Apr 8, 2016

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Mircea Martin, un model

Stimate domnule Rector,

Stimaţi membri ai Senatului,

Domnilor decani,

Distinşi invitaţi, dragi colegi,

 

Ne aflăm astăzi aici pentru a-l omagia pe Dl. Mircea Martin, membru corespondent al Academiei Române, profesor al Universităţii Bucureşti, critic literar şi teoretician al criticii, unul dintre intelectualii de primă mărime din spaţiul public postbelic. Un model.

 

Născut în 1940, la Reşiţa, absolvind acolo gimnaziul şi liceul, Dl. Mircea Martin a decis să continue studiile la Universitatea Bucureşti, la o specializare nou înfiinţată, de critică literară, la care avea să se organizeze admitere doar în acel an. O face împotriva tuturor, căci şi profesorii, şi familia ar fi dorit să urmeze medicina. El însuşi fusese pasionat de chimie, de fizică, intenţionase chiar să studieze fizica atomică. Preferă, totuşi, într-un timp convulsiv şi atroce, sfîrşitul anilor ’50, o specializare înfiinţată poate tocmai pentru a crea suportul doctrinar şi dogmatic al literaturii. Mircea Martin a făcut din această opţiune prilejul unei confruntări – nespectaculoase, dar consecvente şi cumva naturale – cu ideologia oficială. Cert este că, graţie marilor profesori cu care a studiat, Mircea Martin îşi exersează şi cultivă vocaţia demnităţii intelectuale, independenţa de opinie, orizontul cultural european, identitatea sa profund liberală, deschiderea formativă şi democratică spre dialog.

Finalizîndu-şi studiile universitare la Universitatea Bucureşti în 1962, Mircea Martin începe o carieră universitară exemplară. Profesorul e invocat de discipoli, la rîndul lor, azi, personalităţi ale vieţii literare şi universitare din România. Cu toţii amintesc de tăcerile Profesorului, exigente şi stimulative, care te obligau să trăieşti în regimul ideilor şi al implicării. Ar fi nepotrivit să se spună despre Mircea Martin că este, ca profesor, ca mentor, o prezenţă caldă – deşi există, în cazul Domniei Sale mai ales, şi o căldură a participării intelectuale, a raţiunii care angajează fiinţa pentru celălalt; prezenţa aceasta n-a fost, însă, niciodată rece, ci angajantă şi solidară. Şi dacă unul dintre magiştrii săi, esteticianul şi comparatistul Tudor Vianu, a fost un însingurat, Mircea Martin face din Celălalt o necesitate. A fi profesor înseamnă pentru Mircea Martin mai mult decît o metodă, înseamnă o etică, a ataşamentului, devoţiunii şi responsabilităţii. În viziunea lui, profesorul nu comunică adevăruri definitive, nu angajează cunoaşterea totală, nu transmite sec idei. El construieşte un mod de a înţelege, instituie disponibilitatea intelectuală de a reflecta, creează mediul necesar unei deschideri a sensibilităţii, care implică finalmente un mod de situare în lume. Or, în felul acesta, cunoaşterea este construire de sine şi construire a celuilalt, iar a fi profesor înseamnă pur şi simplu a fi.

