Apr 8, 2016

Posted by in MOZAIC

Dana SCHIPOR – Minunile Sfîntului Sisoe – romanul unui satiric indulgent

Rămasă parcă într-un colţ de umbră, activitatea literară în proză a lui Topîrceanu ar putea concura oricînd cu volumele sale de poezie, care s-au bucurat, cu atît mai mult în epoca de debut, de un mare succes în rîndul publicului larg. Dincolo de cele cîteva parodii în proză (Domnia lui Ciubăr Vodă, scurte parodii avînd drept ţintă pagini din Sadoveanu, D.D. Pătrăşcanu sau Hogaş), Topîrceanu va găsi în formula prozei memorialistice tonul epic cel mai aproape de structura sa sufletească şi intelectuală (Amintiri din luptele de la Turtucaia şi Pirin Planina), dar i se va recunoaşte meritul şi pentru singura sa încercare de roman, Minunile Sfîntului Sisoe, un roman care nu îşi va găsi forma izbutită niciodată, dat fiind faptul că autorul se va stinge din viaţă înainte ca lucrarea sa să fie definitivată. Astăzi, romanul păstrează patru capitole, dar intenţiile în sens larg ale autorului au putut fi intuite prin notaţiile personale din caietul de lucru, publicate postum. Într-o secvenţă intitulată sugestiv De satirizat în Sisoe, Topîrceanu notează scurt şi precis, denunţînd clar ţintele demersului său: „Instituţii, moravuri, credinţe, sentimente – moderne. Armata, războiul, patriotismul, mîndria naţională. Clerul, popii tagmele bisericeşti…”, iar lista continuă. Să nu uităm totuşi faptul că proiectul unui roman satiric, de amploarea şi în maniera celui prefigurat de Topîrceanu în caietele sale, se constituia pe fundalul ecourilor tradiţionaliste tot mai puternic conturate, care culminaseră în 1921 cu apariţia revistei „Gîndirea”, cea care adusese suflul ortodoxismului încercărilor de recuperare a specificului naţional. La acea vreme, cultura românească începea să fie văzută în mod particular ca o păstrătoare a spiritualităţii autohtone, atîta timp cît ortodoxia bizantină şi gîndirea religioasă s-au manifestat ca fermenţi în cultura noastră şi n-au fost înlocuite de modele lipsite de spiritualitate ale occidentalilor. Registrul grav-religios pe care Nichifor Crainic îl propunea în articolele sale program prefigura o literatură care, mai mult decît cea a sămănătoriştilor, punea în centrul viziunii sale satul şi lumea ţărănească, cu un singur plus, şi anume religiozitatea ca trăsătură definitorie: „E o corespondenţă strînsă între atmosfera Evangheliei şi atmosfera noastră, între peisagiul ei şi peisagiul nostru, între spiritul ei şi sensul înţelepciunii noastre populare.” (Nichifor Crainic, art. Isus în ţara mea). Demersul lui Topîrceanu vine, pe de o parte, să amendeze ideologia excesivă promovată la „Gîndirea”, căci, spirit lucid, autorul nu reproşează doar decadenţilor noştri de la acea vreme artificialitatea orientării lor în contextul naţional, ci şi tradiţionaliştilor excesivi le sancţionează din capul locului suflul amplu mistificator. Lupta pentru onestitate în artă este, în fond, deviza universală sub egida căreia întreaga grupare ieşeană din jurul lui G. Ibrăileanu se constituie la acea vreme.

