Apr 8, 2016

Posted by in Varia

Diana BLAGA – G. Topîrceanu în ochii prietenilor ieşeni

Chemat la Iaşi în 1911 de către G. Ibrăileanu, munteanul Topîrceanu este adoptat de capitala Moldovei şi, la rîndul său, se simte ca acasă în boemul Iaşi, Bucureştiul fiind un mediu rece, ostil pentru o fire ca cea a autorului Parodiilor originale. Subsecretar de redacţie la „Viaţa românească”, redactor-şef, alături de Mihail Sadoveanu, la „Însemnări literare” (surogat al „Vieţii româneşti” în anii războiului), poet şi prozator; acestea sînt doar cîteva dintre activităţile care au marcat trecerea lui Topîrceanu prin Iaşi, trecere care s-a permanentizat. Spiritul său şi-a găsit afinităţi printre oamenii de cultură ieşeni, legînd prietenii trainice şi lăsînd urme în memoria lor, dar şi în cea a posterităţii. Cei doi fraţi Teodoreanu, Mihail Sadoveanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir sau însuşi G. Ibrăileanu sînt cîţiva dintre prietenii ieşeanului prin adopţie Topîrceanu.

Umorist prin vocaţie, ca şi confratele său literar, Al. O. Teodoreanu, G. Topîrceanu este adeptul unui umor înalt, serios (!), avînd funcţia spirituală de a sancţiona aspecte ale vieţii de zi cu zi. La Topîrceanu, umorul este mai mult o mască sub care se ascunde o perspectivă tragică asupra vieţii, perspectivă care poate fi citită în substratul întregii sale opere. Păstorel este, în schimb, adeptul unui stil de viaţă epicureic, trăind pentru „acum”; pentru el, umorul este lentila prin care alege să privească viaţa şi, implicit, literatura. Ceea ce trebuie să îi fi apropiat în primul rînd pe cei doi umorişti este firea lor ludică. Sînt cunoscute publicului schimburile epistolare în versuri din presa timpului dintre cei doi prieteni. Păstorel îi adresează o poezie amicului Topîrceanu în care, aparent, îi „reproşează” că ar fi combătut competenţele unui critic literar, în persoana căruia îl putem identifica pe Nicolae Iorga, ţintă frecventă a ironiilor celor doi, însă el dă curs la rîndul său „criticilor” lui Topîrceanu. Poezia păstrează structura unei scrisori, ba chiar în final prezintă un post scriptum cu informaţii de ordin personal, accentuînd astfel caracterul derizoriu al „epistolei”: „Ai ajuns un tip ridicol,/ Fiindc-ai scris într-un articol,/ Mai demult, ca recenzent,/ Că un critic mare/ N-are/ Lecuţică de talent.// [. . . ]// Cum să afle el, tîmpitul,/ Frumuseţea cu chibritul/ În saltare, printre chei?/ Căci, talentul, dacă vrei/ Definiţie hazlie,/ E ceva ce nu se ştie/ Bine ce-i.// P. S. De la Iaşi nu ştiu nimic./ În curînd mă-napoiez./ Scrie-mi tot la «Majestic»./ Complimente lui Botez”. (Domnului G. Topîrceanu).

