Apr 8, 2016

Posted by in EDITORIAL

Vasile ANDRU – Paris, un loc bun să te exilezi

Motto: „Fluctuat nec mergitur”, = Se clatină [corabia], dar nu se scufundă

 

Vineri dimineaţa, 18 iulie 2007

Sîntem în avionul mare cît o şură, compania Air France. Silvia este la primul ei zbor cu avionul. Eu sînt mai bătrîn cu 220 de zboruri pe Planetă: o bunicică parte a vieţii mele am fost în aer. Sînt semn de aer cu foc… Şi iubesc zborul, nu doar pentru viteza cu care ajungi oriunde, ci pentru că mi se pare o casă mergătoare, uraniană. În zborurile lungi, cabina e un birou de lucru şi un living cosmopolit. La bord, scriu îmi fac canonul ascult muzică, dorm socializez cu rase diferite şi religii diferite. Azi o iniţiez şi pe Silvia în taina zborului, spunîndu-i: să te simţi ca logodnicii lui Chagall. Adică acea logodnică plutitoare în văzduhul care începe de la inima mirelui. Prefer să stau aici pe jilţul avionului, decît în văzduh! Zice Silvia speriată formal.

Cînd porneşte avionul, cînd te înalţi deasupra pămîntului, parcă începe o altă lume. Eşti la începutul lumii. O temporară spălare de lumea de jos. Cu Silvia, sîntem la primul nostru zbor împreună; primul din cele 8 zboruri din acest an, cu rezervările făcute. La Chagall, numai logodnica pluteşte în văzduh, iar flăcăul stă bine mersi pe pămînt, rolul său este să fie ţăruşul.

Silvia priveşte prin gemuleţ, să vadă planeta de sus.  Apoi citeşte 74 de pagini din romanul-eseu Ceaikovski, de Nina Berberova. Silvia are o viteză mare la citit, şi ţine minte tot ce-a citit, aş trece-o la categoria fenomen. Mă domoleşte din admiraţie (care mi se trage din vremea cînd ea făcea a doua facultate, medicina, citind în viteză tratate groase şi memorînd toată terminologia aceea, greacă şi latină). Mă domolesc aşadar din admiraţie şi-i spun că da, e drept, există şi predecesori care aveau o viteză cosmică la citit: N. Iorga şi Marian Popa. Aceştia dintr-o privire cuprindeau o pagină întreagă de carte, şi nu doar că o citeau, dar o „fotografiau” pe retină, reţinînd cu fidelitate conţinutul, în română şi-n trei limbi străine).

Silvia înclină la spre limba germană. Să fie cardiolog la nemţi, unde ofertele sînt bune şi condiţiile civilizate şi spitalele bine dotate. Spiritul ei ordonat, seriozitatea ei ereditară, vrea Germania. Mai poate veni o ofertă dinspre Malta, acolo eşti cardiolog pe englezeşte pînă înveţi malteza. Eu trag spre francofonie. Pînă la urmă îmi va face pe plac. Îi zic:

– Pentru români, cel mai bun loc să te exilezi a fost Parisul. Din vechime şi pînă azi. La Paris nu te cufunzi niciodată.

Acum Silvia ciuleşte urechea la difuzorul care anunţă că traversăm Dunărea (deasupra Vienei), dar n-o vedem, căci sînt norii: zburăm deasupra norilor, la 10000 km. Norii trec, orele trec. Am privit, am spionat scoarţa Terrei, am vorbit, am ronţăit ceva, am adormit. Asta fac şi astronauţii în aer: privesc, spionează cosmosul, ronţăie, sforăie.

 

Aterizare pe aeroportul Beauvais

Controlul paşapoartelor este simplu şi mecanic, căci sîntem în U.E., un fel de ţară mare, în care intră şi Franţa, despre care am învăţat la şcoală că este decadentă. Între decadenţă şi înapoiere este o diferenţă respectabilă. În Franţa, salariile sînt, în medie, de 12 ori mai mari decît în România. Despre România pot spune că este o ţară precursoare: adică peste un timp, toată Europa va arăta sărăcită ca România…

În autocarul Beauvais-Paris, Silvia este numai ochi şi admiraţie. Trecem în viteză prin burgul Beauvais, ne vom opri cîndva aici să vedem catedrala. Drum prin plaiuri ondulate mioritic. În mintea Silviei cîmpurile şi luncile se transformă în muzică. Nu-ţi vine să crezi că ţările astea industriale mai au crînguri superbe şi sute de hectare de verdeaţă.

