Apr 8, 2016

Posted by in EDITORIAL

Virgil NEMOIANU – Edgar Papu

Am mai scris despre acest drag profesor al meu, printre cei de la care am învăţat şi de care am fost influenţat în anii de studenţie la Filologia bucureşteană. Acum însă mi-a parvenit, prin bunăvoinţa lui Vlad Pappu, un volum de memorii, care cuprinde şi scrisori (fragmentare) către soţie, după eliberarea din nedreapta şi chinuitoarea puşcărie, precum şi fragmente dintr-un jurnal din tinereţe.

Volumul a apărut la Cluj, după nişte mirobolante peripeţii tragi-comice, relatate în introducere.

Să spun din capul locului că mă interesează literatura memorialistică. Se pare că Malraux ar fi zis odată: păi ce, are rost să scrii altceva decît amintiri? La rîndul meu, lăsînd modestia la o parte, am spus de cîteva ori după 1990 că cea mai bună literatură contemporană de limba română este cea cu amintiri carcerale. Dar sigur că se pot scrie memorii în fel şi chip, iar unele sînt capodopere: St. Augustin, Goethe, Chateaubriand şi alţii încă. Stilul, mai bine zis modalitatea narativă aleasă poate să difere. M-a frapat la proeminentul romancier englez Kingsley Amis, că, în memoriile sale, capitolele sînt definite după personaje.

Adică nu e o continuitate, ci se grupează evenimentele în jurul unui om sau al altuia.

La Papu sistemul e mixt. Un bun număr de capitole sînt chiar portretistice, altele sînt axate pe cîte un eveniment din viaţă. Cele portretistice se concentrează pe figuri majore ale culturii române, care au fost (multe dintre ele) în contact amical cu profesorul. Extrem de frapant pentru mine a fost să văd blîndeţea şi bunătatea lui Edgar Papu.

Aproape că nu am găsit nici un singur caz în care să blameze sau să critice pe cineva; gentileţea şi iubirea predomină copleşitor. Notele, de altfel extrem de precise şi  riguroase ale editorului (Ion-Vlad Pappu) introduc în cîteva cazuri nuanţe mai severe, dar ele sînt în afara textului propriu-zis, fireşte. Întîi de toate impresionează mulţimea şi proeminenţa acestor nume: Fotino şi Ion Marin Sadoveanu, Blaga şi Noica, Steinhardt, Pilat, Ralea şi Neniţescu, Vianu, Moisil şi Elian, şi apoi încă mulţi alţii.

Toţi aceştia trataţi cu smerenie şi compasiune. O înţelegere care merge pînă la eroare; astfel eu nu m-aş alătura la judecăţile aproape entuziaste despre Al Oprea şi Vasile Drăguţ, ca să iau două cazuri numai. În schimb am fost cu totul încîntat de faptul că două frumoase secţiuni au fost dedicate profesorilor mei de la Titu Maiorescu, Virgil Bogdan şi Constantin Floru. Oameni incontestabil de nivel universitar, de mare fineţe, cultură şi erudiţie, regimul îi „exilase” la nivel liceal. Am fost de-a dreptul fericit să văd că un om ca Edgar Papu este de părerea mea, nu de cea a ştăbimii ideocratice.

Admirabile sînt şi descrierile de situaţii şi momente. Am observat că mai mulţi critici au atras atenţia asupra paginilor ce descriu Bucureştii copilăriei învăţatului memorialist, şi asupra felului în care este evocată perioada anilor săi fragezi. Dar la fel de interesantă este şi zugrăvirea anilor studiului universitar vienez şi a iluştrilor profesori de ale căror cursuri a beneficiat (Eduard Spranger de pildă este unul din gînditorii mei favoriţi).

Evocarea Italiei, a Elveţiei, a Canadei şi destule altele îl umplu de plăcere pe cititor, mai cu seamă că din rînduri îl loveşte o aromă de gratitudine şi dulceaţă.

Anii de închisoare sînt pomeniţi în treacăt, cu vădită jenă, Papu e om prea fin pentru ca măcar să se căineze, să proclame injustiţia (căci, neîndoielnic, flagrantă injustiţie a fost!) Lupta înverşunată pentru a-şi restabili o situaţie după „eliberarea” sa o deduce numai din fragmentele de scrisori către soţia bolnavă, adăugate la sfîrşit.

Memoriile conţin şi scurte eseuri (ciceroniene le-as zice) despre bătrîneţe, despre modestie, despre iertare, pline de admirabilă pietate şi blîndeţe.

Memoriile sînt precedate, cum ziceam, de două fragmente de jurnal de tinereţe. Acestea sînt remarcabile ca jurnal de lectură. Cele asimilate de Papu la 20 şi puţini ani sînt spectaculoase. Mulţi savanţi s-ar mîndri, dacă pînă la maturitate şi senectute ar avea atîtea cunoştinţe cîte strînsese Edgar Papu în anii săi tineri. (În 1931 scria degajat despre Borges; eu nu cred că în Europa, cu aît mai puţin în România, erau mulţi intelectuali care sa-l fi citit sau sa fi auzit de Borges, la data respectivă).

Dar să mai adaug aici un lucru care m-a surprins, care a fost o noutate pentru mine. Mai multe din „episoadele” sau secţiile sau capitolele memoriilor vorbesc despre aşa-numita muzică preclasică, azi numită mai des barocă. Că Papu era un amator pasionat al acestei muzici eu nu ştiam, dar nu mă surprinde. Dar gradul în care înţelegea în adîncime această fază a istoriei muzicii m-a impresionat adînc. Unul din capitole propune chiar o clasificare (cronologică şi tipologică) a acestei muzici, categorisire convingătoare şi competentă în atare măsura cum n-am mai văzut în altă parte, nici în scrieri româneşti, nici în Apus. Este realmente unul din punctele de vîrf ale cărţii.

Să spunem o vorbă şi despre istoria cărţii, urmărită pas cu pas, migălos şi corect, de Ion-Vlad Pappu. Este de-a dreptul uluitoare. Piedicile, indiferenţele, stupidităţile piramidale mă lasă mut. Contra acestui om atît de onest, atît de învăţat, atît de lipsit de pretenţii, s-au ridicat adevărate oştiri ale ignoranţei, ajungînd pînă la miniştri, pînă la mari şi burduhănoşi granguri politici. Evident aveau de-a face aceste treburi cu absurdă dezbatere în jurul „protocronismului”. Cu obstinată migală Ion-Vlad  Pappu a scris o carte întreagă, cu enorma bibliografie, pe tema respectivă. Eu îmi păstrez părerea mea mai veche, că toată povestea e lipsită de importanţă.

Edgar Papu rămîne una din cele mai merituoase figuri intelectuale ale României secolului 20. N. Balotă îl numeşte pe drept cuvînt unul din cei „doi drepţi” pe care i-a întîlnit în viaţă. Ca dascăl era neîntrecut, mai agreabil decît Vianu şi la fel de învăţat. Ca om era cum nu se poate mai plăcut, manierat şi voios. Catedra din care a făcut parte reprezentă o autentică oază în deceniul studenţiei mele.

Istoria culturală a României are toate motivele să se mîndrească şi să se bucure că a avut parte de un om ca Edgar Papu, după cum ar trebui să se ruşineze că nu l-a apreciat la justa lui valoare.

Revista indexata EBSCO