Apr 8, 2016

Posted by in Interviu

„New media, toleranţă şi intoleranţă în lumea de azi” – dialog cu scriitorul Nicu GAVRILUŢĂ

Dialog între Nicu GAVRILUŢĂ şi Nicolae DIMA din volumul Religie şi violenţă în Europa seculară, în curs de apariţie la Editurile Trinitas şi la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

 

Nicolae DIMA. Este uşor de constatat că astăzi, prin intermediul diferitelor forme de comunicare, sîntem pe deplin conectaţi la situaţii, la stări şi întîmplări care nu ne privesc în mod direct. Sîntem conectaţi la viaţa persoanelor şi a comunităţilor, indiferent cît sînt acestea de îndepărtate faţă de noi. Iar asta este o chestiune relativ recentă, întrucît niciodată pînă în epoca acestei comunicări atît de invazive noi nu am fost mai conştienţi că planeta pe care o locuim este, totuşi, un loc destul de restrîns. În acest punct începe discuţia noastră, în care ne oprim mai întîi asupra noilor forme de comunicare, despre ceea ce este definit prin termenul new media, pentru a putea vorbi apoi despre participarea noastră la întîmplarea despre care luăm la cunoştinţă şi care ne provoacă prin dramatism, violenţă, agresiune.

Despre new media aş vrea să vorbim mai întîi pentru că, aşa cum s-a dovedit, revoluţiile în zilele noastre pornesc şi se amplifică de pe calculator, Internet şi de pe Facebook. A avea cont pe Facebook astăzi pare deja că e absolut obligatoriu pentru oamenii angrenaţi în activităţi publice. Şi nu doar pentru ei.

Nicu GAVRILUŢĂ. – La limită am putea spune că, dacă nu ai acest cont pe Facebook, nu ai pagină personală, nu exişti!

 Aveţi pagină de Facebook?

Păi nu, iată paradoxul! Staţi de vorbă cu un om care nu există![1]

 Facem parte din aceeaşi comunitate, cea a oamenilor care nu au cont de Facebook!

Sîntem probabil o minoritate şi ar trebui, poate, să punem şi de un partid, să ne apărăm drepturile…

 Dar facem partidului cont de Facebook!

Da, ca să stăm sub semnul a ceea ce este la modă, incitat, frumos şi paradoxal! E adevărat, tehnologia are forme ultime evoluţionare. Face posibilă comunicarea într-un timp extrem de scurt. Eu, ca sociolog şi antropolog, trimit la un autor preferat al meu, Ioan Petru Culianu. Acesta, în anii 80, publica o carte despre Eros şi magie în Renaştere. În capitolul trei, cunoscutul discipol al lui Mircea Eliade scria că tehnologia este noua magie a timpurilor moderne. Avea dreptate. În ce sens avea dreptate? Visul vechilor magicieni era acela de a stăpîni timpul şi spaţiul. Era o acţiune de ordin spiritual ce avea efect la distanţă. Acum, tehnologia modernă învinge timpul pentru că mesajul pe care îl trimit eu de pe laptop-ul meu ajunge în Statele Unite într-o secundă. Am învins şi timpul, am învins şi spaţiul. În acest sens avem de-a face o provocare excepţională pe care tehnologia ne-o aduce în atenţie. Existînd o provocare de genul acesta, pasiunea şi interesul oamenilor pentru această formă de comunicare sînt crescînde. Există avantaje extraordinare ale noilor media: comunici imediat, eşti „faţă în faţă” cu celălalt. Aparent socializezi – reţineţi, am spus aparent. În realitate însă, comunicarea nu este o comuniune. Comunicarea acesta pe care tehnologia te ajută să o faci nu creează şi un liant subtil, de ordin spiritual. Nu leagă oamenii emoţional şi afectiv, nu stabileşte legături temeinice, profunde. În concluzie, nimic din lumea aceasta de ordin tehnic nu va înlocui relaţia directă, naturală, faţă către faţă, de tipul „eu-tu”, cum scria Martin Buber la vremea lui.

Iar faptul că nu mai aşteptăm ne creează mai degrabă probleme decît avantaje.

Exact. Ne creează o problemă. Vă spun şi în ce sens. A nu aştepta înseamnă a nu pune în joc virtutea răbdării, cea care ar trebui să fie esenţială pentru omul contemporan!

Pe vremuri trimiteai o scrisoare cuiva, plicul făcea nu ştiu cîte zile pe drum, destinatarul îţi răspundea, primeai răspunsul în alte cîteva zile.