Treptat, contemplaţia se preface în moţăială. Moţăiala e un aspect al cogitaţiunii. În autocar omul moţăie sau sforăie, somnul scurtează călătoria şi lungeşte viaţa.

Se apropie Parisul, se văd primele construcţii, inumane, adică beton, industrie. Şoseaua e tixită de camioane şi maşini matinale. Viaţa lor e alergare şi gaze de eşapament, cu mari foloase pentru toţi. Cursa vieţii.

 

Paris, fiul Senei şi al Luteţiei

Am intrat în Paris, în Parisul autentic: fiul Senei şi al Luteţiei. Parisul cu blazonul lui istoric: o corabie pe valurile Senei, şi deviza „Fluctuat nec mergitur”, adică „Se clatină, dar nu se scufundă”…

Îi spun Silviei:

– În faţa acestui blazon, vom conştientiza universalitatea fluctuaţiei. Oare nu aşa ar suna şi deviza biruitorului de cursă lungă? Poate şi a României: se tot clatină de 2000 de ani, dar nu se scufundă! Cu  acest blazon sau ne vom confrunta şi noi amîndoi. Îl facem deviza cuplurilor ideale, sau a capodoperei. Spaima de fluctuaţii se preschimbă în dulceaţa clătinărilor.

Silvia răspunde: Înţeleg că vezi Parisul ca o psihanaliză…

Zic: Un pelerinaj te înnoieşte cît o psihanaliză! Un exil te transformă ca şi vecinătatea morţii.

Silvia: Înţeleg că ne vindecăm de stilul living apart together!

Zic: Rezon! Silvia punea degetul pe rană. Stilul nostru  americănesc – „a trăi împreună în case diferite, pe continente diferite”, cînd ea pe post de Penelopă stătea cuminte tot aşteptînd lungul drum spre ţară a lui Ulise – avea să înceteze în acest an.

 

Nimburi orbitau pe capetele exilaţilor

Îi spun Silviei că vom întîlni la Paris pe vechii exilaţi, care mai trăiesc. Pentru mine, Parisul este o suprapunere de amintiri. Cu el am început ieşirile în lume, după revoluţie.

La Paris am tocat prima bursă de după revoluţie, înfulecînd Orient (şcoli indiene pe rue Sebastopol; şcoli zen la dojo Deshimaru), înfulecînd Occident (şcoli rebarthing, sofrologie, preotese druide), înfulecînd emigraţie română.

Atunci i-am mai prins în viaţă pe marii oameni exilaţi sau, mai tîrziu, emigraţi.

Toţi confraţii din exil aveau un cerculeţ fosforescent deasupra capului, pentru că aşa erau vremurile: după ce fugeau din România, de îndată ce ajungeau la Paris, chiar în gară, li se punea pe cap un cerculeţ de sfînt liber. Sau le apărea din senin, spontan, acest cerculeţ de sfînt…

Graţie acestor cerculeţe, ei obţineau ceva beneficii, dar erau şi riscuri: securiştii în misiune îi reperau repede, şi-i cotonogeau sau îi racolau.

 

La prima mea bursă pariziană, în 1990, perioada exilului se încheia, nu mai erau riscurile evadării sau asceza surghiunului, aşa că aura lor începea să pălească pînă la stingere. Dar primii 2-3 ani după revoluţie,  aceste cerculeţe de sfinţişori încă orbitau pe capetele exilaţilor faimoşi din timpul dictaturii. Dar în majoritate s-au stins repede, conform zicalei: Sic transit gloria mundi.

Eu am mai prins gloria mundi. Cerculeţele lor erau splendide. Le-am vizionat repede, bănuiam că se vor stinge iute, unele chiar începeau să se topească sub ochii mei. Unele erau de conjunctură, altele erau binemeritate.

Matei Vişniec avea un nimb albastru-electric, chiar meritat. El m-a şi ajutat să obţin cazare la complexul studenţesc, unde el însuşi rezida, într-o garsonieră. El îi ajuta cu cazarea în campus pe numeroşi confraţii români care năvăleau la Paris după revoluţie, scăpaţi din ţarcul patriei.

