trăit acum 2250 de ani şi, în ciuda noianului de timp scurs de cînd a devenit cenuşă, continuă să fie citit. Peter Kien îl invită pe băiat să-i facă o vizită şi să vadă cu acest prilej biblioteca îmbelşugată a savantului, care îl simpatizează deja pe acest băiat studiat îndelung, cu vădită neplăcere de savantul-sinolog cît timp puştiul, postat cu obrăznicie în faţa cărturarului, citea tot ce vedea în vitrină, în ochi sesizîndu-i-se o rar întîlnită poftă de lectură. Ce păcat că citeşte la întîmplare! Copiii ar trebui crescuţi în biblioteci particulare, în aşezăminte create special într-un asemenea scop, ce conţin titluri bine alese. Exemplarele de elită aşa se formează. Titlurile de proastă calitate trebuie interzise unui suflet în formare. De aici pînă la o imaginată Castalie nu e decît un pas. Iar de la o pepinieră a oamenilor mari pînă la regretul că întreaga lume nu e o şcoală de elită mai rămîn cîţiva milimetri.Aflat sub impresia imaginii acestui copil avid de lectură, Peter Kien îşi aduce aminte de copilăria sa şi de setea de cunoaştere de care fusese marcată. Pe cînd era de vîrsta puştiului, de care tocmai se despărţise nu înainte de a-i fixa o întrevedere pe care nu se va grăbi s-o onoreze, savantul de-acum, recunoscut şi apreciat în mediile universitare şi academice din lume, îşi dorea să aibă o bibliotecă proprie şi – dacă nu era din cale afară de exagerat – o librărie. O, dacă s-ar fi întîmplat un asemenea miracol, în chip sigur, băiatul s-ar fi crezut rege. Intrînd într-un magazin, care găzduia o sumedenie de pereţi acoperiţi cu rafturi oftînd sub greutatea zecilor, sutelor, miilor de cărţi, şi fiind văzut că întîrzie nepermis de insistent printre ele, unul dintre angajaţi îl roagă să facă un comision. Puştiul se execută fără crîcnire şi se întoarce neabătut, pîndind momentul în care magazinul se închide şi angajaţii, rînd pe rînd, se retrag la sfîrşitul programului. Peter Kien cel mic se ascunde frumuşel într-un loc discret şi rămîne, în sfîrşit, har Domnului, singur. Singur printre cărţile rîvnite, visate şi răsvisate, singur printre titluri, incunabule atinse de patina timpului, volume elegante, noi şi vechi, existînd într-o dulce promiscuitate, dispuse ordonat pe rafturi ce ajung pînă în cerul vopsit în alb al încăperii. Spre volumele puse pe rafturile de sus se poate ajunge pe scara aflată aici, în încăpere, la îndemînă. Nici un obstacol nu-i taie accesul la cartea dorită. Peter-băiatul are tot timpul la dispoziţie. În singurătate, aici, printre cărţi, deja se simte un soi de imperator. Timpul trece de parcă s-ar îmbăia în apele visului său dintotdeauna trăit cu ochii deschişi. Doar că întunericul se prăbuşeşte noiane. Băiatul se gîndeşte să aprindă lumina şi îşi dă seama că e riscant, pentru că aceasta ar putea fi văzută din stradă. Şi-atunci s-ar putea declanşa o catastrofă: intrusul ar fi prins în flagrant delict. Peter cel mic stă mai mult umbră decît pui de om între rafturi. Scara e aproape. Treptele ei se mai zăresc un răstimp în semiobscuritatea devenită, încetul cu încetul, ostilă. Cărţile, sutele, miile de tomuri care sînt uimitor de aproape, rămîn a fi însă inaccesibile. Mai puţin fantomelor, care, sigur, citesc şi ele. Fiecare fantomă are cartea ei preferată, iar aici, printre cărţi, în acest lăcaş al luminii şi literelor, fantomele prosperă cu atît mai mult cu cît se face întuneric beznă. Întunericul devine compact. Cum de citesc fantomele cînd e întuneric de-ai putea să-ţi scoţi singur ochii? Fără probleme, îşi va fi spus Peter, versat şi-n domeniul fantomelor şi al predilecţiilor lor în materie de lectură.Peter Kien va scăpa din capcana întinsă de sine însuşi recurgînd la o minciună, deşi, e adevărat, detestă minciunile. Va scăpa basma curată, aşadar, din istoria aceasta nu tocmai plăcută – dimineaţa un angajat al librăriei îl va duce acasă, cerîndu-şi scuze că l-a închis singur, între patru pereţi – şi, în timp, va deveni el însuşi posesorul unei biblioteci rare şi a unei scări miraculoase, cu trepte solide, care îi înlesnesc accesul spre orice volum şi-l doreşte. Cartea rămîne aerul vieţii sale. Cartea şi scara care îl apropie de orice titlu dorit, oricît de sus s-ar afla, sînt, fireşte, instrumente indispensabile în munca de cărturar. E