Apr 8, 2016

Posted by in MOZAIC

Antonio PATRAŞ – Călătoresc, deci exist. Treptele lumii sau calea către sine a literaturii române

 Mircea Anghelescu (n. 12 martie 1941, Bucureşti ), critic şi istoric literar, filolog, profesor emerit al Universităţii Bucureşti. E apreciat drept unul dintre cei mai valoroşi cercetători români, ale cărui cărţi şi ediţii critice au fost premiate de Academie şi de Uniunea Scriitorilor.

Cărţi publicate: Corespondenţa lui Barbu Delavrancea, Bucureşti, Biblioteca Centrală de Stat, 1967; Preromantismul românesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1971; Introducere în opera lui Grigore Alexandrescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1973; Literatura română şi Orientul, Bucureşti, Editura Minerva, 1975; Scriitori şi curente, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982; Lectura operei, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986; Introducere în opera lui Petre Ispirescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1987; Ion Heliade Radulescu – o biografie a omului şi a operei, Bucureşti, Editura Minerva, 1987; Textul şi realitatea, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988; Clasicii noştri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996; Cămaşa lui Nessus. Eseuri despre exil, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2000; Echilibrul între antiteze. Heliade – o biografie, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2001; Literatură şi biografie, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 2005; Mistificţiuni – Falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură, Bucureşti, Editura Compania, 2008; Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2013; Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2015.

 

Mircea Anghelescu – 75

Călătoresc, deci exist. Treptele lumii sau calea către sine a literaturii române

Una dintre cele mai notabile apariţii editoriale din ultimul timp este, fără îndoială, laborioasa exegeză a profesorului Mircea Anghelescu consacrată literaturii de călătorie (Lîna de aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română, Cartea Românească, 2015), care continuă şi desăvîrşeşte de fapt o carte mai veche a domniei sale (Literatura română şi Orientul, 1975), foarte bine primită la data publicării, configurînd autorului un profil distinct de cercetător erudit, devorator de arhive. Anticălinescian, dar nu din cine ştie ce antipatii faţă de magistru (admirat, de bună seamă), ci numai pentru că prefera modelul mai puţin histrionic, discret-impersonal, ilustrat de Vianu, profesorul de la universitatea bucureşteană a sancţionat mereu maniera gazetărească în care s-a scris şi se scrie încă, la noi, istoria literară, manieră care evidenţiază mai curînd personalitatea comentatorului decît adevărata dinamică a fenomenului literar, consemnată de documente. Aşa se explică nota polemică implicită din toate studiile reputatului cercetător, de la cele despre literatura secolului al XIX-lea şi pînă la cele despre literatura exilului (Cămaşa lui Nessus, 2000) sau despre memorialistica spaţiului carceral (Poarta neagră. Scriitorii şi închisoarea, 2013), cu precizarea că trăsătura dominantă, care particularizează demersul său hermeneutic, o constituie tentativa de contextualizare amănunţită a faptului literar, în spiritul unui pozitivism salubru, de bună şcoală veche. Iar rezultatele unui asemenea tip de investigaţie critică sunt de cele mai multe ori surprinzătoare, pentru că răstoarnă locurile comune ale exegezei curente şi aruncă în genere o cu totul altă lumină asupra trecutului nostru literar – de-ar fi să amintesc doar observaţiile privind natura virtuozităţilor stilistice din opera lui Cantemir, datorate nu atît unei predispoziţii către baroc a eruditului principe, cum s-a spus, cît transpunerii sintaxei turceşti în graiul autohton, relevabilă fără mare efort filologului familiarizat cu limbile Orientului. O atenţie specială merită, ca să mai dau un exemplu printre atîtea altele, şi consideraţiile criticului despre psihologia de creator a lui Petre Ispirescu, autor „devorat de necesitatea scrisului” şi care „nu poate fi conceput în afara acestei experienţe”, iar nu un simplu culegător de folclor, cum se crede încă. Nu are rost să inventariez acum nenumăratele contribuţii exegetice în care Mircea Anghelescu reinterpretează, pornind de la surse, operele scriitorilor de odinioară. Voi spune doar că studiile domniei sale recalibrează în spirit modern istoria literară tradiţională, pe care o conectează la un context cultural amplu şi variat şi la o impresionantă sursă de documente (vezi repetatele pledoarii ale criticului pentru reevaluarea memorialisticii, a literaturii exilului şi detenţiei etc.), cu intenţia de a diversifica şi nuanţa rigidul criteriu estetic, pe baza căruia s-a constituit canonul literaturii române, în spirit maiorescian, de la junimişti şi pînă la Manolescu.