Monica Lovinescu avea un nimb mare, semăna cu cercul din jurul planetei Jupiter, am îndrăgit-o pe loc cînd am vizitat-o la „Europa Liberă”, iar dînsa mi-a luat urgent un interviu pe care mi l-a plătit cu 600 de franci (100 de dolari), mai mult decît salariul meu de redactor pe o lună, în ţară.

Virgil Ierunca avea în jurul capului un cerculeţ sidefiu, de-o mare frumuseţe, şi Monica Lovinescu îmi zicea că Virgil se dădea în vînt după dezvăluirile mele sofrologice sau zen, care pe ea o lăsau rece. Virgil Ierunca mă invita la o banană flambantă, la bistroul chinezesc, şi-mi zicea: „La acest bistro mă întîlnem cu Mircea Eliade, Dumnezeu să-l ierte, şi mîncam cîte o banană flambantă!”

Ziceam: A propos de Dumnezeu să-l ierte… Eliade credea în Dumnezeu? Ierunca răspundea: Nu pot spune cum credea; dar pot spune că Eliade ştia că Dumnezeu există.

Petre Ţuţea spusese: „Eliade e prea rafinat ca să fie creştin.” Adică nu avea doza de superstiţie necesară ca să fii un creştin din acela care „pupă poala popii”. Eliade cunoştea toate religiile revelate dar nu s-a dedicat uneia anume. Îmi vine în minte acum, cînd scriu, că Marian Popa mulţumea lui Dumnezeu că „l-a scutit de vreo religie anume”.

Dar vorbeam despre nimbul exilaţilor de altădată/

Cînd am văzut cercul radiant pe creştetul lui Cioran, mi-am dat imediat jos pălăria şi m-am înclinat. Cioran avea un nimb auriu, de care unii ortodocşi se speriau, întrebîndu-se în şoaptă: „Ce ne facem dacă Domnul ne va obliga să-l canonizăm, într-o zi? Ce ne facem, pe unde scoatem cămaşa? Cum să canonizăm un rebel ca acesta?” Şi, pe tema asta, se tot ţine câte o sesiune de comunicări la Sibiu, cu participarea Mitropolitului.

Vestitul hermeneut Vlaicu Ionescu avea deasupra capului un brîuleţ sclipitor, cu steluţe. Venise chiar atunci din SUA unde îşi avea exilul său, legenda sa, şi mi-a oferit cartea lui masivă, cu interpretări despre profeţiile lui Nostradamus, interpretări pînă la zi, unde tălmăcise şi împuşcarea lui Ceauşescu. Dar admiram cercul eteric de deasupra capului său, ziceam, un cerc ţintuit cu steluţe, pentru că magistrul Vlaicu Ionescu se ocupa cu astrele.

L-am întîlnit repede şi pe Ţepeneag cu nimbul său oniric şi pragmatic, totuşi. Mi-a cerut imediat un text pentru revista sa. Confraţii din exil se prezentau voios de îndată ce-i sunam la telefon. Georges Astaloş m-a invitat la el acasă, avea şi el cu un cerculeţ de emigrant norocos deasupra capului.

 

„De unde-i scoţi aşa repede, tata?” mă întreba Tamara, fiica mea, avangardistă fără voia ei, obligată să devină franţuzoaică la 7 ani. Tamara urlase tare cînd au vrut să-i înşurubeze nimbul pe creştet; s-a zbătut, a plîns amarnic, şi l-a smuls şi l-a aruncat la vamă. Dar mitogenul de serviciu i l-a înşurubat rapid la loc, cu nituri de aur! Era un nimb mai frumos decît am văzut la alţi emigranţi, avea o strălucire intensă, dar ea nu suporta ornamente din astea. Plîngea de se speria tot personalul pe aeroport, arunca paşaportul francez, dar degeaba. Pînă la urmă, ziceam, s-a ales şi ea cu un nimb de cetăţean al lumii libere.

 

Cînd îi povestesc Silviei îi prefaţez propria ei viaţă de medic cardiolog în Franţa exilului nostru (temporar, zice ea, că nu vrea să renunţe de tot la proiectul renan). Zic:

– Parisul este o suprapunere de straturi de amintiri, ca o patrie alternativă. Chiar aceasta e  definiţia patriei: un balmuş de amintiri!