Într-un articol dedicat confratelui şi prietenului său (articol cuprins şi în volumul Tămîie şi otravă), Al. O. Teodoreanu subliniază inteligenţa lui Topîrceanu şi efortul depus în actul creaţiei de către autorul Parodiilor originale: „Niciun vers semnat G. Topîrceanu nu e scris fără ştirea Minervei”. Îi combate pe cei care consideră că nu poţi fi în acelaşi timp liric şi umorist, oferind o definiţie proprie umorului, pe care o putem aplica nu doar în cazul lui G. Topîrceanu, ci şi în cazul celui care o semnează: „Humor = inteligenţă + sentiment”. Păstorel refuză să pună semnul egalităţii între cantitatea creaţiei unui autor şi valoarea sa, lucru pe care îl susţine constant şi care poate fi aplicat în discursurile de apărare ale oricărui autor considerat, după criterii superficiale, minor: „I se reproşează dlui Topîrceanu că scrie puţin. Dumneavoastră însă ştiţi bine că una e un covor imprimat şi alta unul lucrat cu mîna. În literatură chestia se mai complică încă prin aceea că intervine şi capul – bineînţeles atunci cînd intervine. Prin urmare dl. Topîrceanu a scris foarte mult. Pentru felul în care produce d-sa, a scris enorm”. În 1937, cînd G. Topîrceanu moare, Al. O. Teodoreanu publică în „Viaţa Românească” articolul Pentru Topîrceanu, alături de alte două articole semnate de „vieţiştii” M. Ralea şi D. I. Suchianu. În acesta, prietenul Păstorel consemnează moartea prematură a lui Topîrceanu, care s-a grăbit să părăsească lumea „asemeni chiriaşului grăbit din propria-i baladă”. Apreciind activitatea literară a prietenului său şi contribuţia pe care a avut-o în literatura română, îi compară opera literară cu „un pumn plin cu giuvaeruri adevărate” aruncat „în sacul cu cîţiva bani buni ai tezaurului nostru spiritual”. Păstorel cuvîntă întru „gloria eternă” a scriitorului şi deplînge pierderea atît a omului şi a prietenului, cît şi a poetului Topîrceanu, pierdere considerabilă pentru viaţa culturală ieşeană şi românească.

Nici fratele lui Păstorel, Ionel Teodoreanu, nu a scăpat neimpresionatde G. Topîrceanu. Acesta îşi aminteşte în Masa umbrelor de cît de bine şi-a intrat poetul în pielea unui adevărat ieşean, în ciuda impedimentelor subdialectale. Îi consemnează inteligenţa, luciditatea, talentul, umorul: „Şi literatura lui nu-l exprimă pe de-a întregul. În fiinţa lui era mai mult adînc şi mai mult straniu decît a încăput în versul lui inteligent şi în proza lui lapidară. Talentul lui a limpezit, echilibrînd, dar n-a cules tot”. Însă nu îi scapă vederii şi un aspect mai puţin literar, şi anume complexele pe care Topîrceanu le avea cu privire la aspectul său exterior: „Aşa era mereu şi la masa redacţiei: urît, inteligent, cochet, lucid şi pueril.” Mihail Sadoveanu îşi aminteşte de „prietinul meu, poetul” şi de escapadele cinegetice în care acesta l-a însoţit. Umorul „de o mare ascuţime”, „agera inteligenţă”, care îl caracterizau pe Topîrceanu, sînt trăsături care nu scapă nici însemnărilor romancierului moldovean. De altfel, nu scapă niciunuia dintre cei care au scris despre autorul Migdalelor amare: de la rîndurile impregnate de un suflu nostalgic ale lui Demostene Botez sau ale Otiliei Cazimir pînă la articolele de critică literară ale maestrului Ibrăileanu. Mai mult decît atît, Sadoveanu consemnează autenticitatea trăirii lui Topîrceanu, autenticitatea moldovenismului său, pentru că el ar fi fost „cel mai bun şi mai ruginit dintre moldoveni” „prin suflet, spirit critic, discreţie”.

Despre dedicarea poetului şi efortul depus în actul de creaţie vorbeşte chiar el însuşi, însă e interesant de observat cum „eleva” Otilia Cazimir surprinde aceste aspecte. Topîrceanu, singuraticul şi timidul societăţii, devine un fanatic la masa de lucru, atît atunci cînd îşi dichiseşte cu pasiune propriile creaţii, cît şi atunci cînd îşi desfăşoară cu conştiinciozitate munca de redactor. Poeta din Iaşi vorbeşte chiar despre „profesorul de literatură” Topîrceanu, referindu-se la toate sfaturile şi sugestiile pe care acesta i le-a oferit, dar şi la implicarea sa în promovarea şi lansarea celor în care întrevedea o urmă de talent şi de sclipire literară. Despre legăturile de altă natură dintre cei doi poeţi ieşeni nu vom vorbi aici, însă se poate spune că relaţia lor a perpetuat mireasma iubirii cu miros de tei atît de cunoscută Iaşiului.

