Apr 8, 2016

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Mircea Platon ne aminteşte ce e poezia

Este un titlu dictat de ultimul volum de versuri „inedite”, Cartea străduţelor subtile, apărut recent la Editura „Timpul”, sub semnătura lui Mircea Platon, cunoscut mai ales ca eseist cu un stil şi idei de excepţie. Dar el este şi poet, cu un timpuriu debut, la 14 ani. Cum se vede din scurta lui biografie de dicţionar, la 22 de ani avea ceva de spus şi încă într-un stil răspicat şi sigur în gîndire. În 1996 publica volumul de eseuri Paseism politic sau încercare de naţionalism critic. Acest debut în volum îi anunţă vocaţia de eseist confirmată ulterior, cu asupra de măsură, şi de alte cărţi. Noul volum de versuri m-a trimis, spre edificare, la poezia de început. O miniaturală plachetă, ca volum, dar foarte expresivă în consistenţa ei, a apărut sub pseudonimul  Alexandru Theognostul, care dintr-o dată te pune pe gînduri, ca şi titlul Adversus Haereticos. Este datată 1997, cînd autorul avea 23 de ani. Nici devreme, nici tîrziu. Nu s-ar fi angajat Mihai Ursachi să-i lanseze într-o librărie ieşeană această primă culegere de poezii, dacă n-ar fi citit în ea valoarea şi chiar principii ce ţin de estetica poeziei. Maestrul era exigent. Încurajat, după doi ani, în 1999, înainte de a pleca în Canada, pentru un doctorat în istorie, Mircea Platon a publicat din nou poezie, Jocuri sub ulm. Iar în 2015, după un deceniu şi jumătate, răstimp în care a luat premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române, pentru merituosul volum Cine ne scrie istoria? se hotărăşte să-şi  publice „poeme inedite”, în Cartea străduţelor subtile. Este o serie de douăsprezece poezii ce vine să adauge noi linii la profilul poetului. Şi ar mai fi ceva. Un demon al opoziţiei îl impulsionează să scrie, cu adîncă simpatie, un studiu despre un spiritual, dar puţin cunoscut poet francez din secolul luminilor. Este o lucrare monografică, scrisă, cu intenţia reevaluării, într-o bine învăţată limbă franceză, despre scriitorul Louis Gresset şi publicată în 2006, la Editura „Timpul”, sub titlul: Les aventures critiques d’un poète dans le Siècle des Lumières.

La capătul lecturii acestor trei volume de versuri, m-am întrebat dacă Mircea Platon este un onirist nostalgic după clasicizate timpuri şi locuri, un excentric evadat din spaţiul natural al existenţei sale, sau un evocator melancolic ce rătăceşte mereu în nocturnă, îngîndurat, prin labirintul străzilor vechi ale unui oraş, cînd cel natal, cînd altul visat? Din toate cîte puţin şi încă plăcerea unui ermetism studiat. Atmosfera oarecum străină nouă, ca şi motivele poetice dominante ar vrea să spună că tînărul poet s-a născut prea tîrziu şi, poate, în alt loc. Fiecare volum spune ceva nou ca atitudine în context, dar şi ca sens. Deşi discursul nu este univoc, în linii mari, scriitura păstrează o marcă foarte personală, în rotunjiri variate, cu sonuri şi imagini aproape deloc întîlnite în poezia de astăzi. Faptul de a fi scris poezie din cînd în cînd, sau tocmai aici e curiozitatea, nu-i interzice lui Mircea Platon să-şi construiască un univers autonom, o cetate ce închide în ea reminiscenţe dintr-un registru temporal larg. Sînt accesorii aduse din antichitate, e multă medievalitate şi o modernitate selectată în spirit conservator. Este o magie a istoriei, a trecutului de la care se revendică. În deschiderea unui viitor volum Opera omnia poetul şi-ar putea plasa poezia Aoristul gnomic, încheiată cu acel „Mînă birjar spre aorist”. Spiritul ignoră prezentul şi conservă protector mărcile trecutului. În alchimia vocabularului poetic, numele proprii, numele de simbolice locuri mitologice, formulele latine şi încă alte artificii par să fie un ostentativ mod de a se izola de modul în care s-a scris poezie la finele secolului XX. Fără să-şi piardă coerenţa, poetul arată şi ascunde în acelaşi timp. Credincios principiului estetic apărat în prefaţă, îşi creează un constant univers psihic, în mod enigmatic sustras cititorului atunci obişnuit cu o altfel de poezie. Toate poeziile, indiferent cînd au fost scrise, sînt creaţia unui hipersensibil om de întinsă, adînc asimilată cultură, veche şi modernă, spontan angajată în armonia gîndirii sale. Nota livrescă nu e simplu decorativă. Poate cineva să spună că lirismul nu e condiţionat calitativ de cultura poetului, dar cultura îi multiplică semnificaţiile de larg orizont uman, îmbogăţind cititorul, provocîndu-l să gîndească, să caute.