Profesorul este, însă, deopotrivă critic literar. Cărţile, de referinţă, despre Călinescu (G. Călinescu şi complexele literaturii române, Albatros, 1981, ed. a II-a, Editura Paralela 45, 2002), despre scriitorii generaţiei ’60 (Generaţie şi creaţie, EPL,1969), despre scriitorii români moderni (Identificări, Cartea Românească, 1977), ori despre Fundoianu (Introducere în opera lui B. Fundoianu, Minerva, 1984) sînt nu numai provocatoare, ci şi actuale. Acum cîţiva ani, preşedinte al juriului la concursul de poezie Nicolae Labiş, Profesorul a citit un text despre poetul care contribuise decisiv la reinstituirea lirismului în anii ’50. Surpriză, însă: actual, viu, textul fusese scris şi publicat cu aproape  40 de ani în urmă. Cărţile lui Mircea Martin au avut întotdeauna un sens recuperator, inovator şi investigativ. În plus, toate au o miză mai mare decît cea explicită, căci toate, într-o măsură sau alta, pun în relaţie particularul cu generalul. Şi toate instituie un subiect care trăieşte ideile. Niciodată didactice în sens restrîns, niciodată savante în sens preţios şi pedant, cărţile acestea spun adevăruri, exprimă convingeri, dar de pe poziţia celui care caută şi se caută. De fapt, scriind, criticul întemeiază şi se întemeiază. Tocmai de aceea, devenită stil, erudiţia sa – discretă – nu sperie, ci implică. Profesorul este critic literar prin vocaţie – viceversa e la fel de valabilă – şi nu-i este indiferentă condiţia propriei discipline. Din această preocupare pentru formarea unei conştiinţe de sine a criticii literare şi pentru stabilirea deontologiei ei s-au născut cîteva cărţi esenţiale: Critică şi profunzime, Univers, 1974; Dicţiunea ideilor, Cartea Românească, 1981; Singura critică , Cartea Românească, 1986; Geometrie şi fineţe, Editura Institutul Cultural Român, 2004.

Pînă în 1990, Mircea Martin era perceput înainte de toate ca universitar şi critic literar, ori teoretician al criticii literare. Studiile sale păreau destinate exclusiv bibliotecii şi cercetării de bibliotecă. Bune pentru o comunitate restrînsă de specialişti şi studenţi. Faptul că Profesorul acceptase să fie mentorul unei întregi generaţii de scriitori – generaţia ’90 – care îi succeda uneia mai zgomotoase şi obligate să se risipească nu era, totuşi, o surpriză. De reţinut că, în ipostaza aceasta, Profesorul nu practica, precum unii dintre predecesori, o susţinere publică necondiţionată şi nici nu promova un model creator uniformizant. Îşi lăsa, în fond, discipolii să existe prin ei înşişi. Practica şi acolo, la cenaclul Universitas, ca şi în amfiteatru, o pedagogie subtilă, în contradicţie cu modelul paternalist, impus şi folosit de sistemul politic. Chiar şi în amfiteatru, Profesorul trecea, de fapt, din bibliotecă în cetate.

Astăzi, faptele ni se arată mult mai clar. Dimensiunea de adîncime a scrierilor lui Mircea Martin relevă nu refugiul în bibliotecă, ci chiar participarea la construirea identităţii noastre. Căci locul de existenţă al ideilor sale nu este biblioteca, ci, prin bibliotecă, spaţiul public, cetatea. Şi iată de ce: într-un timp al auto-izolării României, Mircea Martin punea în circulaţie în spaţiul românesc teoriile occidentale despre opera literară şi racorda România intelectuală la repere europene; într-un timp al teoriilor protocroniste şi conspiraţioniste, folosite, într-un fel de revanşă a frustrărilor, auto-consolator, Mircea Martin făcea o analiză sagace a operei lui G. Călinescu punîndu-ne în faţă oglinda în care se reflectă complexele literaturii şi culturii române. Puteam să ne vindecăm luînd contact cu opera unui mare poet precum B. Fundoianu, ignorat de clasamentele oficiale, pe care Mircea Martin îl repune în circulaţie? Ori, scriind despre propriii colegi de generaţie fără să-i plaseze, într-un timp al generalizărilor şi dogmatismului, sub o umbrelă comună şi fără să-i raporteze la ideologia momentului?

Cert este că, după 1990, dincolo de cărţile publicate anterior, pe care le reeditează, de cele cîteva cărţi noi, Mircea Martin se angajează în efortul de edificare a unor instituţii culturale normale într-o societate liberă. Devine director al Editurii Univers (1990-2001), preşedinte al Asociaţiei Editorilor din România (1991-1999), director al revistei „Cuvîntul”, iniţiază Conferinţele Cuvîntul sub emblema Identitate românească, identitate europeană, este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Grupului pentru Dialog Social, Vicepreşedinte al PEN Clubului Român (1990-2000), conduce la un moment dat un alt cenaclu al Uniunii Scriitorilor, publică în revista „22” un serial pe tema Cultura română între comunism şi naţionalism, iniţiază un Dicţionar multidisciplinar de terminologie culturală, e directorul revistei internaţionale de studii umaniste EURESIS, în fine, face să se nască o editură nouă, Art, cu deschidere tocmai spre studiile teoretice de ultimă oră din Occident, e preşedinte al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România şi membru în Juriul de acordare a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” Opera Omnia.

