Apr 8, 2016

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia lui Lucian Alecsa

La douăzeci de ani după ce Dumitru Ţepeneag căuta urmaşi ai onirismului în literatura tinerilor de atunci, în 1992, debuta Lucian Alecsa cu volumul Oraşul de gips; era un semn bun, urmat de o serie – poeme în Ars Apocalypsis (1996), Asupra căderii (2002), Deasupra căderii. A doua geneză (2003), Ţinutul Klarei (2005), Iluzionista Babette (2008), De veghe în lanul cu moroi (2009), Viaţă mahmură şi neagră (2011), Alzheimer, fratele meu geamăn (2013), Umbra, agent dublu (2015); romane precum Recurs la joc secund (2000), Judecătorul (2004), Nelegiuitul amant (2008) – care fixa literatura ultimului mohican al onirismului anilor ’70. Înainte, însă, de a exclama „Ăsta onirism, frate!” într-un poem din Viaţă mahmură şi neagră, poetul a trecut proba labirintului prin expresionism, în Ţinutul Klarei, cartea care l-a impus şi care, în chip paradoxal, într-un fel anume, l-a îndepărtat de nucleul generaţiei ’80, de unde s-a revendicat; nici unul dintre congenerii săi, poate cu excepţia lui Aurel Pantea, nu mai scria atunci, în 2006, în descendenţa lui Trakl, Gottfried Benn, Franz Werfel ori Georg Heym; cît despre „filiaţia” cu Blaga, V. Voiculescu, Adrian Maniu sau Aron Cotruş, nici nu putea fi vorba. Astfel încît, despre Negru al lui Aurel Pantea şi Ţinutul Klarei al lui Lucian Alecsa s‑a scris puţin şi neinspirat.

Resuscitarea unei paradigme lirice care părea datată atunci, în 2006, cînd se tipărea cartea lui Lucian Alecsa, a putut crea impresia unui experiment fără continuare, ieşit din timp, un „incident” cum se întîmplă atîtea altele în lumea literaturii; cultivarea grotescului, violenţa deformatoare, invazia de fantoşe în pustiul interior al unei fiinţe provenind dintr-un real dur, aspru, halucinant trimiteau spre altă epocă şi spre alt spaţiu literar, conturat la începutul secolului trecut prin opera lui Urmuz: „Klara este o femeie cu şapte capete/ smintită rău şi cam nimfomană/ plină de coşuri purulente/ din cap pînă-n picioare/ pe care le gîtuie prin frecare de albul pereţilor/ face apoi cocoloaşe din razele isterice/ expuse provocator pe zid/ gata pentru împerechere/ Unde mai pui că această ciudată femeie/ cu o falcă în cer şi cu una-n pămînt/ umblă cu sufletul descheiat la toate instinctele/ nici că i-ar păsa de morala creştină,/ stomacu-i digeră în neştire: autobuze, maşini, trenuri/ pînă şi avioanele TU/ boţindu-le ca pe nişte acordeoane bulimice/ ce-i rîgîie-n sughiţuri prin toate ridurile fiinţei/ Cînd are emoţii se schimonoseşte de plăcere/ de parcă cineva ar pişca-o de fese/ îşi întoarce tendenţios ochii pe dos/ înghite în fracţiuni de secundă toate iubirile lumii/ şi trece la măcinat suspine/ spontan pe nas îi ţîşnesc caltaboşi şi sîngerete/ de-o apucă în cele din urmă greaţa/ cu pumnii făcuţi ciocane/ îşi pliază delirurile pline de jeg/ şi sentimentele mov/ pe circum­voluţiunile patului” (Ţinutul Klarei cu prima zi de seducţie). Klara, ca şi amantul, copilul, bezmeticul, tătucul, smintitul, maestrul Adolf, stăpînul, robul femeii cu şapte capete, vin din proza şi poezia expresioniste, cu rădăcinile în Urmuz; figurile lirice din Ţinutul Klarei sînt asemenea lui Ismaďl, cel „conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată”, întregind „neamul” lui Emil Gayk, iubitor de grăunţe, „ascuţit bine la ambele capete”, al omului în patru labe şi al celui cu ciocul de aramă din proza lui H. Bonciu, al Mamei Petre, „monstru cu capul despicat dintre ochi şi pînă la bărbie” ori al locuitorilor din Bostonbach, care „nu umblă, ci se tîrăsc pe o parte a trupului, cu urechea lipită de pămînt” din Apunake şi alte fenomene de Grigore Cugler, al protagoniştilor din Personaje secrete în trecutul imediat de Vasile Dobrian ori al poetului lui Saşa Pană din Sadismul adevărului, un „secretar al inconştientului” şi fantasmelor sale care provin din „subterana” fiinţei, cum e Domniţa virgină ce trebuie fecundată: bunicii Klarei lui Lucian Alecsa sînt în Urmuz, părinţii, la expresioniştii anilor ’30, sora mai mare, în Reparata cu „trei sîni” a lui Emil Brumaru: poetul însuşi e aici, în această lume fauve: „Viaţa mi-e plină de coji de cartofi/ ce îmbracă nuanţat/ băşicile sufletului în petale de amoniac/ umblu cu mare atenţie prin faţa vitrinelor/ scîncetul firii şi sentimentele/ ce cîntă în permanenţă doar ofuri tradiţionale/ fibrilează rău oglinzile/ din care curg leşuri cu forme ciudate/ ce îneacă în insomnii strada/ pe care se plimbă de obicei iubita lui Adolf/ supranumită balaura Klara/ cea cu şapte capete/ visele mele ca nişte rîme zemoase/ i se urcă pe coapse, pe corp şi pe braţe/ i se strecoară şi-n defileul procreaţiei” (Cîntec pentru Klara. În Do major).