drept că pasiunea lui e umbrită, cînd şi cînd, de spaima de a orbi – limită familiară marelui cărturar din Alexandria, Eratosthene, posesor a circa unei jumătăţi de milion de foi de papirusuri, care la vîrsta de optzeci de ani a simţit că lumina ochilor, puţin cîte puţin, îl părăseşte şi, neimaginîndu-şi ce altceva ar fi capabil să facă decît să citească – lectura fiind pasiunea sa de o viaţă – bibliotecarul îşi ia rămas-bun de la admiratorii şi ucenicii săi şi îşi pune capăt zilelor prin inaniţie. Cît de nesuferit îi devenise timpul pentru cvasiorbul Eratosthene atunci cînd nu mai putea citi! Cît de greu mai trecea, atunci, timpul…Dincolo de admirabila pasiune pentru carte a sinologului Peter Kien şi a micului său vecin, primele pagini ale capodoperei sale, Orbirea, scrise de Elias Canetti la douăzeci şi şase de ani, ne readuc în memorie mitul copilăriei fiecăruia, mit pecetluit de imagini-simbol formatoare. În imediata proximitate a chipului părinţilor, bunicilor, profesorilor favoriţi şi prietenilor, la fel de vii, cel puţin pentru mine, laolaltă cu basmele din cărţile sugestiv ilustrate ale prunciei mele, laolaltă cu bibliotecile, scările adiacente ce înlesneau accesul spre oricare dintre titlurile dorite, laolaltă cu ferestrele vopsite într-un albastru de Voroneţ ale casei bunicii mele materne, curtea împînzită de salcîmi, peri, pruni şi nuci, regăsesc alte imagini, între care grădina de zmeură şi coacăze negre a bunicii paterne, Elena, biblioteca şi moara din satul de baştină al Mamei mele, pajiştile de mentă din grădina în care a crescut, fîntîna de la intrare cu apa pururi rece, cu gust sălciu, uriaşii brazi albaştri din curtea Mînăstirii de la Japca, lăstunii şi cuiburile-marsupii făcute de aceste păsări sfinte sub streaşina casei bunicii Axenia, lăstunii de stîncă ce-şi meştereau cuiburile în zidul stîncii abrupte, la ale cărei poale se află complexul monastic vizitat aproape duminică de duminică. Era un aşezămînt cu o bibliotecă impunătoare, tabietul de a te ruga regăsindu-se în intima proximitate a tabietului de a citi. Satul în care s-a născut Mama mea, Liubov, nu e prea mare, are circa o mie trei sute de locuitori şi se află în dealul mînăstirii. Pentru a ajunge la slujbe, sătenii au săpat zeci, sute de trepte în stînca la a cărei temelie – pe o terasă aflată pe malul Nistrului, nu departe de graniţa cu Ucraina – se află acest complex monastic celebru prin rezistenţa sa pe timpul ocupaţiei sovietice. Legenda acestui lăcaş de cult mi-a marcat copilăria, adolescenţa şi prima tinereţe. Pentru mine acele trepte săpate în coasta stîncii erau un miracol la care se lucra periodic, mai cu seamă, primăvara şi toamna; peste iarnă, o parte din acestea, spălate de ploi şi ninsori, fie se degradau, fie dispăreau cu totul. Stînca de deasupra mînăstirii e destul de abruptă, treptele săpate în trupul ei pietros, acoperit pe ici-colo de muşchi, se impunea, deci, de la sine să fie refăcute periodic. Tabloul din faţa ochilor, dezvelit de pe buza stîncii ori de cîte ori te opreşti acolo, sus, pentru a începe coborîrea spre mînăstire, rămîne unic. De-acolo, de sus, de fiecare dată vezi ca în palmă spaţiul generos de verdeaţă, păduri, grădini, stîna, prisaca, viile, turnurile, încăperile montastice dispuse asimetric, Hramul Sfinţilor Mihail şi Gavril, Biserica Înălţării Domnului, clopotniţa, iazul, cele cinci izvoare. Vezi totul, absolut totul de la acea ameţitoare înălţime, admiri cu sufletul la gură imperiul monastic, un imperiu în miniatură, construit de-a lungul secolelor; îţi hrăneşti duhul şi ochii din acel peisaj mirific, îţi faci curaj să cobori spre inima credinţei acestei localităţi de pe malul Nistrului, nu înainte de a mai îngădui niţel ca să vezi oraşul Kamenka – aflat la patru kilometri distanţă de mînăstire –, unde se află una dintre cele mai vechi staţiuni balneare din Moldova de dincolo de Prut. Pe vremuri, începînd cu 1805, urbea era proprietatea comandantului rus Ludwig Adolphe Peter Fürst zu Sayn-Wittgenstein, care a modernizat-o de dragul soţiei sale, a construit un palat, amenajînd un parc imens – transformat ulterior în grădină publică – şi aducînd cîteva soiuri de viţă de vie din Germania şi Franţa. În timpul regimului sovietic, oraşul a fost transformat în