Apr 8, 2016

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Nu poţi decît urca spre Celălalt”

În răstimpuri simţi nevoia de-a trece din certitudine în incertitudine, precum o eliberare. Într-atît eşti însetat de libertate.

*

Epigonul poate da modelului un lustru formal care acestuia îi lipseşte. Materia primă are slăbiciunea de-a se lăsa cu docilitate în mîna celui ce-o prelucrează. E lipsită de forţa defensivei.

*

Filomanţia: divinaţia în frunze, varianta sa e filodoromanţia: divinaţia în frunze sau petale de trandafir.

*

Fascinaţia bărbatului provocată de „străină”, de femeia îndepărtată, enigmatică despre care scria Baudelaire reprezintă, în subsidiar, un canon biologic, cel al eugeniei. Dar oare Don Juan, insaţiabilul, nu e insuflat de acelaşi factor fundamental, chiar dacă nefinalizat, fiecare nouă cucerire, fiind, în felul său, experimentarea unei „străine”?

*

O nouă întîlnire, stradală cu moş Chefe. Imaginarul său nu dă semne de osteneală. „Ia spune-mi, ai babă?” Am. „Şi baba îţi dă de mîncare sau te trimite în pădure să culegi ciuperci şi atunci cînd vii cu mîna goală te lasă flămînd?”.

X

Nu poţi decît urca spre Celălalt, nu poţi coborî decît spre tine însuţi. Forţă şi slăbiciune sau superficialitate şi adîncime?

*

„Trebuie să fi visat îndelung ca să poţi acţiona rapid” (Jean Giraudoux).

*

Trăieşti, ilustrînd ceea ce poţi fi, scrii, ilustrînd ceea ce nu poţi fi. Ficţiunea: forma sublimată a neputinţei tale ontologice.

*

„La şarpe ne înspăimîntă nu atît veninul, rigiditatea, lipsa membrelor. Pare mai degrabă că pentru o clipă urzeala s-ar mişca. Viaţa şi moartea se încîlcesc, temelia devine nesigură. În fiecare risc accidental se ascunde marele, unicul pericol. În acest sens, şarpele este un semn liminal – dar nici pe departe unicul. La vederea lui se deşteaptă amintirea primară a apropierii de urzeala în care se contopesc toate deosebirile, chiar cele dintre moarte şi viaţă. Vălul devine mai subţire, mai decolorat. Medicii antici recunoşteau ca pe un semn sigur prevestitor al morţii faptul că bolnavul începea «să scarmene lînă»”     (Ernst Jünger).

*

Despărţirile de fiinţele dragi care părăsesc această lume sînt atît de dureroase pentru că ele implică şi propria ta despărţire de lume. Doze al propriei tale morţi progresive, pe care le inhalezi rămînînd totuşi în viaţă, aidoma unui drog care nu atinge o vreme pragul letal.

*

Orice creatură e un citat din discursul divin, niciodată pe deplin traductibil în verb uman.

*

Rămîi contemporan doar cu clipele tale de relaxare şi cu cele de durere. Restul lor nu formează decît o turmă indistinctă, sortită dispariţiei.

*

În sceneta lui Cehov, Cîntecul de lebădă, întîlnim monologul patetic al unui actor bătrîn care, la un sfîrşit de spectacol, rămas singur pe scenă, se plînge sufleurului de condiţia artei sale. Aplaudat cu aparent entuziasm de un public superficial, oportunist, ingrat, e supus unei desconsiderări „aristocratice”, inclusiv, după cum îşi aminteşte, din partea fetei care a constituit marea sa dragoste, din pricina profesiei „nefericite” pe care o practică. Dar s-au schimbat cumva lucrurile în zilele noastre? Prietenul meu mai tînăr, G. D., angajat „cu patalama” la Teatrul din Amarul Tîrg, îmi mărturiseşte că preferă a se recomanda în societate drept poet şi nu actor. De data aceasta subestimarea actorului ar veni din partea opusă, cea „plebeiană” a majorităţii corpului social. În fapt, cred că e vorba de un snobism al mulţimii săltate de îndelungatul regim comunist în acel penibil spaţiu incert dintre sat şi oraş, ale cărui miasme le inspirăm fără încetare. Nu „paiaţa” o face să strîmbe din nas, ci restul unei preconcepţii „distinse”. Ignoranţei solide a parvenitului i se adaugă nu o dată fumurile ale, să zicem, „lumii bune”, aşa cum îi apare în percepţia-i scălîmbă. Cum e mai rău, un aliaj de prejudecăţi.