Aşteptam acest răspuns cu frenezie şi emoţie! Număram orele în perioada liceului. Îmi amintesc cu nostalgie că scriam unor colegi şi, mai ales, unor colege. Doream cu ardoare să primesc răspunsul, să-l citesc. În joc era o emoţie specială, o trăire aparte. Toate acestea au devenit inactuale în clipa de faţă…

Am avut surpriza să descopăr într-un CV al unei persoane care a aplicat pentru a fi angajată în instituţia noastră, la calităţi suplimentar enumerate de persoana respectivă, performanţa de a fi răspuns la un e-mail în 30 de secunde de la primirea lui!

Glumiţi, bineînţeles!

 Nu glumesc, chiar aşa era scris în acea prezentare. Persoana a primit e-mailul pe telefon şi imediat a răspuns. În 30 de secunde! Evident, acesta este chipul eficienţei maxime! Este ea o calitate?

Nu. Nu cred că este o calitate. Sigur, e bine să răspunzi imediat însă noi sîntem şi oameni foarte ocupaţi care avem un program ordonat, clar. Şi atunci răspunsurile la mesaje le dăm după ora 18 sau după ora 20. În principiu, cînd este o situaţie urgenţă este bine să răspunzi imediat şi e de apreciat. Dar nu este, în sine, o calitate. O calitate este să faci faţă unor probe de examen, să ştii o meserie, să ştii să construieşti ceva, să ştii să predai, să ştii să gîndeşti, să pui în ecuaţie o idee sau, dacă eşti un arhitect, să faci planul unei construcţii. Altele sînt, să spunem, datele pe care trebuie să le avem în atenţie atunci cînd judecăm calitatea unui candidat la un concurs!

Mă întorc la viziunea lui Culianu, pe care o evocaţi, referitoare la tehnologie şi să vă întreb dacă tehnologia creează globalizarea? La un prim survol asupra temei acesteia, pe Internet, la subiectul globalizare, găseşti definiţia cea mai simplă: globalizarea înseamnă dispariţia distanţelor. Iar dispariţia distanţelor este facilitată de tehnologie. Deci, dacă avem tehnologie avem şi globalizare?

Da, dar nu este suficientă tehnologia pentru a înţelege globalizarea. Mai putem adăuga, dincolo de eliminarea acestor distanţe, de pildă, mondializarea sau răspîndirea pe tot pămîntul a unor instituţii, valori, cutume. Cînd vorbesc de instituţii mă gîndesc, ca să iau un exemplu din sociologie, la instituţia McDonalds. O cunoaştem cu toţii. A proliferat în întreaga lume. Avem de-a face cu globalizarea unui stil de artă culinară – îl găseşti în Singapore, Paris, Bucureşti, Iaşi şi în sudul Africii. Oriunde.

În al doilea rînd, ar fi vorba de distribuţia mondială a unor modele occidentale. Mă gîndesc la cele de ordin vestimentar, de exemplu. Vestimentaţia europeană, lejeră, comună presupune pe perioada verii portul tricoul, a blugilor şi adidaşilor. În al treilea rînd, această globalizare presupune şi asumarea comună a unor valori. Intrăm într-un domeniu cumva mai delicat pentru că valorile pot fi sociale, religioase sau valori morale ca atare. Ceea ce mi se pare mie interesant este faptul că, dincolo de asumarea unor valori cum ar fi „binele”, „adevărul”, „reuşita”, „eficienţa”, există ceva care diferenţiază oamenii de pe tot globul. Indiferent de modul în care îşi asumă aceste valori şi indiferent de modul în care se îmbracă şi mănîncă, totuşi există un tip de gîndire, afectivitate şi de comportament numit generic mentalitate. Ea se ascunde în spatele acestui spectacol mondial al globalizării. Tînărul japonez va păstra ceva din cultura lui tradiţională (shintoistă sau budistă), sau din ceea ce a învăţat în familie şi în şcoală. Cel din România de asemenea. Am convingerea că şi tinerii din Paris sau din Statele Unite vor fi marcaţi într-o măsură apreciabilă de dulcea povară a mentalităţii. Aici un rol esenţial îl are tradiţia de ordin religios. În concluzie, dincolo de datele comune ale globalizării şi mondializării, există componenta subtilă de ordin spiritual sau, mai general, de ordin mental care diferenţiază oamenii între ei. Cred că de aici rezultă farmecul, frumuseţea şi pitorescul acestei lumi.

Temerile şi discursul antiglobalizare au fost încă de la început motivate de faptul că globalizarea a fost percepută ca un fenomen la finalul căruia nu mai avem individualităţi, ci avem o masă informă de indivizi care se comportă la fel, care cred în aceleaşi lucruri, cărora le place să consume aceleaşi produse, şi aşa mai departe. Realitatea ultimelor decenii confirmă aceste temeri?