centru raional, iar imediat după începutul – în 1990 – războiului din Transnistria – război neîncheiat, de fapt, nici în ziua de azi – a devenit o parte din zona controlată de separatiştii de la Tiraspol, sprijiniţi de trupele ruseşti, conduse de generalul Lebed, care, pe vremuri, se lăuda că în nici două ore ar ajunge fără probleme la Bucureşti. În mod sigur, însă, cînd te afli pe muchia stîncii, nu-ţi stă gîndul la asemenea realităţi dramatice, căci peisajul dezvelit în faţa ochilor e sublim. În sfîrşit, începi descinderea departe de a fi lesne de dus la capăt, urcuşul ce urmează după popasul la slujbă şi turul iminent făcîndu-te să urmăreşti linia care uneşte baza de sus a stîncii cu cerul, care se apropie pe măsură ce urci. Satul unei părţi a strămoşilor mei materni se numeşte Japca – moşia Japca, i se spunea pe timpuri – şi e situat în Nordul Moldovei. În unele documente din anul 1600 această localitate figurează cu denumirea Sapca, actualul aşezămînt monastic în al cărui aer am copilărit, în special, verile, aflîndu-şi începuturile pe vremea lui Ştefan cel Mare sau – după cum susţin alţi cercetători – pe vremea lui Alexandru cel Bun. Citesc undeva că Mînăstirea de la Japca e singurul aşezămînt monastic de pe teritoriul Moldovei care a funcţionat fără întreruperi de la înfiinţare. Acest aşezămînt iubit de Dumnezeu nu şi-a închis somptuoasele porţi nici în timpul ocupaţiei sovietice, reprezentanţii acesteia lovindu-se de dîrzenia călugăriţelor de a păstra funcţional acest lăcaş sfînt, vegheat de cinci izvoare tămăduitoare şi transformat în simbol al credinţei. Cît a durat ocupaţia sovietică, la Mînăstirea de la Japca au fost aduse icoane făcătoare de minuni de la alte lăcaşe de cult din Moldova, închise ori distruse de ciracii regimului bolşevic. În perioada stalinistă, slujitorii bisericilor erau, după cum se ştie, deportaţi, bătuţi, schingiuiţi. Agenţi ai NKVD executau zeci, sute de preoţi; în satul Volintir din judeţul Cetatea Albă, bunăoară, au fost ucişi 16 preoţi. Conform informaţiilor oferite de istoricul Ludmila Tihonov, care a scris despre politica de excludere a religiei din viaţa oamenilor dusă de statul sovietic, la venirea Armatei Sovietice, în Basarabia erau funcţionale 1090 de lăcaşe de cult şi 28 de mînăstiri, unde slujeau circa o mie de preoţi. În anii ’60 doar 220 de biserici mai erau funcţionale. Singura mînăstire rămasă în picioare, precizează Doina Stimpovschii, din al cărui studiu – intitulat Paştele pe vremea Uniunii Sovietice, cînd Dumnezeu nu exista – am spicuit cifrele respective, era Mînăstirea de la Japca. „Este cunoscut cazul Mînăstirii Răciula – menţionează Ludmila Tihonov – unde nouă zile şi nouă nopţi, enoriaşii şi-au apărat lăcaşul sfînt. Un detaşament de vreo 500 de miliţieni erau acolo pentru ca să închidă porţile mînăstirii, iar credincioşii nu le permiteau. S-a luptat în numele credinţei, au fost şi jertfe omeneşti”. Mătuşa mea paternă, Anastasia Juşkov, care a fost profesoară toată viaţa, între zidurile acestei mînăstiri se va retrage spre sfîrşitul zilelor ei, pecetluite de o detenţie în lagărele staliniste din Siberia. Oamenii îşi botezau copiii pe ascuns, mergeau la biserică, în condiţiile în care erau puşi în situaţia de a parcurge, cîteodată, zeci de kilometri pînă la lăcaşul sfînt cel mai apropiat; nu existau două sate situate în imediată vecinătate, unde bisericile să-şi aibă porţile deschise, mai aflăm din textul invocat adineaori. În copilăria mea am auzit adeseori vorbindu-se despre măicuţele care au reuşit performanţa de a transforma străvechiul şi înstăritul lăcaş de cult de pe malul Nistrului într-o oază a libertăţii şi credinţei în miezul unei temniţe ateiste. Mînăstirea de la Japca devenise un fel de stat în stat. Printre scenele familiare prunciei mele şi a fratelui meu, Andrei, se înscriu şi cele cu măicuţe păscînd vaci, cai, oi, capre şi citind mereu din Cartea Cărţilor pe malul iazului monastiresc, în prisacă, în grădinile, livezile, viile şi pădurile, care aparţineau mînăstirii. Despre luptele duse de călugăriţe cu autorităţile statului sovietic, care aveau în vizor această veche şi bogată mînăstire românească voi afla mai tîrziu. Confiscările succesive de proprietăţi, între care figurau o centrală electrică