Apr 8, 2016

Posted by in MOZAIC

Maricica MUNTEANU –Topîrceanu şi Sadoveanu – o prietenie literară

În prima povestire din Ţara de dincolo de negură, Sadoveanu se adresează unui prieten, mustrîndu-l că l-a uitat pe moş Procor, alături de care au vînat prin bălţile Dunării. De fapt, povestirea este prilejuită de publicarea de către  respectivul prieten a unei schiţe, în revista „Lumea – ca bazar săptămînal”, care evoca acelaşi episod, modificînd, însă, conform amintirilor lui Sadoveanu, unele aspecte din realitate. Amicul este G. Topîrceanu. În altă povestire din aceeaşi culegere, Sadoveanu vorbeşte de doi tovarăşi de vînătoare; îi recunoaştem în poetul lucid, umorist, dar veşnic nemulţumit, pe Topîrceanu, iar în Nicu Fantazie, amicul cumpătat şi bonom, pe Constantin Botez. Niciodată Sadoveanu nu dă numele prietenilor apropiaţi, deşi un cititor atent îi poate deconspira. Cu siguranţă face acest lucru din delicateţe, dar am impresia că din astfel de bucăţi rezultă o complicitate a participanţilor, o artă dialogică, a secretului împărtăşit, de la care noi, cititorii, sîntem excluşi. Şi chiar dacă dedicaţia din Mirajul este adresată lui Topîrceanu, chiar dacă numele lui Mihail Sadoveanu apare în povestirea de care am amintit, rămînem cu impresia că există în aceste pagini un rest indicibil, că cei doi scriitori îşi fac cu ochiul de dincolo de literatură, formînd parcă o comunitate „de nemărturisit”, cum sună titlul unei cărţi al lui Maurice Blanchot.

Despre G. Topîrceanu, Demostene Botez spune că era un mare singuratic, susceptibil şi foarte rezervat chiar faţă de prieteni, care, în ciuda plăcerii pe care o resimţea în faţa admiraţiei publicului, se arăta extrem de discret şi, deseori, chiar mizantrop. Doar de Mihail Sadoveanu, spune Botez, îl lega un călduros sentiment de prietenie, deşi se ferea de orice exces de efuziune sentimentală. Lectura acestor pagini din Memorii mi-a adus în minte un eseu al lui Alexandru Paleologu, intitulat în spirit clasic Despre prietenie. Vorbind despre marea prietenie în contrast cu alte forme de cîrdăşie, autorul constată că omul prea sociabil, prea „prietenos”, care înfăţişează o bunăvoinţă fără limite şi discernămînt este incapabil de o adevărată prietenie (Paleologu este iubitor de paradoxe, ca întotdeauna), deoarece, împărţindu-şi altruismul în stînga şi în dreapta, nu ajunge să-şi canalizeze sentimentele spre nimeni. Citez, cu riscul de a divaga, locul cu pricina: „Cred, dimpotrivă, mult mai capabil de prietenie genul mai distant, mai rezervat, mai puţin doritor de a plăcea, poate chiar în aparenţă mai egoist, poate uneori cu un caracter mai dificil. Nu e de pus multă nădejde în prietenia altruiştilor fără astîmpăr, maniaci ai negării de sine şi idealişti nerăbdători; aş crede chiar că o oarecare nuanţă de mizantropie e mai curînd proprie unor prietenii adevărate”. Am impresia că remarca i se potriveşte ca o mănuşă lui G. Topîrceanu, acest poet umoristic şi carismatic pe scenă încît era tot timpul întîmpinat cu aplauze, dar atît de grav şi tăcut în viaţa de zi cu zi, care prefera să îşi împartă singurătatea odăii închiriate cu o broască ţestoasă şi un pui de stancă (cel mai sociabil dintre cei trei, spune Demostene Botez). Se simţea în largul lui doar în natură şi în preajma copiilor, pentru care crea basme şi lumi imaginare, lăsîndu-se el însuşi prins în vraja lor, ca „un copil mare”. Şi cred că la Sadoveanu, un temperament atît de diferit, îl atrăgea talentul său de povestitor şi pasiunea împărtăşită pentru natură. Recenzînd cartea prietenului său, Cocostîrcul albastru, Topîrceanu exclamă, la un moment dat, cu entuziasm: „Alăturaţi numai aceste două cuvinte – Sadoveanu şi Bistriţa. Vă închipuiţi ce poate ieşi de aici! Un tablou de noapte, pe malul apei, te urmăreşte ca o obsesie. Iar pe alocurea simţi însuşi mirosul de cetini, aerul umed de buhai, frigul văratic al munţilor…”. Este descrisă chiar atmosfera din Bulboana lui Vălinaş, dar transcrisă aici, pare că ar aparţine lui G. Topîrceanu.