Klara, monstrul de mucava, nebuna şi seducătoarea, femeia Cyborg e universul însuşi („astrologilor nu le vine să creadă/ că întunericul se poate îngrăşa spontan/ cu trupul despuiat al unei femei/ şi că prezenţa orgasmului/ poate provoca explozii solare şi cataclisme zodiacale”, se scrie în Jurnalul Klarei caligrafiat de bezmeticul Adolf. Seducţie nietzscheniană), o lume care pulsează sub semnul cifrei şapte (Klara are şapte capete, şapte feciori zdraveni dansează în jur, inima plesneşte în şapte), numărul, din sistemul numerologiei şi aritmeticii simbolice, cel mai încărcat de semnificaţii mistice şi esoterice; Klara e universul pentru că, iată, ea şi ceea ce o înconjoară se multiplică mereu cîte şapte, numărul simbolic al totalităţii cosmice, de la asiro-babilonieni, egipteni, greci şi Vechiul Testament, pînă la basmele românilor, unde, spune L. Şăineanu, şapte e „un număr foarte familiar”. În fond, Klara lui Lucian Alecsa e vremea noastră, unde se închide timpul, se suspendă în creierul lui Adolf (Hitler), peste care pluteşte duhul lui Nietzsche: „sub sufletu-i chel/ ca sub o piatră antică/ cresc în neştire licheni şi muşchi de pădure/ boceşte timpul precum o bestie/ încorsetată în ţinută domestică/ cu ghearele tocite la polizorul bunului simţ/ o rază boantă îi tentează spinarea/ firele de lumină îi ţesală părul plecat hai-hui/ şi sclerozat încă de la pubertate/ nici un gest nu-i mai satisface plăcerile” (Klara a încasat lovitura de graţie în momentul zero). Aici, în vremea numită Klara, oamenii sînt „în marş spre marele vid”, au tot felul de toane şi spaime, răcnesc în disperare şi cu voci răguşite cîntece patriotice pe cînd, pe rug, ard promisiunile mai-marilor zilei, noaptea e în smoală şi cu smoală cineva unge felii de pîine, lăsînd doar rareori să se audă cîte un scîncet de prunc, o speranţă „de un crin”; Klara e încăperea facerii, „povestea de cinci stele” a genezei universului în care trăim, în joaca de-a împerecherea dintre creierul-Adolf şi lumea-Klara: un creier „conectat la 5000 de W” şi o lume unde visele sînt „rîme zemoase”, cuvintele iau forma unor „gîngănii trase prin jeg”, legănîndu-se în „balansoarul demenţei” alături de poetul care, şi el, asemeni amanţilor Klaus şi Adolf, face amor cu Klara pentru a-şi (re)crea vremea şi preajma: „Îmi strîng catrafusele;/ pipa, sufletul, basca, doi ochi împăienjeniţi/ ceva sentimente gonflabile, oliţa de noapte/ încă vreo două, trei sintagme/ adormite într-un poem blestemat/ cu botul rozaliu/ ca un pisoi de lapte/ şi tiptil, tiptil încerc să scap de balaura mea/ Şireata s-a adăpostit pe orbita inimii mele/ şi tot suge la mameloanele visului femelă/ rumen şi proaspăt/ precum un cozonac de Paşte/ fără să-i pese că mă usucă/ Cortina lumii se cască/ fantome liliachii perforează aerul/ cu mucuri de ţigară, şi lumînări/ în fracţiuni de secundă ating extazul/ perversa/ cu degetele subţiri ca razele de lună/ îmi cotrobăie bărbăţia/ gîndurile îmi scheaună/ şi se hîrjonesc cu ochiul unui ştreang/ de care atîrnă un drac împieliţat/ ce-o face pe translatorul” (Eu şi Klara pe balansoarul demenţei).

Lumea-Klara, ivită din creierul-Adolf, are o cromatică specială, pulsează în culorile violente, ţipătoare ale demenţei celor de pe balansoar; sentimentele sînt mov sau „roşii ca racul”, fusta Klarei e ca o vişină, fantasmele sînt liliachii şi moartea e înflăcărată, virusată cu „abjecţii” şi imită interjecţii viu colorate, zeama sufletului rimelat în tuş mov e de culoarea rubinului, bubele sînt albastre şi sexul e alb, „alb de tot”, o halcă de cer se desţeleneşte cu „un plug vineţiu”, arlechinul e de fosfor, iar de pe carnaţia cerului se deslipeşte o folie argintie, amanţii Klarei au capete sidefii şi aura care o înconjoară e de un portocaliu aprins, pînă şi apa ia foc, dihăniile sînt fosforescente, sufletul e în flăcări şi creierul e vineţiu. Acesta e ţinutul Klarei, bogat în lilieci şi fantome, cu hoardele nervilor, gînduri bezmetice şi sunete satanice – o lume într-o anvelopă onirică, stranie, fantasmatică, halucinantă, vibrînd într-un violent exhibiţionism sexual, în paranoia, cu amintiri schizoide, un ţarc al perversiunilor în care mielul nu merită sacrificat: „Resemnarea şi moartea nu-i mai strălucesc/ în registrul afectiv/ doar mîndria îi dinamitează o dată pe an hormonii/ împrăştiindu-i ca pe nişte fluturi de molii/ prin toate colţurile fiinţei/ De ce-ţi scuipi copiii în beznă?/ a întrebat-o Adolf în culmea fericirii/ «Put a curvă moartă/ luna a făcut infarct chiar în coşul pieptului meu/ am închis sufletul pentru o clipă/ şi-am văzut toate fisurile lumii/ mielul nu merită sacrificat» (Pitită într-un gang unu pe unu. Era o zi fierbinte de marţi).