Ultimele decenii analizate în textele recente de antropologie şi sociologie pe tema aceasta ne pun în faţă pericolul despre care vorbeaţi, al uniformizării, al transformării lumii într-o carne de tun a istoriei. În doze rezonabile şi în limite apreciabile, oamenii ar trebui să gîndească asemănător, să simtă puţin diferit şi să se comporte, dacă se poate, identic. Mai ales corect din punct de vedere politic!

Personal nu cred în scenariile acestea utopice. Niciodată în istorie nu am avut, indiferent de evoluţia procesului tehnologic sau de regresul spiritual, de criza valorilor, o situaţie asemănătoare cu cea descrisă de autorii care susţin teoria aceasta a Noii Ordini Mondiale şi a manipulării întregii planete. Am rezerve în privinţa aceasta. Cred însă că, în mod subtil şi eficient, acest stil de viaţă occidental, mondializat, globalizat, transmis în toate colţurile lumii, are efecte profunde mai ales asupra oamenilor care au un nivel acceptabil de cultură. Nu un nivel mediu sau ridicat, ci un nivel acceptabil. Cu alte cuvinte, cel care a terminat un colegiu foarte bun, a urmat o facultate respectabilă, a citit cărţile de bază ale tradiţiei religioase, ale culturii generale, este imposibil să se înregimenteze în rîndul masei de oameni manipulaţi. El va avea individualitatea lui, va avea întotdeauna ceva distinctiv, va simţi, va gîndi, se va comporta diferit faţă de ceilalţi. Fiind un om educat, sigur că va marca diferenţa în bine şi nu în rău.

Îmi place să cred că există efecte pozitive incontestabile ale globalizării care ţin, înainte de toate, de posibilitatea aceasta excepţională de comunicare, de deplasare în orice colţ al lumii, de asumare a unor tradiţii religioase şi valori culturale în raport cu care să -ţi defineşti mai bine tradiţiile şi valorile tale. Pe de altă parte însă, nu cred în pericolul acesta al imbecilizării totale, fără rest. Am rezerve şi faţă de scenariile un pic mai curajoase, chiar eretice dintr-un anume punct de vedere, pe care le cunoaştem cu toţii dintr-o anumită literatură şi care aduc în atenţie un guvern unic mondial, o ordine mondială şi marcarea unora dintre noi cu pecetea negativă, cu numărul diavolului. Refuz să cred în transformarea Pămîntului într-un fel de entitate uşor de manevrat de către oamenii răi, bogaţi şi puternici ai planetei.

–Pe de altă parte, aţi menţionat puţin mai devreme printre simptomele globalizării şi extinderea la nivel mondial a unor instituţii. Prezenţa şi influenţa lor este evidentă: de exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite cuprinde cea mai mare parte a statelor de pe glob; NATO este o organizaţie militară care cuprinde o foarte bună parte a statelor a căror economie contează la nivel global. Şi aşa mai departe.

Pot să continui eu. Există, de pildă, organizaţia Medicii fără frontiere. Există anumite valori legate de această nouă ideologie a Drepturilor Omului, valori care ţin de Uniunea Europeană. Din fericire, ele sînt în clipa aceasta asumate în multe zone din lumea aceasta. Însă aici intervine ceva extraordinar şi, din punctul meu de vedere, fascinant. Noi, românii – ca să mă refer la ceea ce ne este mai apropiat – avem o istorie politică, culturală, religioasă cu totul specială. În acelaşi timp avem şi anumite obligaţii în condiţiile în care ne-am integrat în Uniunea Europeană. Unele obligaţii sînt de ordin legislativ. Gîndiţi-vă că adoptăm legi occidentale şi, în clipa în care încercăm să le facem viabile, vedem că ceva nu merge. Problema este mai veche fiind teoretizată încă din secolul al XIX-lea. Este problema formelor fără fond. Vreau să spun că degeaba ne asumăm o legislaţie şi o instituţie de oriunde din lumea aceasta, dacă ea nu se pliază şi pe specificul nostru, pe mentalitatea noastră, pe spiritul poporului roman, ca să folosesc o expresie mai pretenţioasă, un pic filosofică.