În fapt, Mircea Martin practică şi acum, după 1989, în vremuri care nu sînt neapărat favorabile culturii şi spiritului liber, acelaşi tip de angajament ca în anii comunismului, pe care putem să-l numim – trebuie să-l numim – rezistenţa prin cultură. Studiile sale de dinainte de 1989, fără zgomot, chiar asta au făcut. Şi dacă înainte rezistenţa viza subminarea perspectivei de autoizolare faţă de spaţiul cultural european, naturalizarea teoriilor critice occidentale în spaţiul românesc, depăşirea complexelor naţionale, acum ea se concretizează într-un fel de militantism care oferă, dacă nu certitudinea căii drepte, măcar promisiunea ei.

Astfel, cred că putem identifica în toate aceste fapte una din trăsăturile definitorii ale profesorului Mircea Martin, poate cea mai importantă, deşi sigur cea mai puţin vizibilă. Vedem în Mircea Martin un nonconformist; doar că nu unul care se hrăneşte din nihilism ori revoltă, ci unul care întemeiază. Orice întemeiere se face pe cont propriu, în contradicţie nu doar cu aşteptările, ci şi cu zgomotul celorlalţi. Încrederea în sine, o încredere purtată cu eleganţă, cu modestie, cu o siguranţă oarbă la conjuncturi şi contexte, generează nu un nonconformism biografic – biografia lui Mircea Martin este aproape tăcere –, ci unul intelectual şi deopotrivă moral. Doar că tot ce realizează la nivel intelectual şi moral devine la Mircea Martin biografie. Să invocăm aici afirmaţia „Sînt un rezultat al profesorilor mei”? Deşi poate părea surprinzător, afirmaţia mi se pare elocventă chiar pentru acest nonconformism calm, care pune, repune în circulaţie, ca pe o veche monedă, bunul simţ, bunul gust, firescul, considerate între timp compromise şi poate compromiţătoare. Cine ar mai fi putut să spună, cu aceeaşi precizie a nuanţelor, într-un timp în care protocronismul făcea victime atît de partea celor care-l slujeau, cît şi de partea celor care vedeau salvarea în europenism, „noi nu sîntem daci, dar dacii sîntem noi”? Cine ar mai putea spune, cu aceeaşi tărie, „Estetica scrisului poartă în sine o etică”?

Sînt afirmaţii pe care le putem considera emblematice pentru direcţiile în care Mircea Martin şi-a angajat nu opera, ci, prin intermediul operei, fiinţa. Direcţii complementare, care dau seamă despre o viaţă care se impune tocmai ca totalitate. În fapt, biografia omului este aici biografia unor idei, a unor angajamente, tot aşa cum devenirea intelectuală e consecinţa unor angajări în timpul istoric.

Analizele problematizante ale ultimei cărţi semnate de profesorul Mircea Martin, Radicalitate şi nuanţă (Editura Tracus Arte, 2015), pun în evidenţă, finalmente, un program etic, întrucît, în relaţia dintre cei doi termeni din titlul cărţii, Celălalt ocupă un loc constitutiv. Consider esenţială pentru înţelegerea lui Mircea Martin afirmaţia  „Conştiinţa de sine este întotdeauna rezultatul unui dialog, fie el şi interior. Unul din paradoxurile criticii este că descoperirea de sine se face prin descoperirea celuilalt”. De aici decurge – pentru Mircea Martin în mod legic – constatarea că „pentru orice om cu adevărat conştient, conştiinţa de sine e sinonimă cu îndoiala de sine”. Nu e deloc întîmplător deci că în centrul gîndirii sale – critice, didactice, civice – se află Celălalt, dialogul cu celălalt. În anii ’90, Mircea Martin militează pentru coeziune culturală şi solidaritate intelectuală, fundamentate pe principiul iluminist „al pluralismului, al diversităţii de opinii, al respectului pentru o concepţie diferită de cea proprie”. Este aici o lecţie de democraţie, manifestată mai întîi pe terenul criticii literare. În vreme ce alţii fac din propriul discurs scena interpretărilor spectaculoase ori teritoriul unei exhaustivităţi interpretative neîndoielnice, Mircea Martin, ca profesor, ca director de şcoală literară, ca teoretician şi critic, se întoarce la operă, pentru a-l pune în centrul ei pe Celălalt, pe sine însuşi devenit Celălalt, care descoperă sensul originar  şi întemeietor al operei. Tocmai de aceea estetica este o etică.