proprie şi o moară cu aburi, redarea proprietăţilor de reprezentanţii armatei române, luptele pentru menţinerea independenţei spirituale şi economice, reclamaţiile călugăriţelor către autorităţile de vîrf ale statului – Consiliul de Miniştri al URSS ş.a. –, incapacitatea autorităţilor de a se opune altminteri curajului slujitoarelor Domnului decît prin impozite ce depăşeau, cîteodată, şaptezeci la sută din venituri, monitorizarea permanentă de către autorităţile centrale sovietice a acestei instituţii independente, devenite una dintre cele mai vizitate şi mai bogate mînăstiri din Uniunea Sovietică, spolierile repetate sînt capitole distincte din istoria acestui lăcaş sfînt. Unele călugăriţe lucrau la colhoz şi aduceau veniturile lor mînăstirii, pentru a rezista hărţuielilor aparent fără capăt; nimeni nu mai spera că acel regim abuziv, cu faţă de monstru, se va încheia vreodată. Imaginaţia răului pare mai bogată în comparaţie cu imaginaţia binelui. Sărmane ţările ale căror guverne se războiesc cu sfinţii. Un detaliu interesant şi amar e că în libertate, la douăzeci şi cinci de ani scurşi de la Revoluţia din Decembrie 1989, primul guvern tehnocrat instalat la conducerea României a făcut ceea ce n-au îndrăznit nici cerberii regimului sovietic: a tăiat de la bugetul naţional sprijinul acordat lăcaşelor de cult şi slujitorilor acestora. Tentativele ulterioare de a drege busuiocul stîrnesc o tristeţe fără margini, ca, de altminteri, şi scena relativ recentă din Parlamentul Republicii Moldova: un deputat furios a rupt, pur şi simplu, harta României Mari, adusă sub acoperişul aleşilor, şi a propus să fie anchetată – la începutul Mileniului al III-lea, într-un stat pretins democratic – profesoara care a pledat pentru multiplicarea hărţii ţării lui Ştefan cel Mare şi Mihail Eminescu şi distribuirea ei în şcoli.Nu-mi sînt străine informaţiile ce ţin de eforturile unor istorici şi arheologi oneşti din RSS Moldovenească de a aduna dovezi sigure, nefalsificate, în favoarea începuturilor acestui lăcaş al Ţării Moldovei – Mînăstirea de la Japca – a cărui istorie a suferit tornade de mistificări operate de pretinşi savanţi sovietici, care practicau programatic antiromânismul şi imperialismul, promovate, în continuare, şi astăzi din cauze lesne de înţeles cînd ne gîndim la lăcomia unor imperii din vecinătatea României. Acum circa un an şi jumătate, invitată la un Congres Internaţional al Traducătorilor desfăşurat la Moscova, l-am auzit uluită pe un profesor de la Universitatea „Mihail Lomonosov” afirmînd cu seninătate faptul că „Бессарабия советскaя территория”/ „Basarabia e teritoriu sovietic”. Deşi iniţial m-am împotmolit în ezitări – am fost crescută să respect legile casei în care sînt invitată –, spre neplăcerea crispată a acelui cărturar ce preda într-o instituţie de un prestigiu recunoscut la nivel internaţional, i-am amintit în limba lui şi a unei părţi a strămoşilor tatălui meu – da, în rusa lui Dostoievski şi Tolstoi – un adevăr arhicunoscut şi anume că Basarabia e pămînt românesc şi va rămîne cum l-a dat Dumnezeu. Surîsul domnului profesor, afişat într-o muţenie asurzitoare, păstrată de invitaţii la acea sesiune ce reunea poeţi care au tradus din opera scriitorilor ruşi, sugera multe. S-ar putea ca acel surîs să semene întrucîtva cu cel al lui Mihail Gorbaciov, care la întrebarea ce fel de poeţi sovietici buni cunoaşteţi?, adresată Bellei Ahmadulina, s-a ales cu un răspuns ferm: „Nu cunosc aşa ceva”. Liderul care şi-a pus umărul – fără să-şi propună neapărat – la dărîmarea unuia dintre cele mai bestiale imperii ale lumii – la imperiul sovietic mă refer – cedase, atunci, întrebînd ce poeţi ruşi reprezentativi cunoaşte Ahmadulina. Răspunsul căzuse precum o sabie de Damasc: Iosif Brodski. Da, laureatul premiului Nobel condamnat de autorităţile statului sovietic, mai exact, de judecătoarea Savelieva şi procurorul general Sorokin, pentru parazitism. Ironia istoriei a păstrat stenograma acelui proces de tristă pomină, care a circulat multiplicată în format samizdat. Un fragment găsit întîmplător şi tradus de mine sugerează multe nu numai despre un regim abuziv, ci, mai cu seamă, despre prostia umană; cînd prostiei i se oferă putere se pot declanşa cataclisme la limita monstruozităţii.