Spaţiul liric expresionist din Ţinutul Klarei se multiplică în volumele următoare, Iluzionista Babette, De veghe în lanul cu moroi, Viaţă mahmură şi neagră, anexîndu-şi, însă, zone noi; deşi rămîne un „balamuc paranoic”, universul din Iluzionista Babette îşi lipeşte visele ca pe nişte abţibilduri, primeşte, din cînd în cînd, vizitatori – „oameni de casă ai Întunericului” –, dar lasă loc şi unui gînd către Dumnezeu, lumea vie e încă „cu mult prea moartă”, e cu susul în jos, neasamblată, decupînd umbre muiate în suc gastric şi tinctură onirică, dar, iată, trăieşte chiar dacă în viermuiala infernului păzit de „o matahală de umbră/ purtînd două felinare în loc de ochi”, cu scara lui Iacob alături, totuşi, ca o firavă alternativă la spectacolul cu vrăjile şi instinctele unor actori profesionişti, educaţi prin spitale de psihiatrie. Iluzionista Babette, extatică fantomă ori vrăjitoarea Amanda nu sînt, totuşi, Klara (deşi mai fac încă gesturi excentrice: „Babette fără ochi, fără urechi, fără gură,/ numai vis şi făptură/ a ieşit în stradă/ cu fundul gol/ cu cîteva kile de pomadă pe faţă”, scrie Lucian Alecsa în Deflorare), cum nici poetul, protagonistul liric-pivot, nu e Adolf: iată autoportretul conturat din ceea ce îi meneşte ţiganca Amanda: „«eşti un mic cărturar cu bube de zeu pe inimă/ şi puşchea pe limbă/ pe fiecare gînd al tău stă încălecat ceva fioros/ aşa ca un mic demon/ şi-ţi biciuieşte sufletul cu fuioare de cîlţi/ încercînd pe furiş să-ţi dea/ şi cîte un cub de zahăr/ să nu te ofileşti de tot/ exact pe nodul destinului stă răstignit un vultur/ ca un tatuaj pe braţul unui boschetar/ şi oricît m-aş strădui/ nu reuşesc să‑l dezleg/ dar nu te grăbi ai o ţîră de răbdare/ cineva se pregăteşte să-ţi mănînce coliva/ stă adîncit între coaste ca un spin în rană/ dictînd mărşăluiri în măduva cerului/ unui grup de stafii isterice şi flămînde/ ah, eşti dezgustat de lume/ parcă ai servi în fiecare zi la desert/ cîte un măr viermănos/ n-am cuvinte pentru ce-ai trăit/ doar atît întrevăd/ cu-o halcă de suflet ai hrănit pe cine nu trebuia/ neîmpovărată de cărnuri s-a ridicat aşa/ ca un fulger în văzduh/ şi-ţi trimite bezele mînjite de zloată/ dar numai în zile de post»“ (Vrăjitoarea Amanda). Poetul, micul cărturar, scrie precum ar cînta la un pian ale cărui clape sînt proprii nervi, îşi contemplă fiinţa interioară într-o privelişte descompusă, aduce, uneori, cu un „bau-bau murdar şi desculţ”, vorbeşte cu bunicul din sicriu şi înlocuieşte absintul strămoşilor cu marijuana contemporanilor pentru o viaţă cu zile carnivore. Mai mult încă, poetul domoleşte viziunea grotescă a exhibiţionismului sexual paranoic din Ţinutul Klarei, nu trece, însă, în şoapta elegiei pentru că, iată, rămîne într-o zonă a urgenţelor şi visului colorat, dar face exerciţii de alunecare în adolescenţă şi practică o alchimie erotică, adoptînd alfabetul Braille ca pe singurul filtru prin care descifrează sufletul şi preajma lui; în sfîrşit, poetul din Iluzionista Babette imaginează reconversia spirituală, întoarcerea în credinţă, într-un poem precum Icoana bizantină şi scrie unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste: „Cu sfială umblu printre gîndurile iubitei/ ca într-un dicţionar cu mii de cuvinte/ toate necunoscute sau moarte/ pe fiecare pagină debarcă imagini cu ea/ pline de praf şi dezolante/ nu ştiam rostul ochiului ce-o dezbrăca/ printr-o simplă vrajă a pleoapelor/ mi-o reda proaspătă şi împăcată cu situaţia/ ba mai mult/ o simţeam ca pe un organ al meu/ plină de viaţă şi turnată în formă de pară/ dar vai, taciturnă mai era uneori/ respira greu, sincopat/ mă aplecam asupra ei ca asupra unui bebeluş/ o legănam în hamacul nervilor/ nu cumva să adoarmă/ purta o mască de zeiţă arogantă/ avea pielea oxidată şi plină de bucle/ care cocoloşeau cuvinte moarte şi vise de glorie/ de urgenţă mi-a inscripţionat numele/ pe pliul plîngăreţ de sub ochiul meu stîng/ nu m-am dat în lături/ am încercat s-o desfac de vechime/ să-i eliberez sentimentele raft cu raft/ isterice păsări îşi luară zborul/ exact printre sprîncenele mele/ mult albite şi obosite/ hoţomana, mi-a deschis sufletul ca pe o carte adevărată/ un cuvînt mai obraznic se repezi/ pe buzele mele ca sub o streşină/ şi începu să ciripească/ vrute şi nevrute despre ea/ eram fîstîcit/ sunetul uşor răguşit şi metalic/ mă înnebunea/ în vreme ce ea mă ţine cu mîinile de vise/ ca de nişte stîlpi de rezistenţă/ să nu mă desfac/ eu îi pipăiam nefiinţa pe dinăuntru/ aşa uşor, prin empatie/ deja învăţasem terminologia trecutului/ ne pipăiam prin scîncete/ ne cîntam romanţe printre globule/ o masam cu cremă cînd îmi devenea rid/ sau ea mă lega cu-o panglică ca un cordon/ de uterul ei fierbinte şi zemos/ nu cumva să mă nasc în afara fiinţei/ la fiecare mic dejun ronţăiam în draci/ cuvinte aburinde şi abia întregite în două-trei silabe/ la prînz ne săturam şi cu cele folosite de alţii/ masa consistentă era însă seara/ cînd ne îndopam numai şi numai cu cuvinte materne/ le stropeam ritualic cu mult vin şi dragoste/ Într-o bună zi la Muzeul de Artă al Omenirii/ fusese expusă masca ei de zeiţă în viaţă/ am sărutat-o pînă mi s-a topit în suflet/ şi acum mă arde şi-mi chirceşte lumina” (Gînduri măreţe).