Etica pe care o slujeşte Mircea Martin înseamnă angajare, chiar dacă nu radicalitate. Într-un fragment din ultima-i carte, Profesorul vorbeşte despre faptul că radicalitatea este absolutizantă, autoritară, categorică, intransigentă şi chiar intolerantă, cînd nu este arogantă şi ostentativă, în vreme ce „o gîndire nuanţată mobilizează alte resurse şi vizează alte ţinte: este moderată, flexibilă, maleabilă, concesivă, adaptabilă, adică pliabilă la texte şi la realităţi, problematizantă în sens interogativ sau dilematic. Este modestă şi discretă”. Într-un spaţiu, precum cel românesc, fără multă experienţă democratică, în care primează fie spectaculosul, fie autoritarismul, adică fie spiritul relativizant, fie cel dictatorial, cultura încrederii în celălalt e mai degrabă o excepţie. Instituţia pe care Mircea Martin a întemeiat-o finalmente este aceea a libertăţii de gîndire, a responsabilităţii şi angajării, a dialogului.

Să invocăm aici, fapt esenţial, că Mircea Martin a beneficiat în 1973 de o bursă Pro Helvetia la Universitatea din Geneva, formîndu-se sub îndrumarea lui Marcel Raymond, întemeietor de şcoală critică europeană? Că a avut privilegiul prieteniei lui Marcel Raymond? Că a beneficiat, în 1995 şi 1999, de burse de cercetare Fullbright şi DAAD la Universitatea California şi la Universitatea din Konstanz? Că i s-a acordat de mai multe ori premiul pentru critică al USR ori că în 2003 a fost distins de Guvernul Republicii Brazilia cu Ordinul Naţional Crucea Sudului pentru promovarea culturii şi literaturii braziliene, devenind Comandor al Ştiinţelor şi al Literelor? Să amintim că este membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari (1990) şi al Academiei Latinităţii – Paris – Rio de Janeiro, 2001? Sînt date importante pentru a configura personalitatea academicianului Mircea Martin.

 

Domnule Rector, stimaţi invitaţi, doamnelor şi domnilor,

Academicianul Mircea Martin este unul dintre magiştrii de referinţă ai colegilor noştri din Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării; unora dintre ei le-a fost profesor, pe alţii i-a format prin cărţile Domniei Sale, i-a cooptat în proiecte editoriale de anvergură; în urmă cu cîţiva ani, a ales Universitatea noastră ca loc de desfăşurare a prestigioasei conferinţe anuale a Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România. Universitatea noastră nu i-a fost, nu-i este indiferentă.  Aş aminti, în final, cuvintele spuse de profesorul  Mircea Martin într-un interviu de tinereţe: „Ideal vorbind, aş fi vrut ca locul naşterii mele să fie Bucovina. […] Bucovina reprezintă pentru mine locul de unde începe al doilea descălecat al nostru, acela spiritual”. Am vrea să credem, cu toată dimensiunea metaforică a afirmaţiei, că Universitatea noastră este demnă de acest al doilea descălecat, pe care l-ar ilustra Eminescu, mănăstirile, Ştefan cel Mare.

 

Domnule academician,

Pentru toate acestea, Universitatea noastră este onorată să vă acorde titlul de Doctor Honoris Causa.

 

[*] Laudatio rostit cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, 7 martie 2016

Revista indexata EBSCO