În Anglia, ONG-urile – ca să iau un exemplu foarte ştiut dintr-o excelentă carte a lui Dan Ungureanu (Zidul de aer. Tratat despre mentalităţi) – au apărut natural, firesc, în zeci şi sute de ani, pe baza unor valori şi a unor tradiţii. Este vorba de valoarea iubirii celui diferit, a celui aflat în stare de sărăcie, a celui bolnav. Aceste organizaţii s-au bazat pe spiritul de solidaritate al oamenilor ieşiţi la pensie şi care doreau să se întîlnească şi să facă ceva în comun. Ori, transpuse după 1990 în România, aceste ONG-uri au funcţionat diferit. Noi, românii, le-am folosit atunci pentru a înmatricula maşini, iar mai tîrziu pentru a aduce bani europeni şi pentru a face diferite proiecte, în interese uneori individuale sau de grup. În niciun caz nu am folosit ONG-urile într-un real interes comunitar. Din fericire au fost şi notabile excepţii. Asta înseamnă că o instituţie nouă nu s-a pliat pe nişte valori şi mentalităţi existente în România. Nu! Noi n-am ajuns încă asemenea englezilor, de pildă, să avem spiritul de solidaritate foarte dezvoltat atunci cînd ieşim la pensie. Nu sîntem întotdeauna dispuşi pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în stare de dependenţă faţă de o boală sau de sărăcie. N-am ajuns aici pentru că noi înşine ne punem problema sărăciei, ne punem problema veniturilor, ne întrebăm cum să ne dublăm un servici ca să avem cîştiguri mai bune, chiar dacă am depăşit 60 de ani. Realităţile sînt altele, dar problema de fond este veche: este cea a (in)compatibilităţii dintre o instituţie, o lege, şi o mentalitate. Aici văd eu marea provocare pe care globalizarea o aduce în clipa de faţă. Pentru că un stil de viaţă, cum este stilul de viaţă occidental, o instituţie cum este ONU sau orice instituţie care ţine de legislaţie sau de anumite instituţii de ordin politic, toate acestea ni le putem asuma. Dar pînă să ajungem acolo în evoluţia mentalităţilor sociale româneşti încît ele să funcţioneze eficient, natural, firesc, mai e timp! Dovadă că avem în clipa de faţă probleme mari cu justiţia, în ceea ce priveşte indicatorii pe care ni-i solicită Uniunea Europeană şi alte organisme internaţionale.

 Legat şi de globalizare şi de tehnologie, legat şi de new media, aş vrea să vă întreb dacă aveţi o explicaţie legată de o chestiune care doar în aparenţă este uşor de înţeles: apetitul extraordinar de mare al lumii de azi pentru telefoanele inteligente. De ce ne place atît de mult să avem la îndemînă un touchscreen cu care să manevrăm jucăria aceasta care a încetat de mult să fie doar un telefon?

Vă dau un răspuns special. În comunităţile premoderne, în comunităţile vechi, tradiţionale, omul era mult mai integrat într-o viaţă cosmică şi într-o viaţă de tip religios. Mă gîndesc la comunităţile din spaţiul Europei de Est, ale Europei Centrale şi din alte zone ale lumii. Unii specialişti ai sacrului din aceste zone puteau comunica mult mai uşor cu realităţi inaccesibile nouă. Cu lumi paralele, dacă vreţi să mă exprim într-un limbaj modern, cu universuri multidimensionale. Şamanii sînt un exemplu. Preoţii, rabinii, yoghinii, isihaştii sînt alte celebre exemple. Omul obişnuit, omul religios, nu ajungea la performanţe spirituale de genul celor enumerate de mine anterior. În schimb rezona mult mai simplu şi vibra prin trăire şi credinţă cu aceşti oameni. Îmi place să cred, pe urmele a ceea ce a scris Mircea Vulcănescu în lucrarea lui Dimensiunea românească a existenţei, că legătura dintre lumea de aici şi lumile de dincolo era una mai simplă, firească, naturală, uşor de realizat. Odată cu timpul modern, legătura aceasta spirituală se disipă, se diluează, moare. Pentru mulţi dintre noi dispare, însă pentru unii nu a dispărut. Chiar nostalgia depăşirii condiţiei noastre profane şi dorinţa de a accede în alte lumi şi în alte universuri rămîne. Unii avem şansa evadării în universul oniric, sîntem uneori copleşiţi de visele noastre. Dacă avem şi un talent literar, atunci reuşim să le imortalizăm. Alţii au un talent artistic şi atunci îşi exprimă dorinţa aceasta de a plonja în alte lumi, în alte realităţi, prin intermediul artei, a picturii în special. Unii o fac prin literatură, alţii prin muzică. Însă cei mai mulţi dintre noi îşi împlinesc această dorinţă de a accede la alte dimensiuni ale realităţii, la alte lumi, cu ajutorul tehnologiei moderne, cu ajutorul telefonului mobil de ultimă generaţie, cu ajutorul calculatorului, cu ajutorul tuturor mijloacelor de comunicare. În clipa în care copilul ia smartphone-ul şi pune în funcţiune un joc anume, el intră într-o lume diferită de lumea lui. Îşi asumă un rol, se comportă într-un fel. Trăieşte senzaţii speciale, are un consum nervos, o tensiune interioară remarcabilă şi o satisfacţie a reuşitei. Alteori, dimpotrivă, vedem că jucătorul nu este capabil să-şi asume eşecul înfrîngerii în această lume paralelă. Convingerea mea este că omul modern va folosi tehnologia ca un substitut de accedere la alte dimensiuni şi la alte realităţi, în mod obişnuit inaccesibile. Evident, ele nu sînt cele ale şamanului, yoghinului sau ale unui alt specialist al sacrului în arta psihanodiei. Cert este faptul că aceste lumi sînt diferite de lumea noastră. Nu vă aşteptaţi la răspunsul acesta!