Iluzionista Babette aduce în lirica lui Lucian Alecsa tema strigoiului: „nervii mă înţepau ca nişte cuie fierbinţi/ înfipte de-a lungul şirei spinării/ limba îmi foşnea anemică printre viscerele tale/ ca limba mamei peste făt/ coroniţe de usturoi atîrnau de ligamente/ chiar şi-un ţăruş viu aveai în mînă/ să-mi răpui vampirul/ ce‑ţi făcea concurenţă/ mai ales dimineaţa la cîntat de cocoş” (Plimbarea de seară). Iată ce spune Dicţionarul despre strigoi: „Duh necurat, din mitologia populară românească, de sex masculin (Strigoi) sau feminin (Strigă, Strigoaică), avînd trăsăturile unui vampir (…) În mitologia românească, strigoiul se mai numeşte şi moroi, cuvînt ce derivă din mora/mor – duh al morţii venit din lumea întunericului, în mitologia slavilor. Pe de altă parte, cîndva se credea că omul posedă două suflete, că unul dintre ele poate părăsi corpul în somn şi, în calitate de dublu al persoanei umane, să fie capabil de acte şi gesturi independente. De aici şi credinţa românilor că există două tipuri de strigoi: strigoi viu şi strigoi mort. În prima categorie intră «strigoii în carne şi oase», adică persoane umane în viaţă, cu însuşiri infernale, demonice şi vrăjitoreşti, din cea de a doua categorie fac parte Stafiile şi Moroii «morţi sculaţi din mormînt» (…) Cea mai bună armă de apărare e usturoiul, cu care se ung toate uşile, toate ferestrele, intrările la grajdul de vite; oamenii mănîncă mult usturoi. Strigoii se mai alungă cu zgomotele de bucium, cu crengi de rug, cu leuştean, cu boz, cu pelin descîntat etc. Dar procedeul magic cel mai impre­sionant al destrigoizării, care a dat mult de furcă reprezentanţilor Bisericii pînă în secolul trecut, este baterea unui ţăruş de lemn sau a unei ţepuşe de fier în corpul mortului presupus a fi strigoi, pentru fixarea definitivă în mormînt”. Tema strigoiului dobîndeşte amplitudine în volumul De veghe în lanul cu moroi, moroiul lui Lucian Alecsa ilustrînd aproape toate înţelesurile pe care i le conferă mitologia; astfel, nebunul surghiunit într-o coajă de vis, administratorul de ospiciu, soldatul cu intimitatea pîrjolită ori femeia (Babette, Klara, Amanda, femeia verde cu pîntecul în cer, forme amorfe ale Evei) reprezintă strigoii vii, rătăcind prin deşertul lumii şi în mîlul demenţei; aceştia sînt ironizaţi, beşteliţi: „mă scufund în pămînt ca într-un tort alterat/ mîinile abia de mai înoată prin tranşee zaharisite/ doar un moroi mai credul a rămas înfipt/ în frişca demenţei şi cîntă cucurigu/ zău, mi-e milă de el/ e toamnă, cerul e posomorît şi foarte tăcut/ încă nu-i pregătit să-l primească/ va zgribuli încă o iarnă dezbrăcat de fiinţă prin cimitire/ curăţîndu-mi sufletul de spini” (De veghe în lanul cu moroi). Ceilalţi, strigoii morţi sau moroii vin pe cale luciferică şi sînt supuşi ritualului magic al destrigoizării: cuiul (unui sentiment) „înfipt direct în frunte/ sub formă de cruce” sau pătrunderea ţăruşului (gheară de vultur, coasă, seceră) ca un act sexual, cum se întîmplă în poemul Un gînd sinistru. Prezenţa vie a moroiului în spaţiul liric e semnul sigur al divizării lumii înseşi; iarmarocul (forfota, bîlciul) realului şi diavolul care prinde fiinţa în joc, prefăcînd-o într-un clovn turmentat, măscăriciul orb şi poetul cu marijuana, heroină, haşiş, opium, în paradisul său artificial („aşa vei umple constelaţii întregi cu nevroze şi idei ponosite/ vei ajunge ostatic în cuşca neantului/ crezînd că ai aripi de vultur şi că numai inima ţi-e plumbuită/ vei gravita în afara conturului precum un cîine în jurul/ priponului/ trupul îţi va cîntări cît un bob de neghină/ lătratul îţi va produce spasme şi idiosincrasii/ moartea îţi va zîmbi doar pe la colţuri/ şi atunci pe furiş/ vai, cîtă linişte-i în noi” – Deasupra liniştii), masca mortuară şi masca umană în şpagat de la o lume la altă lume, de la o viaţă, a strigoiului viu, la altă viaţă, a moroiului.