Placheta  Adversus Haereticos, cu care debutează, închinată memoriei scriitorilor de la „Gîndirea” şi „Iconar”,  se deschide cu o însemnare ce poate fi numită manifest de frondeur, în care propune, bine formulat, „O revoluţie conservatoare” şi „Restauraţia vechiului catehism estetic”, în contra „Ereziilor poetice ale avangardei”. S-a mai spus – şi poetul ştia – că avangarda „a întors pe dos umbrela literaturii”. Mircea Platon propune întoarcerea ei pe faţă. Izvoarele Muzelor au fost poluate, drept care, în mod reparator, el scrie, formal, mai multe poezii în vers alexandrin, după modelul „anticilor noştri”. Şi Rimbaud, ereticul vizionar, considera poezia greacă un model desăvîrşit şi irepetabil. Tot în opoziţie cu realitatea anului 1997, ca subversiune, Mircea Platon foloseşte o veche manieră franceză de datare în latină. Şi scrie, în traducerea mea: „Cînd regele pămîntesc lipseşte, domneşte Cristos”. Anul e scris cu cifre latine. Un acces de preţiozitate, sau un pied de nez umilitor pe adresa ignoranţilor? Şi în alte texte apar noi încercări de ermetizare prin recurs la erudiţie. Toate poeziile cuprinse în această primă cărticică demonstrează, fiecare în alt fel, „revoluţia conservatoare” începută, dar, din păcate, întreruptă de tînărul condei ieşean, care se voia „singur printre poeţii” momentului. Reveriile nocturne ale unui poet păgîn, cu auzul deschis spre zeii  Olimpului, cu privirea odihnită pe  „înţelepte pergamente”, sînt un elogiu al liniştii, al tăcerii spre ascultare a ceea ce vine dinspre lumea antică. „Închisă e liniştea/ În coaja subţire, de marmură,/ A templului/ Încă din ziua întîia,/ Cînd reuşit-au zeii/ Vicleanul Haos să-l strunească”. Şi brusc, în final, amintind vag de exilul lui Ovidiu, de gerul scitic îndurat de el, poetul de azi ar vrea ca vîntul de nord să nu mai bîntuie pe cîmpiile Sciţiei. Reveria nocturnă va fi, în toată creaţia poetică a lui Mircea Platon, un timp al tăcerii meditative, emoţionate. Cu un discurs ce vizează voinţa înfrîntă a unui tiran, e micul poem scris în vers alexandrin, scandabil, în care „cîntă” dorinţa absurdă a legendarului  Xerxes, regele persan, de a înlănţui marea  ce-i sta împotrivă. Aluzie sau nu, esenţa legendei e frumos transpusă în vers.

Alte Reverii nocturne sînt ale unui abate din secolul al XI-lea, într-un schit vechi. Şi aici, în notă de un romantism întîrziat, tăcerea nopţii contaminează totul, pătrunde în spaţii şi lucruri, în coridoare, vitralii, în cer şi în figurile sfinţilor. Tăcerea e un motiv poetic ce va fi prezent, în varii imagini şi în următoarele volume de poezie ale lui Mircea Platon. O vînătoare regală devine tema unei balade ce îngînă atmosfera unor poeme eminesciene, fără să se poată spune că Mircea Platon plăteşte tribut masiv vreunui model românesc de poezie. În Epitaful menestrelului regelui, lespedea cade peste trupul cîntăreţului de curte, însă amintirea cîntecului a rămas. Poezia e prea îmbibată de atmosfera medievală în care se complace poetul de astăzi, ca să poţi citi în discursul ei o tentativă de subversiune. Un poet anonim lasă o Poezie scrisă în 1786, născută dintr-o adînc trăită reverie în spaţiul mirific al Italiei, unde pare să fie singur cu sine, în „Răcoarea sa de miez de lume/ ne’nceput, sihastru”. Întoarcerile în timp ale reveriilor urcă din antichitate pînă în secolul luminilor. Dar, ca să chemi în poezie, cu noimă, zei, figuri mitologice, regi şi sacerdoţi trebuie să ai cultura şi dispoziţia retrăirii vechiului, pe care Mircea Platon le are. Cufăr cu versuri e un text edificator. Se întîlneşte cîte un titlu, cum e Ancien Régim, care sigur, în 1997, putea trimite aluziv la un anume fragment din istoria noastră sub tiranie, crezută de poet a fi depăşită, încît să-şi poată „înstruna, liniştit, tăcerea” poeziei, paradoxal, plină de înţelesuri insolite. Volumul e ostentativ miniatural, împlinit în mici bijuterii şlefuite aşa încît să cînte mereu în acelaşi vocabular poetic, cu particularităţi gramaticale, şi pe aceeaşi coardă melancolică. Epitaful care încheie placheta e mai mult decît o formulă poetică de despărţire, spune scurt că tot ce am citit a fost  „hermeticul op” închinat zeilor. Este ermetică, sau doar ar fi vrut să fie, această suită de reverii? În măsura în care mai mult ascunde sensul decît îl exprimă, se poate vorbi de o anume obscuritate.