 Nu, deloc. Deci vedeţi în folosirea intensivă a telefonului cu touchscreen un reflex al unei aşteptări metafizice ancestrale, moştenită de persoana respectivă pe filiere nebănuite, de undeva din trecut.

Am combinat un capitol din Aspecte ale mitului de Mircea Eliade şi cîteva interviuri ale lui Ioan Petru Culianu care m-au fascinat. Apoi am gîndit eu răspunsul, cu posibilităţile mele, avînd în vedere realităţile de astăzi.

Folosim smartphone-ul nu doar ca să comunicăm tradiţional, prin voce, cu o altă persoană, ci mai ales pentru a plonja în lumea extrem de ofertantă a internetului sau a aplicaţiilor de tot felul. Este un univers extrem de bogat în forme şi conţinuturi, încît adesea captivează cu totul. Uneori, el este atît de seducător, încît te face să uiţi de însăşi existenţa ta fizică, biologică.

Sînt aici prezente cel puţin trei aspecte: un aspect pozitiv şi două negative. Cele negative ar fi următoarele: există în mine o sărăcie lăuntrică, spirituală şi atunci eu caut răspunsul şi împlinirea în afară. Dacă sufletul meu nu este îmbogăţit de poezie, rugăciune, de fervoarea credinţei şi eu nu am o viaţă interioară puternică, atunci caut împlinirea în afară, într-o altă lume. Un alt aspect negativ ţine de ce spuneaţi dumneavoastră, de plictis. Omul modern se plictiseşte. Totuşi, omul care are o viaţă spirituală normală nu are timp de plictiseală. Nu este loc de plictiseală în viaţa lui. Dacă vreţi, în cel mai bun caz plictiseala, combinată cu lehamitea, deznădejdea şi abandonul, sînt înţelese drept încercări date de Dumnezeu în viaţa lui. Sînt probe iniţiatice, în ultimă instanţă. Partea pozitivă este că tehnologia ne ajută să intrăm într-un univers multidimensional pe care fizicienii l-au anticipat de mult timp în urmă. Astăzi s-a ajuns pînă la 10, 11 dimensiuni. Aşadar, fizica modernă este o cale prin care putem înţelege mult mai mult din misterele creaţiei lui Dumnezeu.

 Să te scufunzi într-o bibliotecă nu este acelaşi lucru cu a te scufunda în Internet?

Niciodată! Categoric nu. Expresia dumneavoastră este memorabilă, „a te scufunda într-o bibliotecă”. Nu cred, de pildă, că Umberto Eco, un autor ştiut de toată lumea, va prefera sau va alege să se scufunde în lumea Internetului decît în lumea bibliotecii deşi, repet, Eco foloseşte foarte bine Internetul! Exemplul lui mi se pare unul demn de urmat de noi toţi. Internetul, noile medii despre care vorbeaţi, sînt date pentru a fi ştiute şi folosite. Dacă avem bani, timp şi pregătirea necesară, atunci putem folosi şi cele mai noi invenţii în domeniul tehnicii. Nu este neapărat un moft. Folosirea new media ţine de posibilităţile noastre. Dacă este nevoie, atunci eu pot folosi tehnologia de ultimă oră. Nu este o ruşine şi nici o practică necreştină. Dar o folosesc numai ca un instrument, niciodată tehnologia nu trebuie să ajungă să înlocuiască viaţa mea spirituală, trăirea mea, universul meu. Niciodată! Nevoia de viaţă spirituală este ceva cosubstanţial fiinţei umane, cum ar spune Mircea Eliade. Nu va dispărea niciodată cît timp va exista un om autentic.

 Sper să ”trădăm” tehnologia ajungînd să citim pe ecranul smartphone-ului un roman de Dostoievski, de exemplu!

Dacă citim ultima parte – „Mitul marelui inchizitor” – din romanul Fraţii Karamazov pe smarphone, atunci putem reţine o idee. Insă dumneavoastră, eu sau telespectatorii noştri nu vom schimba niciodată cartea pe smartphone sau pe calculator. Inegalabila frenezie şi lăuntrica bucurie cu care răsfoieşti filele unei cărţi, savoarea, parfumul şi mirosul cărţii, sînt amintiri care pe mine m-au marcat profund, încă din copilărie. Nu le-aş da în clipa de faţă pe nimic de ordin tehnic. Este foarte posibil ca această carte în formă clasică să dispară şi să apară cartea în format electronic. Am însă deplina convingerea că a doua zi cartea în format clasic va reapărea. Va fi exact miracolul reapariţiei rozei lui Paracelsus din nuvela lui Borges.