Volumul Viaţă mahmură şi neagră multiplică ipostazele instrumentului folosit în „ritualul sălbatec” al alungării moroiului, „androginul sterp refugiat direct dintr-un basm păgîn în ţintirimul cărnii”; sternul care trece direct prin inimă, un păun „foarte viu” înfipt direct în inimă „ca un sărut de fier încins”, un zîmbet ironic ca un fier înroşit „direct în stomac”, un înger care se aruncă de pe catapeteasmă „direct în inima unui bătrînel”, o pasăre mov „cu pliscul înfipt ca un cui înroşit în inima mea” – toate pătrund în singurul mormînt deschis, cel al poetului cu o cruce de lemn la căpătîi, „pe care este scrijelit bicisnic numele: Lucian Alecsa”.

Tema strigoiului (moroiului) îşi asociază, în Viaţă mahmură şi neagră, vechiul motiv al dublului, explorat, însă, de Lucian Alecsa într-un registru personalizat; suspendat în timp, eul este reprezentat în infernul de dincolo şi, deopotrivă, în iadul de aici de o entitate, aceea a fratelui geamăn, ipostază care uneşte strigoiul viu şi moroiul într-o fiinţă fără trup şi fără de suflare; prin ruinele raiului sau prin iadul ca o gură carnivoră ştirbă circulă gemenii (siamezii), aşteptînd clipa evacuării de pe lumea aceasta: gemenii sînt unul de-al casei, care trece hotarul dinspre o lume spre cealaltă, aleargă „pe digul dintre viaţă şi moarte”, în huzur şi demenţă. Sosia fratelui e cineva care îi joacă rolul, e „bărbatul planetar” care, înainte de a avea raiul sau, poate, pentru că nu-l are, cere să i se pregătească iadul „burduşit cu de toate cele de trebuinţă”, e demiurgul care nu face oameni de lut, ci diavoli din spaimă şi frică, orbecăind în uitare, în tăcerea frigului, într-o pîclă „lăţoasă şi toxică”; e mult pustiu şi multă demenţă în lumea strigoiului viu şi a moroiului, a gemenilor, a fratelui-poet care se amestecă, şi el, în borcanul cu tinctură onirică, purtat de vîntul Apocalipsei, lăsîndu-se ales de întunericul de sub cămaşa de forţă a melancoliei: ca în acest autoportret al lui Lucian Alecsa însuşi, protagonist al uneia dintre cele mai stranii, singulare aventuri din lirica noastră de azi: „Sînt cît se poate de personal/ nimic din ceea ce am trăit n-am copiat de la alţii/ am trăit pe cont propriu, pe apucate, am trăit mocnit/ am trăit clandestin, am trăit pe nerăsuflate, am trăit cum am poftit/ dar niciodată n-am trăit înghesuit în destin/ cum mi-au dorit alţii/ chiar dacă am fost luat în derîdere/ n-am urît pe nimeni/ în circuitul fiinţei mele nu mi-au fost parteneri numai propriile mele organe/ s-au îmbulzit şi îngeri şi draci/ şi gînduri uscate şi cuţite de os/ am fost şi lovit, dar şi sechestrat de-un cancer rebel/ am şi sedus moartea cu el/ nu mă plîng, nu dau nimănui socoteală/ cuvintele mi-au jupuit somnul pînă la măduvă/ acum ciripesc inocente pe pajiştea cerului/ căutîndu-mi conturul printre ciulinii neantului/ e jale mare în sat c-am rămas inocent/ şi că n-am dat ascultare destinului/ bieţii consăteni dau să mă consoleze cu-o slujbă de aducere aminte (…) mă caut cu insistenţă printre cei vii/ cînd îmi pierd răbdarea îmi pun în piept/ o fotografie de cînd eram tînăr şi la trup curat/ şi plec pe lumea cealaltă în recunoaştere/ depinde ce noroc voi avea/ surghiunul poate dura o mie de ani/ sau cît ai trage un fum de ţigară/ important e să crezi că eşti duplicat/ şi că moartea doar te reciclează” (Personal).