Tot cu instrumentele studiului cultural de largă respiraţie se apropie Mircea Anghelescu şi de literatura călătoriilor, subiect atins în treacăt, repet, în cărţile sale mai vechi, dar abordat acum sistematic, într-un „parcurs istoric” de-a dreptul impresionant, avînd menirea de „a lărgi orizontul şi a diversifica perspectiva” nu doar asupra unui gen literar anume, ci asupra literaturii noastre în ansamblu, de la momentul genezei sale şi pînă în modernitate, călătoriile jucînd un rol decisiv în „dezvoltarea culturii naţionale” şi „afirmarea acesteia în lume”. E bine să precizăm totuşi că tema aceasta de cercetare, de maxim interes mai cu seamă în zilele noastre, cînd fenomenul migraţiei a generat o literatură cu o identitate bine configurată (aşa-numita „literatură migrantă”), nu reprezintă o noutate absolută în critica românească, dacă ne gîndim la studiile mai vechi ale lui Edgar Papu (Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literare, 1967 – exegeză originală în multe privinţe, din păcate fără ecou în critica românească), Marian Popa (Călătoriile epocii romantice, 1972 – sinteză a fenomenului investigat, fără pretenţii de originalitate) sau Florin Faifer (Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (pînă la 1900) între real şi imaginar, 1993 – remarcabilă operă de moralist şi de portretist, înainte de orice altceva), ultimul fiind menţionat elogios de profesorul bucureştean în chiar preambulul propriului său studiu. În ultimul timp însă, tot mai mulţi cercetători analizează literatura de călătorie nu doar ca document psihologic, ca în trecut, ci ca expresie caracteristică a unui imaginar al frontierei (vezi cărţile semnate de Romaniţa Constantinescu – Paşi pe graniţă. Studii despre imaginarul românesc al frontierei, 2009 – sau Corina Ciocîrlie – Un ţărm prea îndepărtat. Seducţia frontierelor, frontierele seducţiei, 2013), precum şi a unui imaginar configurat ideologic (o menţiune aparte merită, cred, studiul încă insuficient cunoscut al lui Angelo Mitchievici despre călătoriile în Uniunea Sovietică ale scriitorilor români şi francezi – Umbrele Paradisului. Scriitori români şi francezi în Uniunea Sovietică, 2011). Deşi a parcurs cu siguranţă aceste lucrări, deopotrivă cu bibliografia exhaustivă a temei, Mircea Anghelescu preferă să rămînă totuşi fidel istoriografiei tradiţionale, cu minime ajustări de metodă, miza demersului său fiind în primul rînd aceea de a trasa cît mai detaliat harta fenomenului investigat, de la începuturile literaturii noastre moderne şi pînă la finele interbelicului, cînd ia sfîrşit libertatea de a călători şi de a scrie după bunul plac. Să urmărim în continuare conturul acestei hărţi, căutînd îndărăt, în istorie, mărturiile primilor noştri călători.

Plecînd de la constatarea că „literatura română modernă începe cu însemnări de călătorie” (căci pînă la Junimea, ni se atrage atenţia, proza românească nu-i decît „un jurnal de călătorie”), Mircea Anghelescu semnalează pentru început cîteva traduceri (Alecu Beldiman tălmăceşte opul intitulat Travels into Poland, Russia, Sweden and Denmark, de William Coxe), care preludează „romanul utopic” al lui Dinicu Golescu, cel ce a dat în literatura noastră „modelul călătoriei pentru instrucţie, proto-junimist”. Ironizat de Călinescu în Istorie pe motiv că uimirea sa perpetuă în faţa minunăţiilor Apusului dezvăluie involuntar primitivitatea gustului („Măsura lui estetică este stînjenul”) şi, nu mai puţin, un puternic complex de inferioritate, Golescu îi apare autorului cărţii de faţă în cu totul altă lumină, şi anume drept un boier luminat, fascinat mai degrabă de amprenta ingeniozităţii şi diversităţii, şi nu de aspectul cantitativ, de monumentalitate în sine – avem de a face, deci, cu „un clasic prin instinct ca şi prin educaţie, admirator al frumosului determinat etic, în care omul înnobilează natura” şi a cărui carte, deşi nu a circulat, ar fi avut menirea de „a-i convinge pe decidenţii politici că modelul occidental merită urmat”. Un alt scriitor-călător din perioada de început a culturii noastre a fost de asemenea Gheorghe Asachi, care nu voiajează doar în străinătate, ci şi în propria ţară, la munte, pe Ceahlău (vezi Itinerar sau călăuzul la Pion), calitatea literară a acestor proze de observaţie realistă fiind superioară nuvelelor propriu-zise, în care autorul va fi învestit, cu siguranţă, mai mult. Dar Asachi nu-i un caz singular, cîtă vreme numeroşi autori din trecut vor păţi la fel, reuşind adică să scrie bine taman cînd îşi vor fi propus aşa ceva mai puţin.

