Apr 8, 2016

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Jacques Lacarrière (1925-2005) şi ştiinţa

Îi datorez prietenului meu, poetul şi editorul Michel Camus, privilegiul de a-l fi întîlnit pentru prima dată pe Jacques Lacarrière, pe 20 martie 1997, la o seară dedicată poetului argentinian Roberto Juarroz la Librăria José Corti. De la prima privire, am avut senzaţia stranie că ne cunoşteam dintotdeauna. L-am văzut devenind extrem de interesat cînd a aflat că sînt fizician cuantic al particulelor elementare.

Relaţiile noastre au devenit mai apropiate cu ocazia întîlnirilor pregătitoare pentru lansarea noii edituri Oxus, condusă de Serge Cagnolari. Jacques era invitat în calitate de autor, iar eu ca director al colecţiei „Românii din Paris”.

Ne-am văzut destul de des – la Paris, la Vézelay, la Sacy, la Cerisy-la Salle, la Muntele Saint-Michel şi la Fez.

Întîlnirea cea mai memorabilă, căci a fost şi cea mai intimă, a avut loc la Sacy, în august 2002, cînd soţia mea Anne şi cu mine ne-am bucurat de calda ospitalitate a lui Sylvia şi Jacques.

Discuţiile s-au orientat, la început cel puţin, spre fizică şi cosmologie. Avea o curiozitate ştiinţifică imensă, iar interesul său în abordarea misterelor universului era de o mare profunzime. Îmi amintesc şi astăzi de ochii săi albaştri scînteind de încîntare în vreme ce îi vorbeam despre non-separabilitate, despre principiul de incertitudine al lui Heisenberg, despre Big-Bang şi apariţia spaţiului şi timpului, sau despre supercorzi ca textură a universului. Am fost surprins de rigoarea lui, căci Jacques nu se mulţumea cu explicaţii vagi şi aproximative: însetat de adevăr, dorea să pătrundă esenţa însăşi a viziunii cuantice.

Apoi am discutat despre poeţi, şi îndeosebi despre René Daumal. Cu acea ocazie, Jacques m-a făcut să descopăr poezia lui Paul Valet, care a devenit, cu timpul, una din pasiunile mele.

La rîndul meu, i-am pus întrebări despre Gurdjieff, spunîndu-i cît de intrigat fusesem de o afirmaţie pe care o făcuse în 1977, în articolul său „Un gnostic al timpului nostru”, publicat în Magazine littéraire: „[…] învăţătura, gîndirea lui nu au încetat nicio clipă […] să joace un rol determinant în viaţa mea şi în cîteva din cărţile mele.”[1] Jacques mi-a oferit toate explicaţiile necesare, ceea ce mi-a permis să deschid uşi nebănuite către textele sale, cum ar fi Les hommes ivres de Dieu (Oamenii beţi de Dumnezeu)[2], La poussičre du monde (Pulberea lumii)[3] şi mai ales Les gnostiques (Gnosticii)[4]. Potrivit lui Jacques, exista o relaţie directă între ştiinţa contemporană şi gnoză. El îi considera pe Einstein, Planck sau Heisenberg, alături de Gurdjieff, Raymond Abellio sau René Daumal ca pe gnosticii timpului nostru.

În fine, tot la Sacy, l-am evocat pe Abellio, pe care l-am cunoscut bine în ultimii ani ai vieţii sale. Eram în comitetul de organizare a unui colocviu, „Raymond Abellio aujourd’hui” („Raymond Abelio astăzi”), la Cerisy-la-Salle, care trebuia să aibă loc în septembrie. I-am cerut lui Jacques confirmarea participării sale şi am fost încîntat să aflu tema pe care dorea să o abordeze. Cunoşteam emisiunea de pe France Culture „Sfîrşitul ezoterismului”, pe care Jacques o făcuse cu Abellio, în 1975, în care abordează chestiunea convergenţelor dintre ştiinţa modernă şi gnoză. De altfel, înţelegerea ştiinţei contemporane traversează întreaga operă a lui Jacques Lacarrière. Dar dimensiunea cea mai pregnantă a ştiinţei în opera sa se revelează în cel mai recent volum al său, Ce bel et vivace aujourd’hui (Frumoasa şi însufleţita clipă prezentă)[5].

După o vizită la CERN, el scrie: „Să rezumăm: electroni, pozitroni, neutroni, bozoni, protoni, fotoni… şi cîte altele” Nu menţionez aici decît aristocraţia particulelor. Cîte au rămas încă nedescoperite, aşteptînd în adîncurile subterane ale CERN ciocnirea fecundă care le va da naştere în obscuritatea unei camere cu bule? Ce stranii iviri” Acest inel cuibărit în măruntaiele pămîntului, precum odinioară, la Delphi, şarpele –, acest şarpe de magneţi şi oţel în care se înfăptuieşte metamorfoza particulelor nu anunţă, oare, baptisteriile viitorului?”[6]