Mai este un aspect al subiectului new media despre care ar trebui să vorbim. Am descoperit pe Internet (unde din altă parte?), o sinteză care îl are ca autor pe Lev Manovich, un cercetător de la City University din New York care compară mass media cu new media şi care identifică diferenţa esenţială între ele. În opinia lui, diferenţa este că mass media, comunicarea în masă prin instituţii clasice precum televiziune, radio, ziare tipărite, corespunde logicii societăţii industriale unde era valorizată mai curînd masa, grupul de oameni. Dincoace, new media are logica societăţii postindustriale, care valorizează mai mult individul, mai mult persoana în defavoarea grupului. Şi asta are ca efect faptul că persoana, simţindu-se valorizată, conştientizează faptul că are dreptul să aleagă, are o paletă extraordinar de amplă de posibilităţi culturale, religioase, politice. El poate să facă alegerea între ele. Se simte invitat să participe, să contribuie în actul comunicării, acesta este un element esenţial în new media. Apare aici dublul sens: în new media nu doar consumi conţinutul de idei şi informaţii, ci participi, îţi exprimi părerea, vii cu un comentariu sau cu o informaţie complementară. Întrebarea pe care o generează această nouă formă de relaţie este dacă nu cumva e cazul să ne aşteptăm la o societate destructurată, a cărei stabilitate se clatină fundamental. Dacă fiecare persoană conştientizează imensa paletă de opţiuni pe care trebuie să le facă sau pe care ar putea să le facă la un moment dat, persoana aceea poate să conteste toate valorile fundamentale care îi structurează identitatea.

De acord. Aceea persoană poate să pună semnul egal între valorile religiei lui creştine şi valorile minoritarului. Poate echivala valorile proprii partidului verzilor cu valorile mişcării New Age, sau cu cele ale Bisericii Scientologice, ca să iau cîteva exemple clasice. Aşa este, aţi sesizat foarte subtil un real pericol pe care această tehnologie îl poate aduce. Este vorba de pericolul alegerii în deplină necunoştinţă de cauză.

Există totuşi şi un avantaj imens al comunicării, al relaţiei biunivoce. Dar această comunicare trebuie să aibă fond, substanţă. Cel care alege între valoarea spovedaniei din creştinism şi valoarea Dumnezeului universal din New Age, trebuie să citească, să mediteze asupra unor texte de bază din Biblie, din înţelepciunea Sfinţilor Părinţi şi din hotărîrile sinoadelor ecumenice. Îl ajută enorm şi cunoaşterea literaturii academice de specialitate din antropologia şi psihologia religiilor, din ştiinţa religiilor în general. Omul acela, tînăr fiind, nu cred că a avut timpul, răbdarea şi priceperea să înveţe toate acestea. Dacă le-ar fi învăţat, atunci nu mai ajungea niciodată să pună semnul egalităţii între valorile creştine şi valorile pe care eu le-am enumerat. Mă tem însă că cei care aleg cu uşurinţă sînt cei tineri care nu au pregătirea culturală şi spirituală atît de necesare.

Din punct de vedere social mai există un pericol. Lumea noastră s-a dovedit a fi o lume democratică în Occidentul european şi în Statele Unite. S-a bazat pe valori laice (originare în cele religioase), pe instituţii, relaţii şi reţele internaţionale. Nu poţi gîndi o societate funcţională în istoria de astăzi fără instituţii, fără valori, fără cîteva repere tabu: de ele nu te atingi, nu le vulgarizezi, nu le simplifici, nu le maculezi. Orice societate, oricît de desacralizată, tot mai păstrează ceva „sfînt”.

În schimb se poate gîndi o lume normală unde există o mulţime consistentă, impresionantă, de oameni tineri sau mai puţini tineri care n-au reuşit în viaţă. Aceştia trăiesc nemulţumiri, neîmpliniri, frustrări. Printre ei sînt şi consumatorii de new media care aleg valori sau, uneori, nonvalori. Sub masca anonimatului îşi dau cu părerea într-o manieră vulgară, trivială, uneori chiar grotescă! Aici văd un alt pericol: să-ţi consumi frustrările într-un orizont ascuns, fără curaj şi responabilitate.