„Judecătorul: În general, ce meserie aveţi?

Brodski: Sînt poet, poet-traducător.

Judecătorul: Dar cine v-a recunoscut ca poet? Cine v-a pus în rîndul poeţilor?

Brodski: Nimeni. Cine m-a pus în rîndul oamenilor?

Judecătorul: V-aţi pregătit pentru asta, aţi învăţat?

Brodski: Pentru ce?

Judecătorul: Ca să deveniţi poet? N-aţi încercat să terminaţi o universitate…, unde se învaţă…

Brodski: Nu m-am gîndit…, nu m-am gîndit că asta se dă odată cu studiile…

Judecătorul: Dar cum?

Brodski: Cred că… [pierdut] asta vine de la Dumnezeu.

Judecătorul: Aveţi vreo cerere pentru instanţă?

Brodski: Voiam să aflu de ce am fost arestat?

Judecătorul: E o întrebare, nu o cerere.

Brodski: Atunci n-am nici un fel de cerere”.

Sărmane ţările ale căror guverne îşi condamnă poeţii. Oricîte rafturi împînzite de cărţi am văzut în bisericile, mînăstirile, librăriile şi bibliotecile din Rusia, Israel, Franţa, China, Italia, Germania şi în alte părţi ale lumii, recunosc de fiecare dată nu fără mirare aceeaşi senzaţie obsesivă, imposibil de explicat: mi se pare că nici o emoţie trăită în faţa unor manuscrise rare – ca, de exemplu, Biblia din secolul al XV-lea găsită în Biblioteca Mînăstirii San Lorenzo, cărţile rare din Muzeele Vaticanului, din Mînăstirea San Marco din Florenţa sau cele din Biserica Sfîntului Mormînt din Ierusalim, ca să mă limitez exclusiv la cîteva exemple venite rapid în minte – nici o emoţie, aşadar, mi se pare că nu egalează în intensitate emoţia şi senzaţiiile avute pe acea terasă divină, umbrită de stejari bătrîni şi brazi albaştri, scăldaţi în răcoarea apelor tulburi ale Nistrului, cînd urmăream cu ochii disputaţi de lacrimă şi uimire călugăriţele de la Mînăstirea de la Japca – loc sfînt, atemporal, iubit de Dumnezeu – madone dumnezeieşti ce ţin mai mereu cîte o carte în mîini şi se încăpăţînează – luptînd şi rugîndu-se – să păstreze intacte credinţa, lumina, cărţile, viile, livezile, iazul, moara, pămînturile, albinele şi alte vieţuitoare, precum şi zecile, sutele de trepte urcate de pelerini la întoarcere, cînd timpul se rarefiază, încetinindu-se vădit, în timp ce treptele acelea miraculoase duc spre cerul cu cărţi şi rugăciuni, unde se află satul verilor din copilăria mea.

¦ Fragment din volumul în lucru

Din infern, cu dragoste

Revista indexata EBSCO