E de reţinut deocamdată faptul că Asachi, după o îndelungată ucenicie la şcolile apusene, pare să fie primul călător ce-şi alege drept destinaţie propria ţară, valorizarea peisajului naţional devenind la scurt timp un deziderat inclus de Kogălniceanu în programul „Daciei literare”. Notabile sunt, pentru dibuirile acestea aurorale, însemnările de călătorie din Scrisorile  lui Costache Negruzzi („cel dintîi bun foiletonist al nostru”, după aprecierea lui E. Lovinescu), precum şi cele ale lui Grigore Alexandrescu, care va fi nutrit măcar la vremea debutului convingerea că „numai în sînul naturii să poate forma adevăratul poet”. Scotocind asiduu prin publicaţiile vremii, Mircea Anghelescu semnalează importanţa imensă pe care a avut-o arheologia la dezvoltarea literaturii noastre, pentru că ea a dat, lucru neevidenţiat pînă acum, „un impuls decisiv descrierii ca tehnică literară”. Se pare că arheologia ar fi luat avînt mai ales după descoperirea tezaurului gotic „Cloşca cu puii de aur”, de lîngă satul Pietroasa, aproape de Buzău (în 1837), tezaur cunoscut sub această denumire, după cum ştim, datorită lui Odobescu, care – precizează Mircea Anghelescu – „l-a prezentat la Expoziţia Universală de la Paris, din 1867, şi apoi în Marea Britanie, în 1868”. În acest sens, exegetul atrage atenţia asupra relevanţei literare a însemnărilor colonelului Vladimir Blaremberg (Suveniruri istorice şi arheologice), publicate în paginile revistei „Muzeul Naţional” (înfiinţate în 1836), în care ţara e văzută ca „un tărîm al clasicităţii”, într-o manieră retruvabilă ulterior şi în scrierile lui George Bariţ şi ale multor altora.

Interesul epocii pentru arheologie (remarcat şi de Asachi în „Albina Românească”) reflectă aşadar efortul edificării unei identităţi româneşti de sine stătătoare, profesorul bucureştean subliniind rolul de pionier al lui Bolliac, cel ce a vorbit pentru prima oară despre „caracterul naţional şi reprezentativ al folclorului”. Frumuseţile peisajului, ale istoriei naţionale şi ale folclorului autohton vor fi căutate, la cîteva decenii distanţă, de autori ignoraţi pînă acum de istoria literară, precum Vasile Boerescu (Mircea Anghelescu scoate la lumină foiletoanele sale cu titlul Din însemnările unui călător prin ţară, publicate în 1859) sau George Radu Melidon, acesta din urmă fiind un scriitor de climat ce întruchipează o întreagă tipologie: „Ca Melidon sunt mai mulţi autori la mijlocul secolului al XIX-lea, care îşi pun în însemnările de călătorie fie spiritul de observaţie, fie puterea de a transforma în poveste orice episod al unei existenţe ce se nutreşte din experienţe repetate”. Din galeria călătorilor îndrăgostiţi de peisajul autohton face parte, desigur, şi pasionatul George Sion (autor printre altele şi al unui Peregrinagiu la Neamţu, 1855), care „scrie bine cînd nu vrea să facă literatură”, precum Asachi şi încă mulţi alţii, după cum am văzut. Sion ilustrează însă şi psihologia mahalagiului care, dezgustat de oraş, caută liniştea în natură. Aceeaşi psihologie urbană îl caracterizează şi pe Alexandru Pelimon, primul dintre călătorii români care inaugurează mersul pe jos, acest gen de plimbare fiind, după cum ne înştiinţează reputatul cercetător, „un obicei ce pătrunde la noi tîrziu, spre sfîrşitul secolului XIX”. Tot pe jos, cu desaga în spate, călătoreşte şi Petre Ispirescu, din interes etnografic, cu gîndul de a culege „povestiri despre locurile pe care le vizitează, de la Bucureşti la Roşiorii de Vede”. În fine, Mircea Anghelescu pune în legătură voga jurnalelor de călătorie şi a arheologiei cu apariţia turismului ca fenomen ce exprimă o sensibilitate de tip urban, informîndu-ne că începutul excursiilor cu scop turistic (prima excursie de acest gen ar fi avut loc în 1837, în munţii Bucegi) ar fi fost reconstituit pentru prima oară, la noi, de un anume Mihai Gold Haret, „unul din promotorii Societăţii turiştilor (înfiinţată în 1903)”.