Lucian Alecsa nu trasează canale de comunicare şi nu lansează sugestii, nu construieşte punţi între real şi oniric, între ceea ce e dincolo de pragul vederii, de „streşina vederii”, cum spune în Femeile ori O viaţă verde şi proaspătă din volumul Alzheimer, fratele meu geamăn, în vis sau în coşmar şi ceea ce rămîne dincoace, la îndemîna simţurilor; poemul lui Lucian Alecsa transferă, teleportează cititorul brusc, brutal, direct în imaginarul poetului, între figurile şi faptele „de pe altă lume”, care se petrec acolo, în „ia­dul” fratelui geamăn, Alzheimer. În alte poetici, spaţiul oniric este o alternativă, zona compensatorie, tărîmul securizant – un refugiu din mîlul realului cenuşiu; la Lucian Alecsa, oniricul e o groapă a dejecţiilor, „unde colcăie în draci tot felul de lighioane anemice”, înfometate şi înfricoşătoare: acolo e Apocalipsa şi noua răstignire, templul se surpă şi cerul se cutremură „ca frisonat de-un trăsnet”, pulverizînd liniştea onirică, timpul e abolit în „ambuteiaje onirice”, se semnează un protocol al nefiinţei cu destinul, conform căruia fiinţa iese din istoria sa, aceea întinsă între cel de altădată care „cînta doar la suzetă” şi cel de acum, fratele geamăn al lui Alzheimer; fiinţa e cel fără chip şi soartă care înfige „ca un ţăruş de alamă” gîndul sinuciderii în mintea geamănului pentru a se transfera printre neuronii isterici şi genuni, cu mii de scorpioni, o cioară moartă şi turme de „drăcuşori”: balsamul acestei fiinţei năruite pentru a căuta o nouă geneză e schizofrenia pură: „Nimic nu-i mai balsamic decît schizofrenia pură/ în lumea în care peştii se hrănesc cu snoave şi poveşti/ iar curcubeie dive beau cu hectolitrii lapte cald din ţîţa humei/ prin staule aleargă pureci de oţel şi bezmetice jivine/ mirosind greţos a bălegar stătut şi-a levănţică arsă/ se ţipă-n draci prin minţile bebeluşilor sugari/ le este teamă ca nu cumva să se fi născut degeaba/ fără de ombilic astral şi hrană pe de-a moaca/ nimic nu-i mai plăcut decît să ai încă din faşă harta destinului viu colorată/ să ştii la ce să te aştepţi şi ce traseu te paşte/ să po­ţi ca de îndată să-ţi bagi picioarele în tot şi-n toate/ să te întorci de unde-ai plecat/ fără să-ţi pese de crizanteme ofilite sau de astre/ cu siguranţă, te va naşte o altă mamă peste/ vreo nouă luni de chinuri grele/ viaţa e asemenea unui rotisor la foc încins/ unde ţi se pîrjolesc grav doar carnea macră şi pomeţii feţei/ de nu gîndeşti prea mult ţi se topesc şi nervii/ mirosul de şorici pîrlit la lampa cu benzină te poate chiar ucide/ în rest rămîi intact,/ nici urmă de căldură sau formol în nas/ doar simple adieri molatice prin ţesutul minţii/ cuvintele devin un fel de apă chioară bolborosind/ aievea idei fără substanţă/ e timpul să ne dezbrăcăm de viaţă şi de frica ei,/ să-i dăm cu flit de cum ne naştem/ e drept, onoarea noastră ţine şi de curaj, dar mai mult de moarte/ cît despre viaţă lasă-l pe dracu s-o îmbrace/ e ca un ghem de carne flască ţesut în ani lumină/ pe un gherghef de raze moarte şi mii de iluzii reciclate/ Adio, tu, tărîm al fricii, vreau cu neantul să împart acelaşi cuibuşor de aur/ să-mi strănute îngerii în ceafă şi să le fur direct din aripi zborul!” (Ca nişte melcişori de plumb).

Poemele cărtii îşi asumă narativitatea, sînt nişte „naraţiuni diabolice”, cum le spune Lucian Alecsa însuşi în După beţie vin zile din ce în ce mai bune; prin ele, fiinţa se transferă în oniric, părăsind „tărîmul fricii”, lumea oxidată, încremenită în metal şi piatră, intrînd în subconştient, în „subteranul meu mîlos” unde mişună „cîrtiţa demenţei”, gîndurile sînt mereu „în vrie”, coapte „ca soarele demenţei” sau pîrjolite în iad, iar creierul cu se­va sa veninoasă e un „creuzet” în care dispar universul bicisnic şi puhav, dar şi sufletul pustiit al poetului ţintind zadarnic spre nordul ars de singurătate: acolo îl aşteaptă fratele Alzheimer, un nebun „tuns în cap, pe faţă poartă o cagulă cu vreo cîţiva pistrui luminiscenţi”, o „entitate ciudată”, un măscărici „ce face tumbe în hruba minţii mele zdruncinate”, o fiinţă fantomatică şi înspăimîntătoare: „nu este clipă să nu dau peste fiinţa aia fantomatică şi înspăimîntătoare/ ce-mi sca­nează mintea secundă de secundă/ ce mă împiedică să trec hotarul spre nordul ars de singurătate/ de cîte ori intenţionez s-o implor să mă lase în pace/ se prăbuşesc cuvintele în mine ca nişte cărămizi de plumb/ făcîndu-mi sufletul un mucilagiu albăstrui/ mă tot chinuiesc să-mi refugiez fiinţa în cîte-un boţ de lut/ în cîte-o vrabie şi chiar în cîte-un zbor de potîrniche/ mai grav e că nu-mi pot struni chiar toate apucăturile/ cele refugiate în racla cu amintiri stau zgribulite/ ca nişte iepuraşi plăpînzi atinşi de ochii hulpavi ai unei vulpi/ îmi hîrjonesc trecutul,/ îmi scuipă-n maţe fiere lăsînd discrete căcăreze printre gînduri/ atîta cît să-mi înflorească mai abitir tristeţile şi dorurile toate/ şi Moartea îşi permite să defileze despuiată,/ cu sînii la vedere pe scena lumilor apuse/ dansează tîrfa ca o nebună-n transă de par­că ar fi drogată şi-n călduri/ cîntă precum cucuveaua şi face tumbe printre statui şi cruci/ mai ceva ca o gimnastă depravată, nu se sinchiseşte că eu nici nu exist/ că degeaba mă caută pînă şi-n gaură de şar­pe” (Frumoasele mele nebunii).