Cel de al doilea volum, Jocuri sub ulm, cultivă baladescul şi elegiacul, cu un „lirism ce se urzeşte sub razele moi ale lunii”. Nu este părăsită plăcerea amurgului şi nocturnului citadin, a paseismului conservator, ritmate în vers alexandrin. Însă, ceea ce atrage dintr-o dată atenţia e motto-ul ales să lămurească titlul volumului. De ce „sub ulm”? Se ajută cu un interesant citat extras din Dictionnaire historique des Institutions, Mœurs et Coutumes de la France, al lui A. Cheruel. E vorba de o tradiţie a ulmului sub care se adunau castelanii pentru „acte solemne”, unde se adunau trubadurii şi nobilele doamne capabile să discute despre  dragoste, dar şi despre „meritele poeziei”. Este sugerată astfel condiţia aristocratică şi artistică a poetului care împlineşte actul solemn al poeziei, în faţa unui castel imaginar. Versurile volumului, indiferent de titlul care le anunţă, sînt compoziţii intelectuale ale unui meditativ ascetizat, ce-şi scrie ultimele versuri „după o lungă tăcere”, însă valoroase, încît şi după dispariţia lui „se mai povesteşte” despre el, este amintit în „unele confrerii esoterice”. Aşa se încheie cele cinci secvenţe ce refac, din versuri scrise cu rune, biografia spirituală, aristocratică, intitulată Reveriile poetului cunoscut îndeobşte sub numele de Phosphorus. Semn că el era compus dintr-o materie luminiscentă, strălucitoare în obscuritate. Şi asta pentru că poetul traversase avataruri, după ce un bătrîn îl iniţiase în credinţe orfice, îl „învăţase a mătrăgunii tăcere”, cum se spune în Balada unui nobil călător. „Tăcerea” e atît de frecventă în limbajul poeziei lui Mircea Platon, încît ar merita o specială analiză, încurajată de versul scris în proză ritmată: „Cînd  culorile tac, sbucneşte silenţiul”.

Ecouri boreale răzbat înnoitor în poezia Rună. Din mitologia finică e scos la lumina poeziei Vainemöinen skaldul din Kalevala, epopeea originară a nordului finic acoperit de zăpezi, protejat de Odin, zeul zeilor scandinavi. Este un decor creat ca pretext al evaziunii, pentru ca în ultima secvenţă a poemei, în figura skaldului să se proiecteze poetul nostru, care nu-şi recunoaşte ca fiindu-i propriu timpul în care trăieşte. Imaginaţia e foarte activă şi nostalgică în însăilarea  mitului naşterii lumii după credinţele nordice. Este foarte frumos acest poem ce ambiţionează să rezume  Kalevala, spre a putea spune ceva despre sine poetul care l-a creat suferind de neadaptare. Secvenţa ipostazierii merită să fie reţinută şi citită cu intonaţia şi accentele cerute de text, dacă maculatura nu  ne-a dezvăţat  să gustăm poezia. Ajuns Vainemöinen la porţile unei Cetăţi cu zidurile mîncate de vreme, o voce misterioasă îi răspunde: „O, nefericitule skald, ai sosit prea tîrziu!/ Răutăcioşii pitici nu ţi-or turna hidromel în pocale/ Şi în veac nu vei zări, din donjonul celui de al şaptelea cer,/ A lumii hermetică rază cum se frînge-n Okeanos./ Ai sosit prea tîrziu”. În sublinierea ultimului vers am citit, poate, o recunoaştere. Şi atunci, Vainemöinen pleacă cu barca-i de-aramă în larg, „dînd foc la frumoasele-i cîntece”. Este simbolic şi momentul de descurajare a poetului, şi cel originar şi cel de astăzi, dezamăgit că nu-i este înţeles „actul solemn” al ceremoniei poetice oficiate sub ulm, că lipsesc de acolo nobilele doamne capabile să aprecieze „meritele poeziei”.