Încă din copilăria sa, Jacques era intrigat de petele de pe suprafaţa Lunii: „Acolo se afla pentru mine adevăratul mister al Lunii: ce şi cine o rănise astfel? misterul s-a limpezit mulţi ani mai tîrziu, datorită unui album intitulat Sur les autres mondes (Despre celelalte lumi). […] Îmi amintesc că am asistat la un apus de Soare aureolat de flăcări deasupra Apeninilor lunari, că am contemplat întinderea monotonă a mării Seninătăţii… […] Şi, cu o stranie şi uriaşă jubilaţie, am văzut strălucind în noapte o lumină palidă şi puternică, o lumină aproape insolită: clar de Terra” […] Pe vremea cînd am citit această carte, cînd visam atît de intens

 

Basarab Nicolescu et Jacques Lacarričre, Sacy, aoűt 2002

 

la suprafaţa Lunii, aveam abia doisprezece ani. Şi scriam atunci pe marginea textului citat: „Voi şti, oare, într-o zi dacă e adevărat?”[7]

Jacques se ţine la curent cu toate cercetările cosmologice: „Cît a crescut şi cît a mai îmbătrînit universul după 1925” În cincizeci de ani, a căpătat cîteva miliarde de ani în plus. […] Sînt fericit că l-am însoţit, cu toată modestia, în maturizarea sa. Sînt fericit să aflu că am crescut între firele unei tapiserii cosmice ale cărei desene mă fermecau deja în copilărie. […] Şi sînt fericit şi pentru că Dumnezeu, dacă există, nu mai este un Dumnezeu-olar, un Dumnezeu-zidar, ci un Dumnezeu-tapiţer.”[8]

În ce priveşte Luna şi Marte, el scrie: „[…] peste tot, cretă şi cenuşă. Peste tot, o lume pustie, inumană şi îngheţată. O lume fără fir de viaţă. Fără seleniţi sau marţieni. Ai cărei singuri vizitatori, vreme de milioane de ani, au fost miile de meteoriţi. Iar astăzi, un robot minuscul, jucărie savantă telecomandată de pe Pămînt, care nu lasă pe solul roşu marţian decît urma uşoară, infimă a roţilor sale. Precum amprenta uşoară a unei aripi sau a unui pas de înger pe cenuşa îngheţată de pe Marte.”[9]

Cuvintele sale despre Venus traduc întreaga sa fascinaţie pentru astrofizică: „…sonda americană Magellan trimisă pentru a explora planeta Venus în 1990, a transmis despre topografia acesteia documente atît de precise încît au permis măsurarea muntelui cel mai înalt, muntele Maxwell, şi reconstituirea istoriei sale geologice” Ceea ce dă de gîndit şi de visat: reconstituirea geologiei unui munte aflat la peste 40 de milioane de kilometri de Pămînt, un munte pe care nici un pămîntean nu îl va vedea vreodată cu propriii ochi (temperatura la suprafaţa lui Venus fiind de 4600), aboleşte brusc distanţa care separa pînă atunci ştiinţa de basm.”[10]

Cometele îl dezamăgesc: „Torţă aprinsă? Monstru devorator? Căpăţînă însîngerată? Bîrnă în flăcări? Balaur scuipînd foc? Sabie încinsă? Roi de stele? Suflet de erou dispărut? Mesaj ceresc? Nimic din toate acestea, doar o minge de zăpadă murdară, prizonieră a Soarelui şi condamnată la o revenire periodică pe cerul nostru.”[11] Dar, ceva mai tîrziu, Jacques se corectează, ţinînd cont de informaţiile astrofizice mai recente: „…cometa conţine cu siguranţă molecule prebiotice, adică acelea care s-au aflat la originea vieţii. […] Astfel, în mod paradoxal, ştiinţa cea mai sofisticată şi avansată le restituie cometelor statutul lor antic de mesageri celeşti. Doar că, de această dată, pentru a însămînţa Pămîntul, nu pentru a-l pustii.”

Jacques se apleacă chiar şi asupra problemei masei care lipseşte din univers: „Dintre toate noile mistere ridicate de univers, cel mai surprinzător rămîne cel al acestei mase pierdute – sau mai curînd invizibile şi disimulate – ce scapă deocamdată oricărei investigaţii…”.[12]

Trecînd de la infinitul mare la infinitul mic, Jacques e plin de admiraţie în faţa microscopului electronic: „Iată-mă în această clipă în miezul cel mai intim al femeii, un loc pe care nu l-a putut vedea niciodată şi cu atît mai puţin imagina nici cel mai vizionar dintre poeţii îndrăgostiţi (sau cel mai îndrăgostit dintre poeţii vizionari), mă aflu pe faţa internă a trompei lui Fallope a unei femei adulte, nu sînt mai mare decît un spermatozoid, şi ce vede un spermatozoid cînd pătrunde în regiunea în care sînt acum? Descoperă un peisaj submarin, o preerie de alge unduind uşor sub mişcarea mucusului, vede un epiteliu cocoşat, nişte mase franjurate sau chiar păroase. […] Şi înaintez, uluit, subjugat, în lumina albăstruie a acestei lagune a iubirii…”[13]