Succesul pe care ei şi-l asumă este, din punctul meu de vedere, un fals succes. ”Am avut succes fiindcă am cucerit o fată din Statele Unite! Mă întîlnesc, poate şi mă căsătoresc cu ea!” Gîndiţi-vă că vieţuirea împreună are, în mod normal, la bază căsătoria. Aceasta este o sînt taină. Prin urmare, avem de-a face cu realităţi mult mai subtile, mult mai profunde, cu care nu ne jucăm!

Aşadar am toate motivele să am îndoieli cu privire la reuşitele pe care o societate bazată exclusiv pe new media ni le va aduce nouă. În acelaşi timp însă, ca om modern, eu nu pot să neg avantajele incontestabile pe care aceste mijloace de comunicare mi le aduce. În concluzie, invitaţia mea este aceea de a îmbina foarte bine cultura clasică cu noutatea tehnică; valorile spirituale, în primul rînd valorile de ordin religios, cu modelele de vieţuire şi convieţuire socială; pasiunile şi dorinţele cu modul în care oamenii înţeleg să îşi consume timpul liber şi viaţa.

 Am o confirmare dintr-un caz pe care îl cunosc personal, referitor la ceea ce spuneaţi cu privire la relaţiile de pe Internet şi validitatea lor transpusă în planul întîlnirii concrete. Doi tineri care s-au cunoscut pe Internet, au corespondat multă vreme, s-au îndrăgostit unul de celălalt şi au hotărît să se căsătorească. Evident, nu au făcut-o chiar fără să se întîlnească vreodată, iar întîlnirea faţă către faţă a confirmat sentimentele care deja existau între ei din întîlnirea virtuală. Şi, totuşi, cu cîteva zile înainte de căsătorie se întrebau dacă au făcut alegerea corectă. Şi se chestionau asupra profunzimii sentimentelor pe care le au unul faţă de celălalt. Ei se ştiau bine, dar se ştiau virtual. Nu se priviseră suficient de mult în ochi.

Şi ce au decis în cele din urmă?

 S-au căsătorit, au fost curajoşi şi cred că formează o familie solidă. Dar rămîne amintirea acestui frison pe care l-au trăit înaintea căsătoriei: ”Oare facem bine ce facem? E o decizie pe tot restul vieţii!”

Acum, dacă sînt situaţii fericite, de genul celor menţionate de dumneavoastră, este cît se poate de bine! Ne putem bucura fiindcă, în ultimă instanţă, Dumnezeu lucrează şi face cu putinţă aducerea împreună a doi oameni şi prin mijloace poate neştiute nouă. De ce mijlocul tehnic, new media, să nu fie unul potrivit în acest sens? Dintr-un alt punct de vedere însă am rezervele mele cu privire la stabilitatea unei relaţii atunci cînd ea nu este verificată în timp de întîlnirea directă, faţă către faţă.

Această primă parte a discuţiei noastre trebuia să fie doar un preambul la o discuţie mai amplă despre violenţă şi toleranţă şi tot spectrul trăirilor asociate acestora, dar s-a transformat într-o discuţie mai consistentă, care cu siguranţă este necesară. Vă provoc să vorbim în continuare despre tema violenţei şi a urmărilor sale. Zilnic avem parte de veşti proaste despre violenţe atroce comise în diferite părţi ale lumii de azi. E o lume aşa de neagră, e o lume aşa de tristă, cum pare ea pe jurnalele televizoarelor? Cum proliferează violenţa şi spre ce ne îndreptăm?

Mie îmi place să cred că nu. Răspunsul meu se vrea unul optimist şi realist. Lumea, aşa cum o vedem pe ecranele televizoarelor nu arată deloc bine. Nu arată bine pentru că se extrage din portretul acestei lumi doar acele pete de culoare care reţin atenţia, care provoacă uşor sentimentele noastre. Un conflict, un război chiar, un atentat, o crimă, un viol, un accident oribil. Din punctul meu de vedere, supraabundenţa de ştiri negative provoacă tot ceea ce este mai abject, murdar şi josnic din natura umană. Aşadar, niciodată n-am putut să accept un jurnal de ştiri care, de la un capăt la altul, prezintă „creieri pe asfalt” urmate de aventuri macabre cu „babe măcelărite şi violate”. Lumea de astăzi are realităţile ei sumbre, dar nu numai atît. Are şi chipuri vii, frumoase, plăcute.

Însă nu despre aceasta discutăm noi, ci despre problemele ei şi, în mod special, despre violenţă. O bună parte din violenţa lumii de astăzi provine, ca să vorbesc generic, din frustrările camuflate în multe societăţi occidentale şi nonoccidentale. Sînt frustrări sociale, politice, religioase şi, fiind nerezolvate la timpul potrivit, ele pot duce la violenţe, conflicte sau războaie. Există şi violenţe domestice care nu sînt deloc mai puţin grave. Violenţele din cuprinsul unei familii sînt la fel de grave, deşi se consumă în tăcere afectînd multe naturi sensibile.