O altă „afinitate electivă” a celor doi scriitori este, aşa cum am spus deja, vînătoarea. Activitate entre amis, la fel ca filozofia (despre care Giorgio Agamben spune că nu poate fi concepută în lipsa prieteniei, împărţind chiar acelaşi radical – philos), vînătoarea ocupă un loc de frunte în memoriile despre cercul „Vieţii româneşti”, semnate de Demostene Botez şi Mihail Sevastos. Acesta din urmă chiar îi dedică un întreg capitol în cartea sa, considerînd că nu atît ideile poporaniste vehiculate, cît mai ales excursiile pe Ceahlău şi pe la mănăstiri, ieşirile la vînătoare şi pescuit au constituit cimentul grupului. Printre „vînătorii de duminică”, alături de Sevastos, Constantin Botez, Sadoveanu şi Demostene Botez se număra şi Topîrceanu, dar acesta, deşi bun ţintaş la tir, se cam temea de puşcă şi nu prea avea succes, dar, cum era ambiţios şi gelos pe izbînda altora, prefera să se izoleze de grup, pentru a vîna de unul singur. Într-un rînd, îşi aminteşte Demostene Botez, a renunţat la vînătoare pentru că descoperise un muşuroi de furnici, pe care l-a incendiat şi apoi l-a inundat pentru ca să-l studieze. Despre atmosfera de redacţie a revistei „Viaţa românească” vorbeşte Topîrceanu într-o conferinţă din 1925, intitulată Cum am devenit ieşean, descriind ambianţa de „patriarhalitate moldovenească”, învăluită într-un soi de indolenţă bonomă şi solidaritate prietenească, fără spirit de organizaţie şi care amîna mereu apariţia revistei în favoarea glumelor şi a taifasurilor. Cu toate că tonul nu se transformă niciodată în dulcegărie elogioasă, ba chiar rămîne ironic pe alocuri, ataşamentul faţă de prietenii din redacţie şi faţă de spaţiul ieşean este vizibil: „Mi-a plăcut de la început Iaşul, cu melancolia lui, cu zidurile lui năruite, cu amintirile lui istorice şi cu Bahluiul cel fără apă, care e unul dintre cele mai vechi rîuri ale Moldovei, căci curge aşa încă de pe vremea lui Ştefan cel Mare… cum era să nu-mi placă?”

În textele semnate de Topîrceanu şi Sadoveanu, de care am amintit la început, cei doi scriitori îşi schiţează reciproc portretul. Iată cum apare autorul Parodiilor originale în povestirea lui Sadoveanu: „Cel mai tînăr dintre noi e un sprinten şi ager poet, foarte cunoscut prin umor, prin avînt şi imaginaţie. Frînturi din versurile lui îndrăzneţe zboară de pe toate buzele. În chestiile de vînătoare însă e spiritul cel mai realist cu putinţă, strîngînd totul în cleştele unei logici înfricoşate.” Topîrceanu e veşnic nemulţumit de locurile de vînătoare alese, se află în răspăr cu toată lumea, e pesimist şi dă întotdeauna vina pentru insuccesul pe ghinionul celui de-al treilea tovarăş (Constantin Botez), înscriind fiecare expediţie cinegetică ratată la „catastiful fatalităţii”. Cu toate acestea, nu pregetă să se alăture prietenilor săi, ca un vînător cuminte, oricît de vitregă ar fi vremea („pentru că nu sîntem nebuni, ci vînători!”), întîmpinînd cu un zîmbet ironic toate intemperiile. În cealaltă povestire, care o precede pe aceasta, Mihail Sadoveanu apare ca un ins „cu multe ciudăţenii şi contraste”: deşi masiv la trup, este de o flexibilitate incredibilă, are simţurile foarte ascuţite şi mişcările bine articulate, mînuind puşca de parcă ar face parte din fiinţa lui. Spre deosebire de Topîrceanu, arată o încredere neobosită, aproape mistică, în mersul lucrurilor, lăsîndu-şi destinul în grija providenţei. Portretele celor doi prieteni nu sînt, totuşi, supraîncărcate de ieşiri afective (iată sentimentalismul ieşenilor!), nici un cuvînt despre prietenie, nici o declaraţie de ataşament emoţional, doar peripeţii şi anecdote vînătoreşti. De fapt, o exprimare reliefată a emoţiei ar distruge impresia de complicitate, legătura subînţeleasă şi secretă ce caracterizează relaţia de prietenie. Asta nu înseamnă că textul obliterează orice angajament afectiv, ba dimpotrivă, cititorul, martor de culise, este cu atît mai tulburat de destăinuirile scriitorilor, cu cît se simte menţinut la distanţă. Topîrceanu povesteşte cum, într-un rînd, făcînd un gest greşit, a răsturnat luntrea în care se găsea Sadoveanu, dar acesta, sprinţar, a reuşit să se salveze la timp sărind în barcă alături de amicul stîngaci. După ce divaghează amintindu-şi de alte peripeţii vînătoreşti, Topîrceanu revine la această întîmplare cu un simplu comentariu: „Tovarăşul meu tace. Mă razim mai bine de spatele lui masiv şi nemişcat, dar nu-i tulbur cu nici o vorbă tăcerea îndelungată în care s-a adîncit.” Pentru mine, imaginea creată de Topîrceanu este chiar imaginea prieteniei: nici o privire, nici un cuvînt de recunoaştere, doar o înţelegere tacită şi gestul simplu, firesc, de te încrede în celălalt.

Despre prietenie tot Alexandru Paleologu spune că este un act cultural, şi nu un unul natural, deloc dezinteresat, presupunînd existenţa unei ierarhii valorice comune. Pe de altă parte, Giorgio Agamben (prieten – atenţie – al lui Jean-Luc Nancy) consideră că prietenia este indefinibilă şi lipsită de predicaţie, un fenomen ontologic fundamental. Nu ştiu cine are dreptate şi nici nu caut să dau definiţii. Prietenia dintre Topîrceanu şi Sadoveanu ne dă prilejul de a discuta despre legătura dintre literatură şi experienţa vie, trăită, de a întrevedea dincolo de text relaţiile umane şi, nu în ultimul rînd, modul prin care prietenia devine o formă stilizată a literaturii. Şi poate că este, pe lîngă toate acestea, un frumos exerciţiu de sinceritate.

Revista indexata EBSCO