Apr 8, 2016

Posted by in Poezii

Miruna MUREŞANU

MONOLOG

*

un semn pe care mi-l făcea pădurea

mă trezea cum la capătul vremii

care părea că nu s-a împlinit

pentru că rana ei se prelingea încă

prin verdele îngălbenit

 

într-o durată ne?tiută ?i adîncă

a lacrimii cerului de pămînt

 

mai devreme sau mai tîrziu

ea vibra în u?a-ntredeschisă a memoriei mele

dezlegînd cîte-o încăpere a ochiului

să-i lege pădurii rana nevăzută

?i s-o a?eze-n somnul nop?ii clandestin

 

încă pu?in ?i tărîmul cuvintelor se va umple de răni

?i va fi capătul vremii

?i cuvintele se vor trezi

într-o vale a inimii caldă

cu pere?i încă vii

 

iar rana pădurii aproape uscată

prin u?a-ntredeschisă a memoriei

va părea cum în altă durată

 

*

un glas ne?tiut mă despăr?ea de timp

pe-un pod putrezit

o fericire uitată hrănind absen?a pa?ilor mei

 

o tandră îndoială a ploii

dezlegînd furtuni în ochiul clipei deschis

 

călătorind vremelnic prin cenu?iul cîmpiei spre inima macilor

ajunsesem la mal pe un rîu ireal

îmi părea foarte demult

un zbor irosit de-o pasăre fără memorie

 

auzeam plînsul mamei care cre?tea între mine ?i timp

mă întîmplam într-o sălbăticie a vîntului

într-o stare de nostalgie a ploii

încremenind în transparen?a ei tandră

 

eram mai liberă ca-n iarna minunată

a na?terii ?i a mor?ii

 

cu răsuflarea grea o fericire uitată

mă despăr?ea cu nostalgie de timp

 

auzeam tîrziu plînsul mamei

în inima mea locuind

*

venind o vreme pentru o scurtă elegie a cerului

eu ghemuită într-o flacără caldă

vedeam mîna de sus cum scria

direct în carnea mea

de sub ocrotitoarea icoană

 

lumina picurînd cum o rană

trecîndu-mi prin inimă

 

ie?isem afară din mine să plîng

nimeni pe cărarea din preajmă

 

departe de locul sîngerînd a?teptam

crezînd că cel singur e cerul

care mă privea drept în ochi

 

un orologiu bătînd în turnul de veghe

captiv într-o privire sub?ire a mea

cum o fereastră-abia deschisă

 

ie?isem afară din mine să plîng

 

nicio amintire nu părea că se pierde

într-o scurtă elegie a cerului

în umbra dintre ruine-a luminii

care scria cu mîna mea

direct pe pielea din adînc a pustiului

 

*

încolăcind umerii fragezi ai lini?tii

pustiul de care aproape uitasem

părea încercănat înlăuntrul ochiului meu

iar dansul beznei mult mai sălbatic

 

neuitate amintirile îmi păreau

silabisind golul prin care treceam

cum o umbră enigmatică ?i fugară

 

desprinsă de mine

de rădăcinile calde-ale inimii

acolo unde moartea sălă?luia

 

de unde mă privea cu to?i ochii deschi?i

eu ne?tiind nimic

pierzîndu-i în?elesul odată cu na?terea

 

încolăcind umerii fragezi ai lini?tii

prin flacăra lumînării aprinse

prin rugăciunea lipită de inimă

mă privea la fel de statornică

de la-nceputul lumii

 

cu ochiul ei vorbitor de care uitasem

cu ochiul ei de nepătruns

silabisind golul prin care treceam

fără să-mi dea un răspuns

 

 

*

de nicăieri părea că mă întorc

iar timpul mult mai singur decît mine

dormea la rădăcina casei

 

arzînd cum într-un foc neobosit

mă privea de sub pleoape de piatră

din apa rîului netulburată

cum dintr-o oglindă a ochiului meu

 

descumpănite culorile se pierdeau împrejur

pînă la celălalt ochi sîngeriu de apus

 

era aproape tîrziu să ajung înapoi

acolo unde uitasem să fiu

arzînd departe într-un foc obosit

al altui timp întors la rădăcina casei

cu masca luminii pe chip

 

Wildenau, Austria

Revista indexata EBSCO