Abia în partea a doua a cărţii, dedicată tranziţiei spre modernitate, călătoria e analizată ca formă narativă în sine şi ca structură literară sui generis, exemplul cel mai notoriu oferindu-l textele eseistice ale lui Alexandru Odobescu („adevăratul făuritor al genului modern al călătoriei”), în care scrisul „este de fapt un mod de a trăi”, iar „povestea”, definită ca „sinteză a unei călătorii”, „apare sub pana lui oriunde”. După momentul de tranziţie ilustrat de autorul lui Pseudokynegetikos, dar şi de Macedonski (scriitor ce estetizează peisajul, anticipînd scriitura artistă a lui Mateiu Caragiale), literatura de călătorie va fi tot mai puţin o cale către sine, obiectivîndu-se treptat, pentru a surprinde fără distorsiuni afective diversitatea lumii înconjurătoare. Căci dacă „romanticul se căuta pe sine în peisaj”, aşa procedau toţi scriitorii secolului al XIX-lea, modernul în schimb – spune Mircea Anghelescu – „caută să surprindă realitatea obiectiv, descoperind lumea exterioară”. Ca atare, după ce-şi va fi cunoscut ţara, ştiind deja cine este, din ipostaza de pelerin plecat în voiaj la locurile sfinte (adică la cîteva mari oraşe din lumea civilizată), călătorul român va deveni mai tîrziu un explorator, capabil să facă ocolul pămîntului şi să-i descopere tainele.

Un moment important în istoria evoluţiei genului, care celebrează la modul ideologic specificul nostru naţional, în spirit sămănătorist şi poporanist, îl ilustrează jurnalele de călătorie ale lui Iorga şi, mai ales, reportajele lui Al. Vlahuţă din România pitorească, cărora le va da o replică polemică, peste timp, nonconformistul Geo Bogza (în foiletoanele cu titlul ?ări de piatră, de foc şi de pămînt, din 1939, elogiate de Mircea Eliade), pentru ca în timpul comunismului să se reactiveze în forme groteşti (motivate de aşa-zisul protocronism) sentimentul mîndriei naţionale. După cum demonstrează însă Mircea Anghelescu, exagerările autohtoniste se produc totuşi relativ tîrziu în cultura noastră, întregul secol al XIX-lea stînd mai degrabă sub semnul admiraţiei faţă de Apus şi, implicit, al unei viziuni critice în raport cu realităţile naţionale. Nu întîmplător, cele mai numeroase şi mai bogate însemnări de călătorie mărturisesc fascinaţia firească faţă de Occident, în spiritul inaugurat la noi, e lucru ştiut, de Dinicu Golescu. Înainte de a prezenta însă destinaţiile călătorilor români în Apus, autorul volumului de faţă descrie mai întîi Bucureştiul, prin intermediul impresiilor consemnate de cîţiva călători ardeleni, cu atît mai interesante cu cît ardelenii „simţeau nevoia să-şi aşeze sentimentul naţional încă nedefinit pe o cunoaştere concretă a Bucureştilor”. Sunt invocate în acest sens însemnările braşoveanului Zaharia Carcalechi (pentru care Bucureştiul e „un oraş colosal”), ale lui Timotei Cipariu şi George Bariţ (impresionaţi de femeile şi grădinile capitalei, de bucuria de a trăi ce caracterizează viaţa trepidantă a oraşului, dar şi de „imaginea catastrofală a unei boierimi inculte, venale şi corupte”), sau cele ale lui Iosif Vulcan (ce reţine „contrastele, splendoarea şi necurăţenia, dezvoltarea urbanistică, politica”, şi mai cu seamă „imaginea dezordinii, a oraşului neterminat în eternitate”). Înainte aşadar de a lăsa impresia unui Paris în miniatură, ca mai tîrziu călătorilor străini, Bucureştiul secolului XIX pare mai curînd un oraş oriental, balcanic, plin de contraste, unde improvizaţia şi neorînduiala fac legea.