Fragment de mai e o recuperare psihologică într-un fel de beţie de parfumuri şi culori florale, trăită altfel decît în poezia lui Macedonski. Syrinx, datată, în răspăr, 1912, vine să lămurească tipul de ermetism întîlnit la Mircea Platon, dedus din semnificaţia prea ascunsă a titlului în raport cu textul  acoperit-neacoperit. Numele nimfei Syrinx preschimbată în trestie, pare un simbol suspendat pentru o poezie ce rememorează – sau imaginează – întîlnirea între poet şi un „prinţ al bisericii”, în tihna unui „pavilion boieresc de vînătoare”, ca un ostrov izolat de lume. Ora întîlnirii nu e numai prilej de descriere, e mult mai mult: „Bate pendulul Nimicului,/ Bate,/ În vreme ce razele soarelui/ Lovesc vertical în exhalaţiunile de praf ale amiezii”.

O vagă reminiscenţă din creaţia lui Blaga s-ar recunoaşte în îndoiala strecurată în dialog, între „eu, poet, şi El”: „Nu ştiu, între noi Dumnezeu e,/ Ori Pan?” Răspunsul se dizolvă în „leneşul fluviu al căldurii”, care „Mistuie totul…/ Ostrov cu muzicale ziduri de smaragd!/ Bizanţ tîrziu..”. E una dintre poeziile care trebuie citită, recitită şi gîndită, fără comentarii, tot aşa cum e şi Icoana cu lună a unui oraş himeric, ideal, „pictură” nocturnă recompusă melancolic din cuvinte, parfumuri şi culori. Stihurile de dimineaţă şi altele „de seară”, sînt rafinate versuri de dragoste, închinate de un „Biet trubadur în franţuzeşti veşminte” blondei Aline d’Ėglantine. Tot ce mai conţine volumul sînt reverii nocturne ale unui ins singuratic, un elegiac rătăcind prin spaţii imaginare, care nu sînt ale noastre.

Volumul ultim, Cartea străduţelor subtile, închide între coperţile sale poezii scrise într-un anume moment psihologic mutat în vers. Armonia formei, rar rimată, e părăsită în favoarea armoniei interioare. E un volum atît de bogat în idei, trăiri şi metafore, încît nu ştii ce să reţii mai întîi. E de ajuns să citeşti poemul Anotimpurile şi orele ce trec peste un oraş, aproape golindu-l de sens, ca şi „arteziana secată din piaţa primăriei”, contemplată în liniştea nopţii. Aplecarea poetului spre contemplarea lumii în lumina crepusculară a nopţii este iarăşi un subiect de interpretat aparte. Izolat în universul lui imaginar, Mircea Platon vrea să spună că poate trăi lumea în chip poetic. Îşi şlefuieşte, încă şi mai clar, într-o topică proprie, blazonul de poet aparte, fugar spre un timp şi locuri în care visa să se nască. „ Sînt pictor de blazoane şi poet”, se autodenunţă fără reticenţă, punîndu-şi pecetea de liric elegiac. Delectatio morosa nu e atît morocănoasă cît e mai curînd contemplativă, melancolică. Există o legătură intimă între poezie şi melancolie, dar fiecare poet e melancolic în felul lui, inconştient de faptul că însăşi poezia  e o terapie, o eliberare în vers. Rătăcirea închisă într-un univers paralel cu al nostru îl arată pe Mircea Platon a fi un melancolic nostalgic. Scurtă poveste de dragoste, pentru „Frumoasa necunoscută cu trăsături circaziene”, sau Oraşul şi poetul şi Obeliscul mai păstrează cîteva semne, embleme ale urbei natale. Dar şi aici apare tendinţa centrifugă de a vedea oraşul, cu bacoviene „înserări violet”, de pe dealurile cu vii dinafara lui, ca un „Pîndar/ În podgoriile mov ale somnului,/ Hoinar/ Prin grădinile  Domnului,/ Un singuratic, noptatic, trist înger” atras de Calea Lactee. Armonia cu tîlc găsită de Blaga în Asfinţit marin („Soarele, lacrima Domnului,/ Cade în mările somnului”) i-a plăcut lui Mircea Platon şi o foloseşte adecvat versului său. Pe fondul nocturn al „oraşului meu” e proiectat dialogul univoc al poetului insomniac spus în Povestea îngerului ductil… Se lasă purtat de înger prin cîteva locuri simbolice ale vechiului oraş provincial, după care, obosit, poetul imploră, într-o originală compoziţie metaforică: „Ştiu îngere,/ Ştiu că-ţi plac poveştile mele perpetue,/ Dar uite că noaptea a sărit/ Ca o pisică neagră/ De pe umerii trandafirii ai oraşului./ Admiră zorii/ Şi îngăduie-mi să dorm”. Pentru cine a descoperit unitatea intimă a întregii creaţii poetice a lui Mircea Platon, realizează ce mult spune  vocabula „perpetue”. Poeziile lui au un cod special, un limbaj intern. Dat fiind că volumul conţine „poeme inedite”, avea sens ca poezia care să te întîmpine pe prima pagină să fi fost Manuscrisul. Începe şi se sfîrşeşte dialogic cu propria singurătate, închipuită a fi umbra unui cititor: „Ştii,/ De fapt eu am rămas în manuscris/ Şi nu pot fi citit de mai mulţi oameni deodată./ Acum e rîndul tău..”. interpretule, să-mi citeşti paginile cu „scolii scrise-n limbi uitate”. De-ţi vor plăcea: „Mă vei păstra, făcînd din hieroglifa-mi, ţie, taină,/ Ori vîntului şi-amiezii amărui ai să mă azvîrli şi tu/ Lăsînd uitarea să mă subţieze:/ O filă, un cuvînt,/ Tăcere”. Nimic mai melancolic decît aceste versuri şi nu sînt singurele ce trimit la un temperament apt pentru o astfel de poezie. Nu se dezminte nici în alte poezii scrise cu sentimentul neîncrederii, al finalului, cîntat pe aceeaşi coardă, ca şi în Dezmoştenitul: „Doar ploaia-i desenează/ Blazoane reci pe ziduri,/ I-a scăpătat vorbirea,/ Mereu e mai sărac/ În gînduri şi în pofte…/ Pîndeşte  în ţintirimuri/ Vreun suflet de închiriat”.