Dar unde e Dumnezeu în toate acestea? „După Biblie – scrie Jacques – materia originară a omului este lutul. După astronomi, e materia stelelor. Deci care e mai cerească? […] Este omul o bucată de lut însufleţit sau o stea în miniatură? Personal, înclin spre stea. Căci este singura modalitate, ştiinţifică de această dată, de a ne împăca cu cerul.”[14] Şi totuşi, îndoiala nu-i dă pace: „Mîna lui Dumnezeu a astrofizicienilor a căzut acolo, printre galaxii, în infinitul Timpului. Mînă fosilă. Cea a Dumnezeului credincioşilor aprinde ruguri, îndoaie iarba sub adieri, întunecă văile necredinţei, luminează preeria sfinţilor. Mînă vie.”[15]

Jacques mi-a trimis anul acesta un semn amical din lumea în care se află acum. Am descoperit cu mare emoţie dedicaţia ce însoţeşte aceste texte inedite: „Minunări de rătăcitor singuratic”[16]: „pentru Jean-Pierre Luminet şi Basarab Nicolescu, incorigibili „minunaţi”, nesăţioşi călători prin infinit, prin cer, prin real şi improbabil”[17].

La rîndul meu, aş dori să-i adresez astăzi un semn amical, restituindu-i un text pe care Jacques nu l-a publicat niciodată şi pe care i-l ofer Sylviei. Într-adevăr, Jacques nu şi-a putut depune la timp manuscrisul comunicării sale despre „Noul terorism în romanul Visages immobiles (Chipuri imobile) de Raymond Abellio”[18], prezentată pe 6 septembrie 2002 la colocviul de la Cerisy. Astfel, volumul actelor colocviului a fost publicat fără contribuţia sa. Am reconstituit textul, care este de o mare actualitate,pornind de la transcrierea unei casete ce mi-a fost transmisă de Jean-Baptiste de Foucauld, unul dintre organizatorii colocviului. Permiteţi-mi să citez doar cîteva fraze din acest text: „Pentru Abellio, care o afirmă foarte limpede cu peste treizeci de ani în urmă, terorismul va fi forma de violenţă a secolului al XXI-lea. Acesta este războiul secolului al XXI-lea. […]fie că ne place sau nu, evoluţia tehnologică ne duce direct într-acolo. […] Este vorba de faptul că, pe măsură ce avansăm în acest gen de lupte, individul se va afla tot mai puţin într-un corp la corp cu adversarul. Nu mai există luptă corp la corp, nici măcar nu mai poate fi imaginată” […] Deci anonimatul e deplin între cel care declanşează arma şi cel care suportă consecinţele, între ucigaş şi victimă. Nu mai există soldaţi în sensul propriu. […] Nu doar că nu mai există luptă corp la corp, dar nu mai există nici adversar. Ceea ce se ucide e un oraş, un cartier, eventual un sat, un monument. Sau un simbol. Dar nu mai există duşman. […] Nu ne mai înconjurăm cu valize de explozibili pentru a arunca în aer sau a ucide un prieten sau un duşman. Vreau să spun prin aceasta că anonimatul, ba chiar totala necunoaştere a victimelor, este o caracteristică a noului terorism. […] idealul teroristului e de a fi un sfînt la el acasă şi un terorist acasă la altul. […]”

Cum aş putea încheia? Am văzut miile de chipuri ale lui Jacques: patriarhul de la Sacy, soţul şi tatăl, rebelul, poetul, scriitorul, fiinţa pasionată de ştiinţă şi gnoză, podarul, vizionarul. Toate aceste chipuri se adună în aceeaşi năzuinţă: cea a unui neobosit Căutător de Adevăr.

* Conferinta sustinuta la colocviul „En cheminant avec Jacques Lacarrière” („La drum cu Jacques Lacarričre ”), Institut du Monde Arabe, Paris, 10 decembrie 2015.

[1] Jacques Lacarričre, „Un gnostique de notre temps”, Magazine littéraire, no 131, decembrie 1977, p. 18-19.

[2] Jacques Lacarričre, Les hommes ivres de Dieu, Fayard, Paris, 1975.

[3] Jacques Lacarričre, La poussičre du monde, Nil Éditions, Paris, 1997.

[4]Jacques Lacarričre Les gnostiques, Gallimard, Paris, 1973.

[5]Jacques Lacarričre, Ce bel et vivace aujourd’hui, Le Passeur, Paris, ediţie coordonata ?i prezentata de Sylvia Lipa-Lacarričre, prefaţa de Pascal Dibie.

[6]Idem, p. 124.

[7]Idem, p. 78-80.

[8]Idem, p. 225-227.

[9]Idem, p. 32.

[10]Idem, p. 286.

[11]Idem, p. 203.

[12]Idem, p. 60.

[13]Idem,  p. 143-144.

[14]Idem, p. 289.

[15]Idem, p. 291.

[16]Idem, p. 229-310.

[17]Idem, p. 231.

[18] Raymond  Abellio, Visages immobiles, Gallimard, Paris, 1983.

Revista indexata EBSCO