*

„Un om bun se ruşinează şi în faţa unui cîine” (Cehov).

*

E adevărat, iluzia se sinucide în viaţă, dar şi viaţa se sinucide în iluzie.

*

„Rîul Mayantuyatu din Peru, care are o lungime de 6,4 km., este atît de fierbinte încît orice vietate care cade în el este fiartă de vie. A fost descoperit de expertul în geofizică Andrès Ruzo, care a pornit de la o legendă locală. Nu i-a venit să creadă ochilor cînd a văzut că acest curs de apă există cu adevărat, scrie el într-o nouă carte pe care a publicat-o recent. Experţii caută să înţeleagă care sînt cauzele care fac ca rîul să fie aşa de fierbinte” („Click”, 2016).

*

Să comparăm poezia cu o pînză de păianjen sau cu o ancoră? A. E.: „Prea adesea nu s-ar potrivi nici cu una, nici cu alta. Să nu fim excesiv de romantici”.

*

  1. E.: „Ne-am globalizat, ce mai încoace, încolo. N-au ajuns, pe meleagul mioritic, bananele mai ieftine decît merele?”.

*

Spiritul se poate sacrifica inclusiv prin limpezimea sa maximă.

*

„Dacă cineva stăruie să-i spun de ce îl iubesc, nu pot să-i dau decît acest răspuns: pentru că e el, pentru că sînt eu” (Montaigne).

*

  1. E.: „Poezia îşi desface aripile acolo unde nu te aştepţi, într-un rîu sau într-un zid, într-un fruct sau într-un sertar, într-o piaţă publică sau în trupul unui lup. Dar şi le strînge totdeauna în fiinţa ta”.

*

Neîmplinirile, în efemer. Rănile lor, în absolut.

*

„Uitarea ia chipul neantului fără a se confunda cu el” (Monseniorul Ghika).

*

„Puterea faptelor şi a operelor de artă nu se bazează pe faptul că se întîmplă ceva ci pe impresia că «s-ar întîmpla ceva». Ele trebuie să ne poarte dincolo de timp şi spaţiu. Către aceasta se îndreaptă orice aproximaţie. Prostituata care iese la vedere în fereastra unui oraş portuar ştie şi ar dori să se întîmple ceva. Dar ea trebuie să se poarte măcar puţin «ca şi cum» s-ar mai întîmpla ceva pe lîngă aceasta. În final rămîne doar la o mască, la simpla reprezentare, la actul realist. De ar fi să se mai întîmple ceva, acest ceva ar trebui să fie o intervenţie a pretendentului” (Ernst Jünger).

*

Îşi adună viaţa pe stoc.

X

Laşitatea:  o tergiversare. Curajul: o nerăbdare.

X

Incredibilă viteză: aripile albinelor vibrează între 200 şi 500 de ori pe secundă.

*

M-a tulburat profund întîlnirea, pe o uliţă a Cărbuneştilor, cu o doamnă între două vîrste, cu un desen necăjit al feţei, ducîndu-şi mîna la gură ca şi cum s-ar feri de propria-i respiraţie. Întrucît m-a văzut cu căţelul Mişu, a intrat cu mine în vorbă. „Am avut şi eu un cîine care ne-a părăsit la vîrsta de 17 ani. Orice aş face de atunci, nu-mi pot găsi liniştea. L-am înmormîntat în curte şi, din cînd în cînd, îi aprind cîte o lumînare la căpătîi”. După care a izbucnit în plîns. Am plîns şi eu, lăuntric, cu gîndul la Rocky…

*

A scrie poezie înseamnă a opera asupra materiei cu un organ spiritual care tinde astfel a-şi căpăta o identitate materială, în timp ce textul liric se spiritualizează.