Îi povesteam, selectiv, despre tinereţea pariziană (tinereţe tomnatică). Despre entuziasmul yoghinului Mario Sorin Vasilescu la prima sa vizită în Paris: îi plăcea să ia o cafea la mesele de pe trotuar, să privească strada şi oamenii ca un film atemporal, îmi zicea: „Îţi dai seama cîte straturi de istorie sînt aici, şi cum fiecare piatră pe care-o calci e amprentată de paşii a zeci de generaţii…”.

Deodată, prezentul clamoros, citadin întrerupe filmul trecutului. Adică autocarul Beauvais-Paris intră lent pe poarta autogării.

 

Numai Fulgence-Marie face un metrou valabil

Acum autocarul opreşte la cap de linie, lîngă metrou Porte Maillot, care ne pică bine. Staţia Porte Maillot este chiar istorică: prima staţie din vasta reţea de metrou parizian: la anul 1900 s-a inaugurat prima linie, între Porte Maillot şi Vincenne. Şeful lucrării era inginerul Fulgence Bienvenue. Numele Bienvenue se traduce: bun-venit! Fulgence-Marie pare feminin. Fulegence poate fi tradus Fulgenţiu sau Fulgenţia.

Metroul din Paris este logic, deştept, rapid. Cînd am vizitat Ciudad de Mexico, am auzit că acelaşi inginer Fulgence-Marie a proiectat şi metroul din capitala mexicană, tot deştept şi logic. E o încîntare să mergi cu metroul din Mexico, e uimitor de deştept. Metroul din Londra este mai obositor, nu ştiu cine l-a făcut.

 

La biserica exilaţilor

Aşadar, acest metrou deştept ne duce iute la Biserica Română „Trei Arhangheli”, unde vom fi găzduiţi temporar, în tranzit. Relaţia mea cu această biserică este pe bază de 1990, cînd am fost prima dată, şi cînd mi s-a părut foarte stranie: Am găsit aici o populaţie de seră, o colecţie de etnici interbelici, unii cu legende personale, alţii cu răni necicatrizate, alţii cu spaime şi speranţe, alţii boieroşi. Vedeai aici chipurile emigraţiei. Liniştea îi unifica doar aparent, căci se păstrau diferenţele de fostă clasă, autonomii prudente. Era un amestec bizar şi românesc, moldo-valahi extratereştri. În 1991 am revăzut acea lume fracturată, într-o noapte la înviere, şi mi s-au părut oameni care ieşeau dintr-un ascunziş. Erau resturi ale României Mari, salvaţii din dezastru. Aici cîntase în strană şi Brîncuşi. Pe aici trecuseră şi Eugen Ionescu, şi Emil Cioran.

Relaţia mea cu biserica s-a reactualizat prin 2002, cu preotul Const. Tîrziu. Mie mi-a făcut mult bine, m-a găzduit la biserică ori de cîte ori veneam fără cazare aranjată dinainte. Vedeam adesea emigranţi săraci care veneau şi Părintele Tîrziu le dădea ceva bănuţi sau le aranja un loc de muncă. În biserică erau şi lupte pentru putere, un consilier bisericesc mi-a spus: „Ştii, biserica asta este o vacă bună de muls…”. Îmi spunea despre procesele pentru bani, între consilierii bisericii. O vacă de muls? Păi deh, conform zicerii apostolului Pavel: „Păstorul este îndreptăţit să se hrănească cu laptele turmei.”

Părintele Tîrziu este vechi emigrant, întîi în Canada, apoi în Franţa. Îşi ţinea personalitatea făcînd din biserica aceasta o redută a exilaţilor. A jucat o carte bună. Iar biserica şi-a păstrat faima de „Biserica exilaţilor” multă vreme după Revoluţie, cînd nici nu mai existau exilaţi, ci numai emigranţi şi nomazi, şi neoromi, care-şi însuşeau numele de exilaţi ca un titlu de nobleţe sau o castă legendară. Părintele Tîrziu încă se mai ţinea autonom, nealiniat la obedienţa Patriarhiei, şi asta plăcea mult emigranţilor care detestau în bloc cripto-comunismul postdecembrist sau cîtorva care aveau nostalgii de dreapta.

Acum părintele Tîrziu lipseşte din Paris, e în România la parastasul părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa. Aşa că ne primeşte părintele Dan, ne descuie camera de oaspeţi. Părintele Dan: masterand, înalt, isteţ, iar la predică îi vom lăuda claritatea ideilor şi acurateţea limbii române.