Cel vinovat de stabilirea lui G. Topîrceanu la Iaşi, G. Ibrăileanu, publică în 1920, în „Viaţa românească”, articolul G. Topîrceanu, în care vorbeşte despre ipostaza de poet şi despre cea de prozator a celui în cauză. Lirismul poemelor lui Topîrceanu, observă criticul, este pus în balanţă de accentele de inteligenţă şi de luciditate; tocmai această complementaritate ar fi specifică poetului. Notele lirice se lasă şi se vor învoalate, poetul parcă ruşinîndu-se să îşi trădeze în mod frust sentimentele. Singurul sentiment care scapă mascării este cel de iubire. Ibrăileanu vede în această strînsă alăturare de lirism şi de inteligenţă motivul pentru care G. Topîrceanu este „inclasificabil în categoriile inventate de critica noastră” pînă la acel moment. Critic obiectiv, G. Ibrăileanu nu se sfieşte să amintească şi slăbiciunile prietenului său: o prea mare implicare a inteligenţei în actul creator al poeziei poate determina o creaţie lipsită de doza de inefabil inerentă oricărei poezii. Un alt aspect punctat este cel al lipsei ideilor poporaniste din creaţia poetică a lui G. Topîrceanu, lipsă care, conform lui Ibrăileanu, poate reprezenta o calitate, dar este mai ales un defect, observaţia venind din partea criticului susţinător al literaturii specificului naţional, deoarece „poeţii care o posedă nu poartă mărturia vremii lor şi opera lor este lipsită de un ideal”. Topîrceanu nu ar finici un poet modernist în toată puterea cuvîntului, căci, adept al unei poezii a cărei metafizică e mai mult realistă, îi lipseşte ceea ce ar reprezenta cheia modernismului, şi anume ambiguitatea, „absconsitatea”. Ca prozator, Topîrceanu este unul obiectiv (lucru rar, susţine criticul ieşean, pentru poeţii care scriu şi proză); însă această ipostază a sa ar fi dezavantajată de faptul că Topîrceanu s-a statornicit în conştiinţa publicului ca poet. Ibrăileanu nu uită nici de parodistul Topîrceanu. ?i cum ar putea uita, cînd prin acest statut, poetul se alătură tagmei criticilor? Căci parodiile reprezintă o analiză critică a hipertextului, care surprinde „mai bine decît orice critică propriu-zisă” spiritul unui scriitor, specificul unei opere. Scriitor care depune efort în actul creator, Topîrceanu se dovedeşte un bun cunoscător al limbii şi al tehnicilor de natură stilistică, adaptarea fiind un principiu de primă importanţă pentru el. Astfel, utilizarea constantă a neologismelor, fapt remarcat şi apreciat de întreaga critică, nu devine un aspect spectacular, de încărcătură stilistică, deoarece poetul ştie să îşi adapteze materialul la fondul conţinutului şi să dozeze artificiile, fără a genera o ornamentaţie excesivă, epatantă. G. Topîrceanu trăieşte pentru literatură, iar criticul ieşean consemnează că acesta este „mai mult artist decît poet”, rezumînd astfel viaţa şi opera unui scriitor ce a marcat literatura română prin creaţiile sale.

Fire singuratică, închisă în sine, G. Topîrceanu a găsit la Iaşi mediul propice pentru temperamentul său prin atmosferă, preocupări, prietenii. Tendinţele sale moralizatoare, corective faţă de societate, actele sale critice sînt toate temperate de alegerea lui Topîrceanu de a utiliza instrumentele umorului în gestionarea „materialului” avut la dispoziţie, privindu-l cu o doză de empatie. Umorul nu este un indice de superficialitate. Umorul lui Topîrceanu este un umor grav, este haina în care îşi îmbracă subiectele pentru a le face mai uşor de asimilat de către sensibilitatea publicului. Ceea ce nu e puţin lucru.

Revista indexata EBSCO