Vagabondajul prin istorie are în replică rătăcirea pe dealuri, condiţie a libertăţii gîndului, cum e reprezentată în Drum de ţară, sau în Refuz: „Refuz să-mi plimb doar seara/ Gîndul, ca-n lesă/ Un cîine,/ Prin faţa blocurilor”. Pe drumul de ţară,  „Seara se naşte din frunze/ Şi omul din gînduri”. Ca un fel de epitaf, fără să se intituleze astfel, Romanţa lui Alexandru Pîndar încheie volumul pustiilor „străduţe subtile” ale oraşului. Sub mască, poetul se retrage din „al vieţii ierbar”, simţindu-i zădărnicia. Să auzim citatele cuvinte ale acestui Pîndar: „Mi-e gîndul ca ploaia bătînd în obloanele închise./…în aer/  Sîngele zilei de ieri, ucise/ Din nebăgare de seamă,/ Cu-n vers/ Pe care de-atunci îl repet încercînd să obţin şi efectul invers./… Pîndesc la un colţ de cuvinte, în umbră,/ Ziua de mîine să o răpun/ cu o rimă sumbră./ Ignor deci exist./ Totul e un zadar în care mă dizolv, ca-ntr-un ceai, diluat/ un cub de zahăr”. Este un final prevestit şi de poezia Vis. Se poate muri metafizic de mai multe ori, dar în mod radical te poate ucide o răscruce care nu duce spre ce ai visat. „Astfel/ am murit pentru ultima dată./ În decembrie”. – o spune, scurt şi cu înţeles, poetul.

Foarte cultivat, cu o inteligenţă hipersensibilă, capabilă să înţeleagă ordinea ascunsă a lumii, care îl inspiră cum să se conducă pe sine, Mircea Platon scrie o poezie care îţi provoacă gîndirea meditativă, de dincolo de cuvinte. Şi ceea ce rămîne  e stilul în care ne reînvaţă ce e poezia şi poetul care, singur o spune: „Caut o metaforă definitivă, ca o axiomă,/ O lespede, un scut care să-mi ocrotească scheletul fin,/ melodic”. Şi dacă poezia e poezie, să ne facem din ea un motiv de meditaţie tăcută, la care ne şi invită titlul Tăcere: „Tăcere de piatră, tăcere de fum,/ Tăcere în vale, tăcere pe drum,/ Tăcere în ochii tăi mari şi umbroşi,/ Tăcere, tăcere de morţi mult frumoşi./ Tăcere de limbă închisă în gînd,/ Tăcere de frunză purtată de vînt,/ Tăcere de lacrimi,/ Tăcere de sus,/ Tăcere de mine care m-am dus”. Astfel se poate despărţi poezia de tot ce e falsă poezie. Al cincilea vers este chiar o „metaforă definitivă”.

 

Revista indexata EBSCO