 

După ce ne instalăm, părintele Nistea ne pofteşte la masă, la un restaurant italian din apropiere, Rue des Ecoles. Primim invitaţia nu atît pentru burtă (în genere, detestăm restaurantele), cît pentru cunoaştere şi convorbire. Nici mîncarea nu-i de aruncat aici. Minestrone, pasta asciutta, îţi creează o stare de negaţie a postului (e vinderi, dar sîntem călători, ca atare pr. Nistea ne dă dezlegare pe loc!). Surpriza a treia este o tiramisu, bună ca la sursă.

Mîncînd, comesenii fac politică acerbă, ca tot românul patriotic. Subiectul fierbinte: Mîine, referendum Băsescu.

 

Toată diaspora îl susţine frenetic pe „bădiţa” Traian. Adică vor pune ştampila pe NU („nu destituire!”). Acest NU este foarte derutant pentru votanţi, este o capcană psihologică întinsă de pucişti, care speră că votanţii, pe care-i consideră chiori şi proşti, vor pune ştampila pe DA.

Sîmbătă, aflîndu-ne la urne, la Ambasada Română, o doamnă evlavioasă, îi spune preotului Dan: „Trebuie să punem ştampila pe DA, ca să cîştige Băsescu!” Nu-i chiar sclerozată femeia. Dar psihicul omului aşa lucrează: afirmă prin DA. Cum să afirmi prin NU? Şi, din deruta acestei babe pariziene, Băsescu a pierdut un singur punct la circumscripţia Paris. Aşa că în capcana puciştilor a căzut doar o babă.

 

Vecernie la Notre Dame

În catedrală, faci experienţa vastităţii. Tu nu mai eşti tu, nu mai eşti trup, eşti istorie religioasă, eşti prezent liturgic, contemporan cu Mesia părtaş la postumitatea Sa, la moştenire. Şi auzi acel îndemn al Său din Joia Mare: „Faceţi asta în amintirea mea.” Ca şi cum ţi-o spune în acest moment, pe latineşte, pe limba ancestrelor. Sîntem plini de Lumină lină, imnul vecerniei. Silvia este încîntată de concertul de orgă care a însoţit vecernia. Cum dînsa are şi cultură muzicală, a trăit altfel decît noi acest crescendo al emoţiei religioase.

Întîlnire cu Tamara, în această lumină care, din lină ce părea, devine clocot.

Ieşim, mergem toţi trei la Fîntîna Saint Michel, reper romantic în Parisul etern. Multă lume veselă, deşi indiferentă la aripile desfăcute ale Arhanghelului de la Fîntînă. Mergem la un bistro din apropiere şi luăm o Pinã Colada şi o gustare. Tamara o iubeşte pe Silvia, între ele se face o relaţie strong, din acelea bazate pe frustrare şi pe singurătate. Nu singurătatea străiniei, ci singurătatea omului pe pămînt. Ele se încing la o discuţie care mă exclude pe mine, căci totdeauna un bărbat este în plus cînd se află lîngă două femei, care vor face imediat o conspiraţie.

Apoi Tamara ne vizitează la rezidenţa noastră temporară, biserica Trei Arhangheli. Conspiraţia ei cu Silvia continuă, erau fericite şi şuşoteau lucruri importante, vizita s-a lungit pînă spre miez de noapte, apoi Tamara a luat un taxi spre căminul ei studenţesc. Şi am rămas singuri, şi am regretat o viaţă că n-am extins acea vizită pînă la infinit.

 

Sîmbata  19  mai 2007. Referendum Băsescu

Nici la Paris, nu scăpăm de iarmarocul politicii româneşti. Văd aici înflăcărare pro-Basescu şi ură contra coaliţiei multi-feseniste, cum numai în Piaţa Universităţii puteai vedea. Tamara, înainte de exilul parizian, a fost non-stop în Piaţa Universităţii. Ştia pe de rost tot repertoriu muzical al Pieţii. Acum, la referendum, cîntă Imnul golanilor pe care l-a tradus în franceză.