Romanul lui Topîrceanu debutează cu o foarte ascuţită observaţie care, în fond, trădează dubla intenţie iniţială a autorului – luarea în rîs a utopiei edenice şi critica disimulată a umanităţii: „Nu există paradis, dar trebuie să facem aşa ca să merităm să existe unul”. În cele din urmă, raiul, în sens larg, este închipuit din perspectiva dogmei religioase, dar oare cît mai păstrăm noi din preceptele creştine şi cît mai avem speranţa unui paradis în aşteptare? Însuşindu-i statutul privilegiat de pelerin între cele două lumi, sfîntul Sisoe este, în fapt, instanţa cea mai îndreptăţită să fie mesajerul celor două părţi: sfînt parcă încă în probă, Sisoe poartă nostalgia lumii pămîntene, iar lucrul aceasta se citeşte şi mai bine cînd, prinzînd firul savuros al naraţiunii, uităm că ne situăm în spaţiul sacru, şi găsim aici tiparele clasice ale poveştilor populare neaoşe: „Era o larmă de zgomote argintii şi-o învălmăşeală de arpi albe aşa de cumplită, că bietul Sisoe nu-şi mai vedea capul: – Îndărăt, zvăpăiaţilor!… Ce tot aveţi cu mine? Dar ei începură să arunce în el cu flori, făcînd horă-n jurul lui şi petrecîndu-l cu alai: -Sisoe, Sisoe,/ Văr cu tata Noe,/ Floare de trifoi,/ Fir de usturoi,/ Ia-te după noi!”, pentru ca mai apoi Sisoe să ne amintească de memorabilii preoţi provinciali cătrăniţi din poveştile lui Creangă, nu doar prin formulă, cît şi mai mult prin stilul parodiat: „- Staţi numai, că v-arăt eu vouă!… Îngeri sînteţi voi, ori diavoli împieliţaţi?”. Jumătate sfînt, jumătate prototip pe popă din satul popular românesc, sfîntul ce se coboară ,,din marginea dinspre răsărit a raiului” se trage din timpuri arhaice, din locul unde lumea şi raiul abia se nasc, şi vine la pachet cu tot soiul de naivităţi specifice şi cu cea mai naturală şi primară brutalitate şi francheţe. Tocmai de aceea îi şi şade atît de bine lui Sisoe  poziţia  de mofturos, cînd vine vorba de toate deliciile şi de toată comoditatea de care închipuirea raiului se bucură: laptele şi mierea de aici l-au îndestulat, lipsa durerii l-au plictisit. O utopie în deplinătatea ei nu face decît să genereze plictisul, un sentiment în ale cărui coordonate se înscrie, dar mai tacit, întreaga pleiadă a sfinţilor: „Şi pretutindeni văzduhul mirosea cucernic numai a smirnă ş-a tămîie de-ţi venea ameţeala; ba te-ar fi apucat de la o vreme chiar durerea de cap, dacă în rai ar fi cu putinţă asemenea răutăţi. […] Acolo şarpele nu are venin, ardeiul nu ustură şi ghimpii trandafirilor sînt bonţi. Toate stau în preajma omului smerite şi se poartă cu blîndeţă, toate sînt dulci la gust şi netede la pipăit.”

Viaţa de aici atinge paroxismul binelui, iar dihotomia bine-rău se anulează complet. Încununînd viaţa sub toate aspectele ei cu atribute ale superlativului absolut, aceasta devine, treptat, un chin pentru locuitorii grădinii. Nostalgia deplinătăţii vieţii mocneşte aici în ascuns în gîndul fiecărui chip sfînt, ideea evadării devenind tot mai acută: „Cine-ar putea crede că s-ar mai sătura vreodată de atîta dulceaţă?… Dar după vrun an ori doi, unii mai degrabă, alţii mai tîrziu, cum e firea fiecăruia, încep să cadă mereu pe gînduri şi li se lungesc ochii a drum…”. Aşadar, o utopie ce degenerează oricînd mai degrabă într-o pledoarie anti-utopică, astfel se înfăţişează raiul în concepţia parodistului, pe modelul umorului popular. În fond, fără cusur se arăta şi raiul parodiat din Ţiganiada lui Ion Budai Deleanu, acolo unde raiul ţiganilor devine un paradis în cheie gastronomică. Dar, în contrast cu raiul din Sisoe, edenul ţiganilor se păstrează în graniţele utopice, deşi puternic parodiate şi demitizate. Efectul comic la Topîrceanu vine din altă parte: la o primă vedere, raiul se păstrează în marginile sale convenţionale, aşa cum este el închipuit de imaginarul colectiv din toate timpurile şi mai ales de dogmele creştine (grădina paradisului primeşte coordonatele scontate, principiul care guvernează este acela al păstrării bunei cuviinţe, totul este lapte şi miere etc.), dar contrastele, în interiorul acestei lumi, par a fi, totuşi, de import lumesc. Urmărind efectul demistificării, demitizării, raiul pare mai curînd o altă societate umană proiectată doar în cu totul alte coordonate spaţiale. Intenţia autorului poate fi urmărită şi în notaţiile personale pe marginea romanului în discuţie, cînd, făcînd cîteva notiţe referitoare la descrierea raiului, consemna: „De umanizat totul, prin analogie cu cele de pe pămînt…”. Iată cum raiul devine o altă societate creată după modelul celei umane, atît din punctul de vedere al structurilor ierarhice, de orînduire a societăţii (există o ,,poliţie” de frontieră, există un coordonator suprem, divinitatea însăşi, dar şi sfinţi repartizaţi ierarhic), cît mai ales din cel al structurilor psihologice ale sfinţilor, supuse unui adevărat proces de pervertire. Constrastul creat dă naştere comicului, cu atît mai mult cu cît invidia şi concurenţa trădează imaginea legendară, mistificată a raiului („<Parcă ce-i el mai mult decît un sfînt, ca mine şi ca altul?>” sau „Şi nici n-ar fi putut Cel milostiv să-i împlinească voia, fără a stîrni tulburare şi zîzanie între sfinţii părinţi.”).