*

„A fi lăsat singur e cel mai preţios lucru pe care îl poate cere cineva de la lumea modernă” (Anthony  Burgess).

*

Profund decepţionat de prezent, incredul în privinţa viitorului, îşi consacră timpul ce i-a mai rămas unor ambiţioase proiecte pentru trecut.

*

Violenţa, cel mai sigur mijloc de-a compromite conceptul de libertate, prin resortul său instinctual.

*

  1. E.: „Finlanda e ţara celor o mie de lacuri, România nu e oare ţara celor o mie de poete? Cu amendamentul că numărul lor ar putea creşte nelimitat”.

*

„Fantasticul reprezintă o experienţă a limitelor” (Tzvetan Todorov).

*

„Cîntăreşte 73 de kilograme şi are înălţimea de 2,1 metri, cînd se ridică în două labe, deşi nu are decît vîrsta de doi ani. Este vorba despre Rocko, cel mai mare cîine din lume, un superb dulău din rasa Marele Danez. (…) Pînă acum, în Cartea Recordurilor, la categoria cel mai mare cîine din lume figurează George, tot un Mare Danez, care are înălţimea de 1,9 metri. Căţeii din această rasă sînt inteligenţi şi afectuoşi, dar mănîncă circa 50 kg. de hrană pe lună” („Click”, 2016).

*

  1. E.: „Se pare că avem şi noi ceea ce pentru vecinii bulgari reprezintă un centru al glumei, Gabrovo. Am aflat că la Biblioteca judeţeană din Vaslui se găseşte cea mai mare colecţie de cărţi de umor din ţară”.

*

Ne aflăm încă-n august, dar mica pădure din apropierea casei noastre e deja plină de frunze uscate care foşnesc sub paşi. Zilele au rămas toride, ceea ce mă face să ies cu cîinele cel mic la plimbări între arborii înalţi care par a susţine cerul de un albastru pur, printr-un soi de efort colectiv. În jur negăsindu-se ţipenie de om, contemplu această colectivitate vegetală, cu rol compensator. Cărările sînt peticite de umbre vag clătinătoare, cum un joc de copii. E un aer de stagnare provizorie, parcă interogativă. Un echilibru atît de delicat între materie şi eter, încît pare neverosimil. O metaforă acolo unde te aştepţi la domnia palpabilului. Celui păţit în viaţă îi trec involuntar prin minte bănuielile unor schimbări care pîndesc nervoase din niciunde, aidoma altei serii de umbre, neînfiripate încă.

*

„De cîte ori căutăm să preţuim un lucru îl aducem în starea de a părea o virtualitate a puterii noastre creatoare. Cînd judec, creez” (G. Călinescu).

*

Zgomotele sînt plebeiene, anarhice, din care motiv suspectează nobila tăcere de laşitate.

*

Nu are oare neîncrederea demnitatea unei speranţe inversate?

*

„Aş face o apropiere între această nevoie de-a fi apreciaţi, resimţită de cei ce nu vor fi niciodată «cunoscuţi», şi necesitatea de a-şi face reclamă, prezentă la cei a căror operă, dat fiind superioritatea ei unică, nu pare a putea să ajungă la public. Cînd scriu, aceştia nu caută decît să se satisfacă pe ei înşişi. Nu se gîndesc la public care îi răsplăteşte cu aceeaşi atitudine. Şi atunci ei încearcă să-l influenţeze prin mijloace mecanice, pentru ca opera lor să se bucure, dacă nu de succes, de o oarecare faimă (Montesquiou). Sînt sigur că o fac şi pentru ca prietenii lor să le afle astfel într-o oarecare măsură valoarea” (Proust).

*

Patetismul cel mai profund e discret, aproape inaudibil.