E de la sine înţeles că destinaţia predilectă a călătorilor români va fi fost Parisul, unde poposesc mai întîi figurile proeminente ale epocii paşoptiste (Heliade Rădulescu, Kogălniceanu ş.a.), aristocraţi ca Nicolae Suţu (autor al unor splendide pagini memorialistice, reeditate recent în volum) şi atîţia alţii. O menţiune specială merită Ion Codru Drăguşanu, şi asta pentru că autorul Peregrinului transilvan („hoinar din vocaţie, ironic, neînţeles de contemporani”) manifestă o atitudine mai firească, de om umblat prin lume, ce marchează de fapt depăşirea complexului de inferioritate resimţit de predecesori (ca Golescu). Astfel, Codru Drăguşanu se arată mai sensibil la peisajul uman decît la cel artistic, admirînd cu precădere farmecul franţuzoaicelor, care „îmbină seriozitatea cu graţia şi amabilitatea”. Ca atare, în loc să vibreze necontenit la frumuseţea monumentelor, călătorii noştri încep să fie atenţi şi la altfel de lucruri, la oameni în primul rînd, exegetul invocînd drept exemplu paradigmatic jurnalul lui Nicolae Filimon, autor care „priveşte lumea ca grup de personaje” şi „pune în scenă situaţii umane, de preferinţă dramatice, ce anticipează proza de observaţie”.  La fel se comportă ardelenii George Bariţ („Oriunde ajung, doresc a cunoaşte pe om”) şi August Treboniu Laurian, ultimul fiind cel dintîi filolog român ce stabileşte contacte cu colegii săi de breaslă din străinătate (în Anglia), şi care, în plus, are meritul de a fi descris direct monumentele, fără a mai recurge la informaţiile livreşti (ca Odobescu), prin aceasta anticipînd, zice Mircea Anghelescu pe bună dreptate, maniera lui Duiliu Zamfirescu din Lydda.

Românii preferă aşadar să călătorească întîi de toate în Franţa (la Paris), Italia (la Roma şi Veneţia) şi Anglia (la Londra, desigur), opţiunea pentru modelul englez fiind la noi mai degrabă o curiozitate, după cum o atestă memoriile lui Radu Rosetti, care descriu ca pe un fapt neobişnuit anglomania unei boieroaice din acea epocă, Anica Lăţescu. La fel de surprinzător pare şi memorialul de călătorie (Amintiri istorice, misterioase şi teribile) al lui Iancu Alecsandri, fratele poetului, un intelectual rafinat (admira poezia lui Eminescu) şi nedreptăţit de posteritate, pe care însă Mircea Anghelescu îl consideră „un călător cum literatura română nu avea altul în acel moment”. Astfel, după ce se implică o vreme în viaţa politică sub domnia lui Cuza, el va  rămîne la Paris după 1866 şi merge apoi în Scoţia, la castelul lui Walter Scott, intrînd în contact pentru prima oară cu atmosfera gotică ce „bîntuia, în abstract, imaginaţia lui Costache Negruzzi sau George Radu Melidon”. Un capitol de sine stătător consacră apoi autorul prezentei lucrări manierei în care călătorii români receptează farmecul Veneţiei, descrierea oraşului de pe lagună fiind inevitabil modelată cultural de imensul prestigiu al mitului. Călători precum Slavici sau Duiliu Zamfirescu apreciază farmecul decadent-sepulcral al vechii cetăţi în aceeaşi manieră simplificatoare în care Timotei Cipariu  („un fel de Adrian Marino al veacului al XIX-lea”) discreditează mitul. Oraşul îi apare acestuia o „operă de artă neîngrijită şi decăzută”. În acest context, istoricului literar i-a atras atenţia perspectiva originală, menită a împăca realitatea cu mitul, a celuilalt Alecsandri, marele scriitor, care se vădeşte a fi un artist cu intuiţii remarcabile, ce „anticipează cu cîţiva ani şi trăieşte cu adevărat visul lui Baudelaire din L’invitation au voyage”.

