Apr 8, 2016

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Regele şi Patria

Într-un moment cînd lumea noastră se preocupă intens de noile încercări la care este supusă Casa Regală a României, am socotit că n-ar fi cu totul inutil să evoc, sub titlul Regele şi Patria, unele aspecte definitorii ale personalităţii Suveranului. E o sintagmă ce comportă deja o lungă istorie, poate la fel de mare ca perioada postbelică, măsurînd ea însăşi trei sferturi de secol.

Marea conflagraţie, a doua din „secolul extremelor”, se încheiase în Europa cu un semnificativ aport românesc, cu jertfe nespus de mari şi în condiţii geopolitice asupra cărora istoricii continuă să emită opinii divergente. Regele Mihai, încă foarte tînăr pe atunci, a avut curajul să gestioneze ieşirea României din sistemul Axei şi să facă din ea un stat beligerant alături de coaliţia antinazistă, salvîndu-şi astfel ţara de la o reală catastrofă. În contextul epocii, România n-a putut ocoli însă ocupaţia sovietică, nici instalarea unui regim dictatorial ce avea să dureze peste opt lustri. Tranziţia postbelică (să o numim aşa) a fost marcată de figura tînărului monarh, a cărui abilitate în chestiuni extrem de complexe era notabilă. Cîteva date din acel răstimp se cuvin amintite aici, mai ales cu privire la contextul geopolitic.

Se admite acum că „actul de la 23 August a schimbat cursul României. Cei care l-au înfăptuit au crezut că este esenţial ca ţara să iasă din războiul lui Hitler şi apoi vom vedea cum vor decurge lucrurile cu ruşii. 23 August trebuia făcut, ceea ce a urmat este o lecţie tragică a istoriei pe care a trăit-o jumătate de continent pînă la 1989”[1]. Actul în sine şi urmările lui prezentau, din capul locului, un viu interes.

La 7 ianuarie 1945, Radio Londra estima că „România se situează azi în al patrulea rînd în ce priveşte numărul de ostaşi care participă la bătăliile de distrugere a nazismului”[2]. Nu era puţin lucru, iar acest fapt se datora în bună măsură Regelui Mihai, ca şef al statului şi comandant suprem al armatei. Peste o săptămînă, după eliberarea Budapestei, un corp de armată era trimis pe frontul din Cehoslovacia, unde prestaţia românilor se va bucura de o bună faimă. Guvernarea ţării, asigurată succesiv de generalii C. Sănătescu şi N. Rădescu, a beneficiat de sprijin regal, dar era sabotată sistematic de prosovietici. Instalarea unui guvern procomunist, condus de Petru Groza, sub presiune sovietică, era practic inevitabilă. A rămas de pomină înfruntarea dintre Suveranul român şi reprezentantul sovietic, A.I. Vîşinski, care a impus actul de la 6 martie 1945, moment decisiv în istoria postbelică a ţării. Curînd, la 13 martie, Suveranul avea să participe la festivităţile din Cluj, cu ocazia eliberării Transilvaniei de Nord, în timp ce peste jumătate de milion de combatanţi români erau angajaţi încă în luptele antinaziste.

Competiţia pentru putere era în toi. Onomastica Regelui a oferit tinerilor din PNŢ şi PNL ocazii de manifestări monarhiste, la 8 noiembrie 1946 şi în anul următor, fiind reprimate brutal de autorităţi. Piaţa Palatului Regal devenise un loc simbolic de expresie a sentimentelor monarhice şi a sprijinului pentru democraţia de tip apusean. Guvernul Groza a fost mereu ţinta unor manifestaţii de acest fel, soldate cu morţi, răniţi, arestaţi, procese politice. Abuzurile noului regim au alimentat unele memorii, subscrise de oameni politici, precum Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu sau N. Rădescu, ultimul fiind în măsură a se interesa chiar de viitorul exil anticomunist.

Demersurile făcute de Regele însuşi pentru a obţine sprijin din partea marilor puteri s-au lovit de o indiferenţă semnificativă a acelor ani de ample restructurări geopolitice. Vizita făcută la Londra, împreună cu Regina-Mamă (12 noiembrie – 21 decembrie 1947), a fost decepţionantă pentru Suveran. Peste cîteva zile, la 30 decembrie 1947, el a fost silit să abdice, în condiţii dramatice, bine stabilite de specialişti. Medaliile primite, la cel mai înalt nivel, nu i-au putut fi de mare folos. Ordinul „Victoria”, conferit de sovietici Regelui Mihai, ca şef al armatei, la 6 iulie 1945, voia să fie însă o recunoaştere oficială, ca şi aceea a noului preşedinte american H.S. Truman din 10 mai 1947, an de mari convulsii şi de intens dramatism pentru români. Regele a fost pus în situaţia de a refuza semnarea unor decrete („greva regală”, în expresia epocii), dar o situaţie de criză ca aceea nu putea să continue, în lipsa unui sprijin efectiv al marilor puteri. Manifestaţia din 8 noiembrie 1946, făcută de tineri multipartidişti cu ocazia onomasticii Suveranului, a dus la ample confruntări, cu victime şi arestări masive, menite a estompa elanul monarhist şi democratic al noii generaţii. S-a clamat atunci „Regele şi Patria”, lozincă reiterată apoi, la diverse ocazii, de tineri sau mai puţin tineri opozanţi ai regimului. Ea a rămas, în memoria epocii, ca un semn de solidaritate a unei generaţii, în numele unui ideal de existenţă colectivă, cu valori ce veneau din adîncul duratei pentru a servi acum lumea contemporană. „Eu nu pot rămîne spectator pasiv în faţa uriaşei sarcini a reconstrucţiei materiale şi morale a ţării mele; este datoria mea să protejez şi să promovez interesul şi bunăstarea poporului meu”. Sînt cuvinte rostite la Clubul Diplomaţilor din Geneva, în mai 1991, cu acest adaos memorabil: „Sînt şi voi fi întotdeauna în slujba patriei mele”[3]. Regele şi Patria aparţine, de cîteva decenii, memoriei naţionale, ca un patrimoniu inalienabil. Cumva simetric, ea a fost resuscitată, în diverse medii, după abolirea sistemului comunist, în anii de tranziţie spre valorile lumii libere. Va trebui să o reamintim mereu pentru noile generaţii.

 

 

[1] Ion M. Ioniţă, Certitudinile lui 23 August, în Historia, XIV, 151 (august 2014), p. 3.

[2] Istoria României în date, coord. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 467.

[3] Apud Regele şi Patria, redactor Şerban Săndulescu, Bucureşti, 1992, p. 22.

Revista indexata EBSCO