În acest teritoriu al schizofreniei pure, al demenţei şi subteranului mîlos, există, totuşi, o fiinţă vie care rămîne în logica realului: e maidanezul, „prietenul” Flondor, cu ochii de tăciune şi botul catifelat, care „linge bombeurile pantofi­lor”, martor al dialogului înţeleptului cu fratele său geamăn. Mai mult încă, dîra luminoasă a celeilalte existenţe relevă două spaţii compensatorii, salvatoare: muzica lui Wagner şi Bach, „lipită ca o pînză catifelată de timpane” şi rugăciunea la care poetul ajunge urmînd sfatul bunicului Vasile; „Cînd pe pămînt este pustiu şi dîrdîi de frig şi neputinţă/ ia-ţi o pauză de respiraţie şi urcă atent într-o icoană,/ de preferat una de lemn, plină de carii/ să ai cu cine conversa/ dacă gîndurile nu-ţi prind rod din prima zi în măduva putregăioasă/ adună lacrimă după lacrimă/ să ai de unde-ţi izvorî şiroaie de credinţă prin inimă şi suflet/ şi apoi, cu post şi rugăciune, vei deveni un lemn însemnat/ cu faţă de pustnic sau de arhanghel” (A lumilor taină daţi-mi-o mie astăzi). În structura barocă a poemelor oni­rice din Alzheimer, fratele meu geamăn, se insinuează arta prozei, narativitatea şi portretul, adesea, în tonurile pamfletului: antolo­gice sînt portretele femeilor, „cele mai generoase fiinţe de pe pămînt”, al Morţii, „neaşteptat de sensibilă şi fîşneaţă, ca o felină-n călduri” sau ca „un coctail Molotov, fără focoasă dar cu lamă de coasă”, al frustraţilor, „victimele propriilor destine”, în sfîrşit, al prostului: „În gura prostului cuvîntul se sfrijeşte ca lujerul secat de arşiţă/ Dumnezeu intră în panică/ ori de cîte ori este obligat să lase slova la cheremul minţii neinstruitului/ (…) Şi de cum Dum­nezeu îi dă prostului mintea cea de pe urmă/ acesta nici una – nici două se umflă în pene/ asemenea unui cocoşel american/ încep să vi­breze fanteziile în căpăţînă ca/ branhiile unor peştişori uitaţi pe uscat/ vîntul îi scuipă ideile alandala,/ gura i se umple de ură,/ prin ochi încep să-i şiroiască numai broboane de întuneric/ instinc­tele fac instrucţie cu cele cîteva luminiţe de sub streşina minţii” (Parabola prostului sau bicisnicia infernului infernal).

După ce în Alzheimer, fratele meu gea­măn (2013) ne dădea ştiri din „subteranul mîlos” pe unde mişună „cîrtiţa demenţei”, în Umbra, agent dublu, Lucian Alecsa face o radiografie a haosului pentru a găsi traseele care îl pot duce dincolo, în lumea cealaltă; în fapt, descărcînd „rezervoarele onirice”, poetul scrie despre realul imaginarului şi cotidianul visului, de dincolo de Alzheimer şi moarte, unde purgatoriul şi infernul danteşti sînt strict delimitate: mai întîi, prin delir oniric şi horă hipnotică se în-făţişează lumea de trecere, haosul de dinaintea liniştii subpămîntene: „avem la dispo­ziţie tot ce înseamnă cu adevărat greu de răsturnat:/ munţi, mări, dealuri şi blesteme/ iar dacă-i secţionăm burta mamei natură,/ nu-i nea­părat cu bisturiul, chiar şi cu un tîrnăcop/ găsim cele mai grele me­tale, minereuri de tot felul, aur şi diamante/ aici se găsesc din abundenţă cucută, mercur şi arsenic pentru toată omenirea,/ aici fier­be lava iadului/ la primul semn poate ţîşni peste toate suflările,/ forăitul naturii e mai puternic decît al balaurului din Apocalipsa lui Ioan/ dacă totuşi nu sîntem mulţumiţi de toate aceste poveri/ ne pu­tem transforma cu toţii în Sisif, să urcăm şi să coborîm/ muntele pînă ne cresc bărbile ca nişte măturoaie/ avem şi alternativa de-a urca pe scara lui Iacob fără a nimeri neapărat în rai,/ e bine şi-n iata­cul vreunei blonde/ sufletul ni-l putem odihni şi între tufele pămîntului, nu-i neapărat în ceruri/ e confortabil şi la umbra nucului bătrîn sau în vreun bar de lux/ unde votca-i cu mult mai ieftină decît agheasma/ cu trei sute de mililitri de tărie poţi ajunge pe-un nor pufos, poţi zbura fără aripi/ aici delirul oniric e garantat proscrişilor, orbilor, curvelor, surzilor şi muţilor” (Hachiţele lui Dumnezeu).

