Apr 8, 2016

Posted by in Lecturi complementare

Maria CARPOV – Prejudecăţi (III)

Perspectiva se schimbă. „Socialul” este pus sub lupă urmînd direcţiile sugerate de locurile comune (cf. Michel Musolino, 150 idées reçues …, 2012), destinate să indice, chiar să semnaleze punctele slabe, vulnerabile ale unei societăţi propusă de mii de ori ca model. Examenul critic este susţinut cu o tenacitate consecventă, însă autorul vede în această atitudine, în primul rînd, „un exerciţiu salutar în vremuri de criză, de îndoială şi de campanie electorală. (…) Este cel mai sigur mijloc de a ne înarma pentru a ne feri de tot felul de manipulări”. De aceea i se reproşează societăţii franceze tare care reduc forţa trăsăturilor definitorii pentru un model. „Modelul şi umbra sa ar fi mai corect”, se precizează în chapeau-ul ce deschide secţiunea, întrucît „societatea franceză este reputată pentru reuşitele sale incontestabile, de pildă, pentru sistemul de sănătate considerat ca unul dintre cele mai bune din lume, generos şi solidar în mod dovedit.” Există însă „zone de umbră”, de nesiguranţă, supradimensionarea aparatului administrativ, excluderi, creşterea sărăciei, inegalităţi flagrante, credinţa că reformarea este imposibilă, degradarea unor „cartiere”, cum numesc francezii aşezările din jurul marilor oraşe, ale Parisului în primul rînd (les banlieues). Se poate aşadar susţine că „societatea franceză se află într-o dilemă: reducerea fracturii sociale sau reducerea facturii sociale”. Calităţile femeilor franţuzoaice – cele mai fertile, aşadar, problemele demografice nu există, cele mai elegante, cele mai active, cele mai etc. din Europa, încît sfidează imposibilul, calităţile lor compensează păcatele generatoare de locuri comune validate de bărbaţi: cîrcotaşi, gură mare, nesolidari, lipsiţi de simţ civic etc.

M-am oprit la capitolele ce vizează constatările privind consumul – cel mai mare în comparaţie cu restul planetei – de antibiotice şi psihotrope, precum şi asupra situaţiei din „cartiere”, cu ilustraţii din realitatea imediată. Amintesc, cea descrisă într-o carte publicată în 2012.

 „Profesorii sînt deprimaţi. Sînt cu moralul la pămînt: adevărat?” Compasiunea pentru profesori n-ar fi, după opinia lui Musolino (2012), pe deplin întemeiată, în ciuda argumentelor: lipsă de respect, privilegii ridicole, responsabilizarea profesorilor pentru imobilismul societăţii franceze, sînt arătaţi ca susţinători ai non-reformismului, degradarea statutului lor social, deşi nu este cazul marii majorităţi, „dar se simte destul de puternic că ceva s-a rupt, s-a stricat, nu merge în sistemul educativ francez” devenit frecvent un calvar: lipsa cărţilor, a materialelor didactice, mai ales în învăţămîntul tehnic/profesional, „veşnica rudă săracă a învăţămîntului francez”. Peste 8000 de şcoli profesionale, clasate potrivite cu zonele de educaţie prioritară (ZEP), sînt plasate în hulitele cartiere, un soi de linie de demarcaţie care interzice extinderea ştiinţei/a cunoaşterii. Se fac totuşi eforturi considerabile, susţinute de legi, dar rezultatele sînt descurajante, fără efecte semnificative în privinţa reuşitei elevilor. Dificultăţile se manifestă la toate nivelele: formarea profesorilor după criteriul competenţei profesionale, singurul care operează în stabilirea ierarhizării şi a salarizării după norme meritocratice. Erorile pedagogice – toleranţa, bunăvoinţa – vor fi evitate deoarece ele au ca efect – pervers – anarhia şcolară. În aceste condiţii, nu este de mirare că numărul candidaţilor la concursurile de ocupare a unui post din zonele stigmatizate este tot mai redus.

Standardul vieţii în Franţa este luat în discuţie din pricina unor realităţi tot mai dure: „Anumite banlieues franceze sînt nişte ghettouri (…) Anumite cartiere par părăsite, locuitorii lor spun că trăiesc în ele în regim de segregaţie: adevărat”. Cauzele sînt, în general, construcţiile din anii 60, făcute în mare grabă, la preţuri cît mai mici, pentru rezolvarea unor urgenţe de ordin locativ. Această justificare economică nu satisface: de fapt, a existat voinţa – arhitecţilor, a urbaniştilor – de a le construi astfel, respectînd principiul lui Le Corbusier de a elimina străzile, ceea ce, în banlieues, duce la eliminarea oraşului. Aşa se face că aceste zone nu au o identitate precisă, acolo nu este nici sat nici oraş: este un soi de spaţiu asupra căruia nu este cazul să ne oprim, un spaţiu suprapopulat examinat, totuşi, din perspectiva stării de lucruri din 2012. Se insistă asupra situaţiei economice a locuitorilor unui habitat specific conceput în ideea proximităţii dintre locuinţă şi locul de muncă. Analizînd procesul de ghettoizare se pun în evidenţă consecinţele delocalizării industriilor, „munca pleacă, muncitorii rămîn”, urmare previzibilă a specializării, muncitorii sărăcesc în ritm alert, cei bogaţi părăsesc aceste locuri ce par temute chiar şi de forţele de ordine, locuri periculoase, populate de imigranţi, cu tot felul de fenomene de neadaptare : „Miezul problemei este simplu, este vorba de economia paralelă care se dezvoltă în jurul traficului de droguri”. Este dat numărul de 100 000 de persoane care trăiesc din acesta. Eforturile Statului nu au mari reuşite, sînt sugerate măsuri foarte severe căci, altfel, spun cei mai speriaţi, „peste zece ani, ei vor fi cei ce vor alege primarii”.