Sediul de votare era la ambasada română. Intrăm cu acele reflexe că toate ambasadele româneşti sînt nişte bizare cazarme în care funcţionarii plătiţi cu lefuri în euro au drept singură misiune să aştepte o fantasmatică invazie a tartarilor. Cine o fi acum ambasador aici? La noi se practică anonimatul la orice nivel.

Noi doi am plănuit să scriem o proză. Dacă vodă Băsescu va fi înfrînt de pucişti, vom scrie o proză scurtă şi percutantă. Despre un personaj tragic şi inteligent ai ce scrie.

Dacă Băsescu va birui, nu are rost să scriem ceva, din două pricini. Ne dispare motivaţia psihică (pe care numai înfrînţii o aprind); apoi, o cartea despre un triumf politic este  de un greţos oportunism care, în plus, îţi aduce şi o slujbă de consilier prezidenţial!

La secţia de votare, coadă mare, dar dinamică. Întreb pe cîţiva de la coadă cine e ambasador acum aici, nu aflu decît că ar fi unul Gheorghe.

Vedem aici felioare timide din diaspora română la Paris, oameni cu curaj remarcabil, din moment ce au invadat Parisul. Eu pun ştampila rapid, din mers, adică nu mai trag perdeaua de la cabină. Un pic ostentativ, dar merită.

 

Trup şi retină

Cu datoria făcută, ne dedăm în voie Parisului. Silvia descoperă repede croasante cu unt şi baghetă franceză. Bune şi autentice. Micile bucurii ale omului-trup.

Apoi uităm de trup şi sîntem doar retină, doar creier gri. De altfel, unii oameni nu ajung niciodată trupuri. Ei sfîrşesc ca nişte pîlnii de oxigen şi prana. Adică ajung un fel de cap cu aripioare. Aripile cresc direct din cap, mai jos de osul mastoid! Silvia are cap mare şi frumos, şi o tîmplă care mă îmbie la un sărut rapid.

 

Traseul e drog, ţinta e trezire

Ce program ne facem azi? Ca să dai substanţă unei zile, trebuie să ai o ţintă. Doar traseul te face om liber. Dar este  nevoie de o ţintă ca să existe traseu. Spre Notre-Dame? a devenit suprasaturat de emoţii religioase, deci s-a apropiat de masa critică de unde poate exploda viziunea, apariţia supranaturală. De ce nu se produc apariţii mariane, la Notre Dame? Poate pentru că locul e deja sacru, sau consacrat deplin, şi nu-i nevoie de nici o intervenţie suprareală care să propulseze credinţa.

Parisul e o sumă de mituri. Locale, străine, române. Dar şi cîte un anti-mit: episcopul Radian, un personaj ascuns, un anti-erou al timpului nostru. A avut o viaţă ca un roman, începută în Moldova; a fost, pe rînd sau concomitent: legionar, francmason, securist şi episcop. Revoluţia din decembrie l-a prins la Paris, mare arhiereu, şi a preferat să se pensioneze subit şi să nu se mai întoarcă în România. Trăia izolat, evitînd cu prudenţă să se expună, stingînd stîngaci un scandal stîrnit de publicarea unui microroman incendiar despre dînsul. (Autorul microromanului, foarte talentatul C. Mega, s-a autoexilat pe o insula grecească, nu ştiu dacă lehămesit de acel scandal sau doar urmîndu-şi destinul.) I-am dat un telefon arhiereului, om sub vremi, am spus că vreau să-l văd. A spus că tocmai împachetează să plece în România, făcea vacanţele la Techirghiol, la părintele Arsenie Papacioc. Poate era doar un motiv, poate era adevărat. Spovedania este totuşi în altă parte.

Aşadar, traseul e zborul, ieşirea din sinele îngust, mai ales cînd este pe un meridian noetic. Şi atunci poate fi o neaşteptată iluminare. Să luăm doza de endorfină, astăzi. Mergem dinspre Pont d’Alma (podurile magice ale Senei) spre Turnul Eiffel şi ne simţim bine.

Ajungem la  Tour Eiffel la o oră încă matinală, 10:45

 

Noul blazon al Parisului este Turnul Eiffel

Îmi amintesc că inginerul genial Eiffel a făcu şi Statuia Libertăţii de la New York. A fost şi magistrul îndrăgit al lui Henri Coandă. Fără Eiffel, Coandă nu ar fi fost Coandă.

Aşadar, Eiffel era predestinat ă schimbe emblema Parisului, din corabie în turn.