Rostogolirea spre altundeva spre zariştea de dincolo de orizontul haosului e un urcuş pe o altă scară a lui Iacob; timpul se ondulează şi fiinţa trece în cealaltă dimensiune unde ceea ce e dincoace se repetă, ca într-o oglindă: aceasta e tera­pia onirică despre care scrie poetul în Toamnă ruginie: revelarea asemănării pînă la copie a lumii de pe pămînt cu aceea subpămînteană exorcizează frica de moarte a lui Cain şi teroarea Apocalipsei de deasupra, le banalizează, le face ţintă a glumelor şi ironiilor unei fiinţe care, pe calea onirică, devine cu adevărat liberă chiar şi dincolo de bine şi dincoace de rău, după ce o va întîlnit Moartea: acolo e bine, e ca aici: „planarea în miezul pămîntului n-a fost un lucru cu totul şi cu totul necunoscut/ eram pregătit să dau peste şobolani cu boturile şi mustăţile pline de sînge/ peste larve, cîrtiţe şi tot felul de gîngănii, mari şi mici/ în universul subteran lucrurile lumeşti sînt re­flectate cu deplină fidelitate/ vezi oraşe luminoase şi parcuri de distracţie, fabrici şi uzine, muzee şi cinematografe/ numai că aici nu se trăieşte cu oxigen, ci cu lăptişor de matcă/ am uitat să vă spun, aici se convieţuieşte ca-ntr-un stup, fiecare mort e regina stupului,/ nu există termenul de ierarhie, nu se fac discriminări, toţi morţii sînt pe picior de egalitate/ chiar dacă mai sînt şi dintre aceia care nu se plac, se contrează pe păcate,/ dar fără a se manifesta pe faţă./ după o astfel de experienţă, am hotărît să mă întorc pe pă­mînt/ să le împărtăşesc oamenilor de ştiinţă cele trăite şi cele văzute, să-şi facă o idee concretă/ cum e şi cu planarea subpămînteană/ n-a fost să fie, cînd am aterizat pe locul unde murisem, totul era pustiu:/ casele erau carbonizate, pămîntul arid, pînă şi soarele era beteşugit,/ bietul de el nu mai lumina decît ca un bec chior, de 40 de waţi,/ luna dispăruse definitiv din peisaj/ nici umbre nu mai erau, spaţiul era ţesut cu fantome în plină dezintegrare” (Zbor subteran). Vremea poeziei lui Lucian Alecsa este seara onirică; atunci luna are barbă şi ochii holbaţi, lumea ursuzilor se desparte de lumea beţivilor, se instalează spaima de Apocalipsă şi poetul „schizoid”, prins în jocul fatal (“Într-un bar de noapte pe o masă încinsă cu sticle de vot­că şi whisky/ trei fetişcane despuiate jucau bowling cu capul meu/ l-am recunoscut după forma ovoidală, după urechile clăpăuge şi după che­lie/ şi cicatricea revoltată de sub ochiul drept ce încă mă acuză de neatenţie” – Într-un bar), cheamă întunericul care „înghite cu sughiţu­ri lumea”: este o poveste – iar dimensiunea narativă e tipică pentru poezia lui Lucian Alecsa – din alt timp şi din alt spaţiu, scrisă fără emoţii, fără sentimente, cu o luciditate cristalină. Seara e fanta prin care fiinţa trece de aici, dincolo, cînd primeşte mesaje de bună (re)vedere de la tatăl plecat pe lumea cealaltă, unde privighetorile au glas cucuvea şi unde se admite un armistiţiu în confruntarea mereu mai dură cu „duşmanul din mine”: vremea fiinţei, seara şi dimineaţa ei sînt ale unei naturi moarte, cu un poet schizoid chemat acolo unde timp nu mai există: la Crucea orelor: „era linişte, era seară, era di­mineaţă iar,/ timpul umbla bezmetic de la răsărit la apus şi invers/ fără să ştie dacă mai este util omenirii sau e doar o ficţiune hazlie/ orele debusolate făceau cruce pe bolta cerească implorînd soarele să facă un scurt popas/ cît să-şi tragă şi ele răsuflarea pentru a se dezmetici/ secundele curgeau ca un lichid aproape vîscos/ cînd prindeau cîte un obstacol în faţă,/ vreun satelit, meteorit sau cine ştie ce altă neprihănită stea/ de fiecare dată erau gata să-şi piardă îndemînarea fluidă/ horcăiau ca porcii-n abatoare”.

Poezia lui Lucian Alecsa din Umbra, agent dublu descrie, aproape în detaliu, călătoria poetului la capătul morţii, plecînd din scenariile depresive ale fiinţei aflate în „burta unui balaur sau altă tîrîtoare”, avînd, la rîndu-i, „o lighioană ciudată înăuntru”, iubindu-se cu Rugina, „fata din hamac”, trecînd, după ce îşi va fi ucis propria umbră, prin purgatoriul unde se agită „şăgalni­ci drăcuşori”, vîrcolaci, strigoi „slăbănogi”, făpturi oligofrene, schizofrenice ori suferind de Alzheimer, pentru a sfîrşi în seninul de după moarte, într-o altă lume, stăpînită de demonul alb „ca neaua sau ca laptele caprelor de munte”. Din cînd în cînd, ne spune Lucian Alecsa în Umbra, agent dublu e bine ca lumea însăşi să se transfere în oniric, în subteranul mîlos vegheat de bestiile adîncului/înaltului, pentru a exorciza frica, teroarea, kitsch-ul, aproxima­ţiile şi lipsa de orizont în care vieţuieşte. Lumea tenebrelor e, poa­te, lumea supra-vieţuirii, ne mai spune Lucian Alecsa, unul dintre poeţii care, mai ales prin ultimele sale cărţi – Ţinutul Klarei, Iluzionista Babette, De veghe în lanul cu moroi, Alzheimer, fratele meu geamăn şi, acum în urmă, Umbra, agent dublu – s-a instalat pe primul raft al bibliotecii poeziei noastre de azi.

Revista indexata EBSCO