Aşa-numita satiră îndreptată societăţii zilelor noastre, realizată în părţile a doua şi a treia a romanului, se conturează, la Topîrceanu, şi mai evident, pe un sistem critic în cu totul altă tonalitate faţă de cea cu care ne-au obişnuit satirele caragialiene. Regăsim la Topîrceanu viclenia ţăranilor lui Creangă (în personaje ca popa Niţă), picanteria poveştilor populare licenţioase cu feţe bisericeşti şi femei frumoase, concurenţa lumească a binecredincioşilor satului, în fine, toată zestrea umorului popular românesc, pe care Topîrceanu şi-o însuşeşte tacticos, strategic, cu precizie tehnică. Dar peste toate, ceea ce face din viziunea lui Topîrceanu una autentică şi recognoscibilă în mai toată opera sa este umanismul. Ca atare, raiul lumii lui Topîrceanu (ca şi lumea miniaturală din Rapsodii, de altfel), poartă amprenta omenescului, cu toate defectele lui, cu toate neregulile lui, pe care autorul le înşiră lucid, fără rezerve. Cu toate acestea, mai presus de spiritul neiertător, cînd vine vorba de nereguli, se întrevedere la Topîrceanu din mai toate nucleele acestea imaginare mai mult defecte, o lumină vie, o lumină care răsare din tocmai imperfectul lumesc atît de comun. Totul este presărat cu umor, peste tot domneşte buna dispoziţie şi surîsul indulgent al autorului.

În cele din urmă, Topîrceanu este un satiric foarte indulgent. Dintre trăsăturile unui satiric adevărat, autorul nostru mai păstrează doar luciditatea. În fond, Topîrceanu este un foarte lucid şi inteligent observator: ştie neregulile lumii, le consemnează, le arată cu degetul conştient, dar nu duce pînă la capăt actul critic iniţial. Căci, înduplecat de omenirea supusă fără sorţi de izbîndă greşelii atît de umane, ştie că, în fond, viaţa adună toate cele bune şi cele rele şi numai astfel gustă omul toată deplinătatea ei. Compătimitor, Topîrceanu nu se menţine niciodată în poziţia de satiric pe piedestalul moralizatorului suspus, ci coboară indulgent în rîndul ,,păcătoşilor” de pretutindeni, întocmai ca Sisoe, avînd conştiinţa relelor lumeşti. Precum protagonistul nostru, autorul îşi asumă poziţia aleasă, indică cu precizie imperfecţiunile lumii, dar mai şi pune între paranteze crezul său permanent: în fond, lumea fără pată n-ar fi întocmai ca monotonul şi plictisitorul Rai fără de rău al lui Sisoe? Inteligent, raţional, Topîrceanu rămîne un critic fin a cărui lectură, contrat umorului uşor de suprafaţă, va fi mereu una pătrunzătoare, resemnat melancolică, deşi umoristul adevărat (iar Topîrceanu a fost unul) îşi poartă masca surîsului în tot ceea ce a scris.

Revista indexata EBSCO