*

Răbdarea impune, atipic, prin deficitul său de energie. Conexiunea pasivă cu realul pe care o implică reprezintă un mijloc de a-l amortiza. Ţinînd sub control prezentul, evadează din acesta, proiectîndu-se cu discreţie dar şi cu tenacitate în viitor. E o formă de speranţă. N-am putea oare vorbi de o poezie a răbdării?

*

„Răbdarea e viclenia celui care nu e viclean” (proverb arab).

*

Vanitatea unui condeier fără har poate fi distractivă. Dar vanitatea unui autor de bună condiţie întristează prin acuplarea defectului cu calitatea, de natură incestuoasă.

*

Plictisul: un nonsens generalizat, drept care un remediu logic ar fi inutil. E un amalgam de contrarii care face dificilă ieşirea la limanul unui înţeles. Ceea ce e important ori secundar, central ori marginal, ţinînd de ansamblu ori de detaliu, sînt factori care se umilesc reciproc. Cercul vicios al plictisului indică momentele în care viaţa nu se mai acceptă nici aşa cum e, nici cum a fost, nici cum ar putea fi.

*

Putem înregistra un vast material existenţial cu un caracter aparent lipsit de semnificaţie în sine, care s-ar zice însă că a apărut anume pentru a fi tras în amintire. Anodinul devine esenţial, insignifiantul capătă reflexe mirifice. E oare imposibil ca basmele să semnaleze ivirea unei asemenea magii?

X

Pe ce lume trăim. „Statul român învesteşte în medie 321 de lei pe lună pentru un elev, 405 lei pe an pentru o magnolie din parc şi 2600 de lei pe lună pentru un deţinut” („Dilema veche”, 2016).

*

Şi viaţa se sfîrşeşte. Rămîne măreţia nespusului.

*

„Numai ce-am pierdut îmi aparţine pentru totdeauna” (Rachel).

*

* e un autor pe cît de plurivalent, pe atît de puţin convingător. Şansa lui ar fi cea de-a descrie banalitatea din interior, dar tocmai asta, din păcate, nu poate izbuti.

*

„Te codeşti: de unde şi cum să începi. Cauţi în ghemul de lînă compact un căpătîi, din care să se desfacă. Dar mai mult decît un început de povestire te tulbură tonul. Nu-ţi place nici un fel de ton şi ţi-ar trebui de-abia o a şaptezecime de ton aproape justă, neaflată pe diapazon. Care-i aceea din miile de crîmpeie de tonuri? Într-o viaţă, un scriitor ajunge să înveţe numai atît: nu tonul, ci condiţia tonului şi a nuanţei. (…) Cu totul abstract şi absurd rămîne tot punctul din care se ridică a mia firimitură de ton. Punct infinit de mic, într-însul se cuprinde totul, ca într-o sămînţă de fag: sutele de ani şi pădurea” (Arghezi).

*

În economia existenţei, ridicolul e, din fericire, limitat. Dar tendinţa noastră de-a ridiculiza nu pare a accepta nici o limită. Poate că, pînă la urmă, într-un chip subiacent, în favoarea existenţei.

*

O asemenea ascensiune a cunoscut acel autor, încît s-a dezvăţat a mai vorbi cu cîte un singur interlocutor în parte, fie acesta şi o cunoştinţă veche. Stă de vorbă doar cu un grup care-l însoţeşte respectuos, adresîndu-i  întrebări ce se intersectează cum un zumzet al gloriei. A. E.: „Dacă nu o baie de mulţime, măcar un duş de mulţime, nu-i aşa?”.

*

„Un prost nu e un om care nu înţelege, ci unul care pretinde c-a înţeles mai bine decît cel chemat să înţeleagă” (N. Iorga).

*

Din două înfăţişări ale Răului, ne îndrumă sapienţa populară, să-l alegi  pe cel mai mic, dar cum, Doamne? Căci nu o dată Răul mic îşi pune masca Răului mare, iar Răul mare îşi pune masca Răului mic.

X

Unele creaţii îţi descoperă sufletul. Altele au ambiţia de a ţi-l inventa

Revista indexata EBSCO