Autorul Chiriţelor se numără de altfel şi printre primii exploratori români ai Orientului (perceput ca fantasmă, ca tărîm misterios şi fascinant totodată), călătoria în ţinuturi exotice (Marocul, de pildă) oferindu-i prilejul de a înţelege că scrisul însuşi e o călătorie, o aventură în necunoscut. La Constantinopol, oraş fabulos, în care s-a scris şi istoria principatelor româneşti, călătoresc în secolul XIX Teodor Codrescu şi Dimitrie Ralet, iar Kogălniceanu ajunge în Spania, unde se întîlneşte cu imaginea decăzută a propriei ţări. Pentru literatură un rol însemnat l-au jucat însă voiajurile lui Bolintineanu în Palestina şi Egipt, impresiile de călătorie ale scriitorului stînd la originea poemului Conrad, un poem de un „parnasianism crepuscular, pre-macedonskian”, „prea puţin înţeles de contemporani şi mai degrabă necitit de urmaşi”, şi care, subliniază specialistul în literatura de secol XIX, „preludează o zonă a liricii eminesciene, dar mai ales o zonă de la începutul simbolismului de la începutul secolului al XX-lea, pînă la Ion Barbu şi Leonid Dimov”. Oricum, concluzia la care pare să fi ajuns exegetul e că, după contactul modelator cu civilizaţia occidentală, călătorul român se simte tentat să exploreze tărîmuri din ce în ce mai exotice, asumîndu-şi el însuşi, de data aceasta, rolul de agent civilizator. Din rîndul exploratorilor noştri de seamă fac parte Emil Racoviţă (descendent al unei vechi familii de domni şi savant de talie mondială, care a călătorit către Polul Sud împreună cu Amundsen), Iuliu Popper (care, în ciuda originii evreieşti, nu va înceta nicio clipă să se considere român: „M-am născut român, sunt român şi voi muri român”) sau Bazil G. Assan (ilustru industriaş, ce a moştenit „prima moară de abur din Bucureşti”), pe urmele cărora vor păşi mai apoi „hoinarii” Matila Ghyka (care, deşi a trăit aproape numai în străinătate, s-a considerat mereu, cu boierească mîndrie, un „moldovean get-beget”), Panait Istrati sau Mihai Tican Rumano (fiu de ţărani cu vocaţie de globe-trotter), dar şi aventurieri (ca Nicolae D. Ghika-Comăneşti sau Aurel Varlam) şi savanţi (ca Nicolae Manolescu sau Grigore ?tefănescu).

Excursul istoriografic se încheie, după cum am precizat deja, cu epoca interbelică, din care Mircea Anghelescu reţine mai întîi călătoriile scriitorilor şi ale gazetarilor (Eliade, Jean Bart, Rebreanu, Sebastian, Petru Comarnescu, Geo Bogza), dar şi neobişnuitul periplu în jurul lumii al prinţului moştenitor Carol, demarat la 21 februarie 1920. Observaţii interesante formulează însă exegetul mai ales în legătură cu literatura lui Sadoveanu (un veritabil „precursor al turismului în natură”, care a scris doar „cărţi de călătorii” mai mult sau mai puţin deghizate), precum şi cu neglijata relatare a călătoriei cu trenul făcute de Camil Petrescu la Constantinopol (Rapid Constantinopol-Bioram. Simplu itinerar pentru uzul bucureştenilor), pentru a constata finalmente că acum abia, în epoca României Mari, cînd românii nu mai călătoresc din nevoia de a se cunoaşte pe ei înşişi, ci de dragul călătoriei în sine, literatura autohtonă depăşeşte şi ea, pentru totdeauna, paradigma impură a romantismului începuturilor.

Căci numai străbătînd lumea în lung şi lat, de la Răsărit la Apus şi în toate direcţiile posibile, călătorul îşi oferă lui însuşi şansa de a ajunge într-un tîrziu la liman şi de a se cunoaşte pe sine. Scriind. ?i cu cît timpul mărturisirii acaparează prim-planul în detrimentul celuilalt timp, al trăirilor propriu-zise, oare nu devine şi literatura, treptat, o aventură sieşi suficientă, ce se hrăneşte doar cu imaginaţie, făcînd inutilă călătoria în lumea realităţilor concrete?

Răspunsul îl vom afla, de nu-l ştim deja, în viitoarele cărţi ale parcă mereu tînărului profesor Mircea Anghelescu, model de umanitate şi de înţelepciune, autor al unei opere impresionante şi extrem de fecunde intelectual, căruia se cuvine să-i aducem acum, la ceas aniversar, un pe deplin meritat omagiu.

Revista indexata EBSCO