 

Corabia fluctuantă rămîne doar un blazon istoric, sapienţial. La vremuri noi, blazon nou. Ferm, nefluctuant. Ascensional.

Ca toate lucrurile măreţe, el nu serveşte la nimic.

Dar îţi dă emoţii pozitive, precum munţii. Luăm acum şi noi raţia de emoţii pozitive, şi apoi facem fotografii cu un aparat antedeluvian (care impune totuşi respect japonezilor).

Silvia zice „Hai să urcăm în vîrf!”

Ne apropiem şi vedem că nu se poate urca, pentru că turnul este supus unei invazii universale. Cum toţi vor să urce (logica viului ar fi urcarea, iar rezultatul este o stagnare pe culme –  aşa sună unul din „aforismele” familiei noastre…); cum toţi se îmbulzesc ascensional, cu mic şi mare, Silvia şi eu abandonăm proiectul urcării, şi ne simţim bine, ca toţi cei care progresează fără să urce.

Plecăm aşadar cu amintirea plăcută a invaziei neamurilor (chinezi, ruşi, tătari moderni, adică tunşi scurt). Şi mergem să luăm cafea espresso, pe caldarîm, la „Café Tour Eiffel”. Evident, cu turnul în faţa ochilor, continuînd să ne umplem de emoţia pozitivă a obiectelor înalte. Sorbim cafea şi, în vagi iluminări, ne ţinem de mînă. Adică eu o ţin de mînă, căci sînt mai supus sorţii mele de părăsire a celibatului. Căci de azi voi părăsi formula americană living apart together.

Învioraţi încă o dată, ne urcăm în Car Rouge, chiar în faţă, pe copertină, plătim bilete de 23 Euro, şi începem turul Parisului, cu 8 opriri. Bună invenţie acest „Car Rouge”.

Să începi vizita unei metropole cu un tur general, în acele autocare etajate şi bine îndrumate. Cînd mă instalez într-un oraş nou, prima zi fac un tur de împrietenire cu cetatea prin asemenea tur cu autobuzul roşu/albastru. Şi Barcelona, şi Kuala Lumpur, şi Londra, şi Mexico-City… aşa le-am luat în primire, cu Auto-caleaşca roşie… E partea de distracţie pe care ţi-o permiţi înaintea canonului, înainte exilului cu toate ale sale!

Apoi vin şi celelalte. Aşa şi noi, azi, la Paris: un tur minune. Vezi ce-ţi place, te opreşti unde-ţi place, iei o cafea şi un croissant, te urci şi absorbi mai departe.

 

Ne împrietenim foarte repede cu Parisul. Mai bine zis o împrietenesc pe Silvia cu Parisul, eu eram prieten cu el de 17 ani, din copilăria Tamarei. Am avut şi copilărie francofonă, aşa că Parisul mi s-a părut familiar de la prima descindere.

E soare şi acceptăm cu plăcere iluzia că planeta e frumoasă şi ni se dăruieşte treptat. Uneori rîdem foarte tare, căci rîsul este o metodă de creativitate, un dialog între om şi tot ce i se opune temporar.

 

Vecernie la Notre Dame

Sîmbăta vecernia este mai frumoasă. Mai mult cîntări şi tăceri decît teologhisiri. Şi simt că mereu sîntem tot mai aproape de masa critică a unei apariţii mariane.

Ieşim pe stradă, şi ni se pare că vecernia continuă. Seara asta, tot Parisul pare o vecernie.

 

Parisul creează dependenţă

Silvia e încîntată de liniştea oamenilor, de umbletul lor ca şi hieratic, de calmul serviciilor publice. De faptul că nu se fumează, nicăieri. Nu se viciază.

Va trebui să vedem Parisul ca un viitor cîmp al muncii. Pînă acum, Parisul mi se părea doar un loc al artei şi al erudiţiei, un loc al masturbaţiei cerebrale. Mi se părea locul avangardei de toate zilele, de care cîndva aveam nevoie ca şi de pîine. Peste puţin vom zice: Pauza s-a terminat!

Mai lupt cu senzaţia că locuinţa din Bucureşti este pentru mine ca un schit vechi şi vital… Încă mai zic: La Paris, sfîrşitul lumii nu-i mai departe decît la Bucureşti.

 

 

Revista indexata EBSCO