*

* *

Un alt tip de abordare se poate citi despre aceste zone ca purgatoriu, familiarizare cu un mediu necunoscut, frustrant ca beneficiu concret, dar nu fără recompense spirituale: Este vorba de cartea/ romanul splendid construit de Fawaz Hussain, Prof dans une ZEP ordinaire, Editions du Rocher/ Le Serpent ŕ Plumes, 2006, 286 pg. Zona Educaţională Prioritară este, cf. calificativului ordinaire, una obişnuită, oricare alta, desemnată „în general”. De reţinut anterioritatea faţă de constatările lui Musolino, şase ani diferenţă, perioadă deloc neglijabilă pentru reforme. Este relatarea unui tînăr kurd, căruia, în ţara de origină, undeva în Orientul apropiat, i se prevăzuse posibilitatea de a face o carieră excepţională ca „dascăl formator” dacă îşi va cultiva datele intelectuale dăruite de natură. Face, aşadar, la Paris, la Sorbona, o licenţă de limba şi literatura franceză, după care, înarmat cu diploma, ajunge într-o ZEP din regiunea pariziană: a fost, abruptă, „coborîrea în infern”. Era doar „începutul unei lungi călătorii” redată cu multă iscusinţă de narator, captivant şi convingător, alternînd realitatea prezentului cu dorinţa, cu speranţa că „se poate face ceva”. Fără cine ştie ce optimism: „Viaţa mea este un roman – declară autorul – alcătuit din mii de pagini, în care, de fapt, nu se petrece nimic important din care să se lege o povestire”. Umorul este, însă, prezent, expresie, poate, a unei forme de încredere, simţită în numeroasele descrieri de scene pariziene din „chinurile zilnice”: portretele colegilor, ale elevilor. metroul, gara de Nord, persoanele necunoscute întîlnite mereu etc., totul presărat, fără exces de idilism, cu Les fleurs du mal. Elevii? Greu de numit astfel, greu de decis, de optat pentru strategii pedagogice de recuperare: „Fiecare avem parte de necazuri, de momente de descurajare, de depresie (…) zilnic, punctele fundamentale fiind pentru ei vorbăria, trăncăneala, violenţa verbală şi purtările necivilizate, încălcarea regulamentelor de ordine interioară, şapca pe cap, căştile la urechi, telefonul mobil frecat întruna, lipsa motivaţiei, a materialelor şcolare”, aceasta fiind lista scurtă, la care se adaugă imaturitatea, lenea intelectuală, viclenia, grija pentru aparenţe etc. Profesorul-narator nu-şi pierde seninătatea, nu vede în elevii portretizaţi astfel, pe baza unor realităţi, a unor trăiri personale timp de zece luni ca profesor suplinitor, cu precaritatea locului de muncă şi, finalmente, fără perspectiva unuia nici măcar precar : „În numele anului şcolar petrecut împreună şi al afecţiunii care ne leagă acum (…), lor şi celor ce vor veni după ei, le voi cere să dea înapoi părului meu culoarea şi strălucirea tinereţii, să şteargă de pe chipul meu urmele timpului şi să mă ajute să alung din pieptul meu supărările şi neliniştea. Sper să pot să mă bucur de toate aceste treburi la un preţ ca între prieteni (…). Voi avea încredere în ceea ce vor face ei fără întîrziere şi temeinic, căci fără această încredere şi fără speranţele nebuneşti, viaţa ar fi redusă la o îngrămădire de absurdităţi, la un cîmp acoperit de ruine unde lucrează neîncetat un buldozer isteric”. Încheierea acestui posibil, eventual ghid de pedagogie în condiţii speciale, urmărind captarea bunăvoinţei la ambii poli ai situaţiei de comunicare, se face cu ceea ce seamănă cu transpunerea lui în versuri baudelaireene.

 

Notă. Articolul semnat de mine în numărul pe noiembrie 2015, 11 (239) are titlul „Un fenomen sociocultural (I)” , nu „Experienţe extrapolabile” atribuit dintr-o omenească eroare. (M. C.)

Revista indexata EBSCO