Unul dintre exemplele de violenţă larg mediatizată a fost uciderea sălbatică a unui militar în Londra, pe 22 mai 2013, de către doi extremişti islamici, care astfel îşi imaginau că răzbună atrocităţile pe care popoarele din Orient le parcurg în ultimele decade şi pentru care îi fac responsabili pe liderii occidentali şi armatele pe care ei le conduc. Iar ceea ce, probabil, a fost mai puţin mediatizat este reacţia aproape imediată a unui grup de extremă dreaptă din Londra. Acest grup a ieşit în evidenţă printr-o atitudine extremistă virulentă la adresa musulmanilor foarte numeroşi de altfel din capitala Marii Britanii. Haideţi să ne referim şi la asta, la violenţa motivată religios sau generată de diferenţele religioase, mai ales întîlnirea dintre islam şi creştinism şi la răspunsul grupărilor extremiste. Altfel spus, haideţi să diagnosticăm în ce măsură trăim într-o societate tolerantă sau foarte aspru intolerantă.

Realităţile sînt diferite în lumea occidentală europeană şi americană. Dumneavoastră aţi venit cu exemplul Marii Britanii şi la el ne vom opri. Acolo trăieşte o minoritate islamică foarte puternică. La limită, poţi vedea în Londra catedrale aproape goale în zi de sărbătoare. Unele dintre ele sînt anunţate ca fiind închiriate pentru spectacole artistice sau pentru anumite programe de ordin sportiv. Foarte aproape de catedrală există o moschee. Moscheea este întotdeauna plină şi, ceea ce este şi mai interesant, este plină de o populaţie diversă, histrionică, în care predomină copii şi tinerii. Aşadar, comunitatea musulmană din Londra are o viaţă religioasă intens trăită. Cei cinci stîlpi ai islamului sînt realităţi sacre pentru ei. Rugăciunea de cinci ori pe zi, frecventarea permanentă a moscheii, întîlnirile comunitare pentru a-şi rezolva problemele familiale, de sănătate şi de serviciu sînt realităţi incontestabile. S-a ajuns pînă acolo încît, în urmă cu cîţiva ani, s-a discutat şi apoi s-a reluat următorul subiect: în ce măsură se poate combina legislaţia engleză actuală cu elemente din Sharia, adică din legea islamică. De ce? Pentru a veni şi pe plan legislativ, instituţional, formal, în întîmpinarea dorinţei acestor comunităţi religioase şi, în felul acesta, de a le integra mai bine. Sociologic vorbind, marea problemă este cea referitoare la imposibilitatea integrării imigranţilor musulmani în societatea occidentală, chiar dacă se află la a treia sau a patra generaţie. Neintegrarea socială înseamnă lipsa serviciului, lipsa de venituri, înseamnă frustrări şi, în ultimă instanţă, înseamnă conflict şi violenţă. Înseamnă intervenţia poliţiei şi înflorirea unor practici necanonice pe piaţa neagră: traficul de fiinţe umane, prostituţia, crima organizată şi chiar terorismul.

Soluţia este ştiută în clipa de faţă pentru că o armată de specialişti în ştiinţa religiilor, în politică şi diplomaţie s-au exprimat cu privire la arta convieţuiri musulmanilor cu englezii. Numai că această soluţie este una de durată. Ce să spun? Istoria nu este reversibilă, nu ne putem trezi dimineaţa în Londra şi să spunem că prezenţa musulmană este doar un vis. Nu, este o realitate! Prin urmare, soluţia este cea a integrărilor, a trăirii împreună. Dar cum să trăieşti cu un om care are un alt stil de viaţă, radical diferit de al tău? Eu cred, simplu spus, că se poate convieţui cu cel diferit religios, fără violenţe, fără conflicte, fără animozităţi, în măsura în care le cunoaştem şi le respectăm tradiţiile. Şi vă mai spun ceva: el este şi mai mult obligat ca minoritar să ne cunoască şi să ne respecte propriile noastre tradiţii! Doar în situaţii de genul acesta convieţuirea există, doar în situaţii de genul acesta putem vorbi de o autentică integrare socială. Ele nu sînt în clipa de faţă prezente peste tot, nici în Anglia, nici în Europa în general, nici în Statele Unite.

 Un alt exemplu notoriu şi dureros pentru România: modul cum francezii persiflează prezenţa românească în Europa în general, în Paris în mod special, identificînd naţiunea română cu etnia romă.

Este acesta un exemplu din nefericire clasic, cu multe episoade în trecutul apropiat, nu doar în Franţa, ci şi în Italia. Ştiţi foarte bine, din 2010 şi pînă acum au fost situaţii în care noi, românii, am fost stigmatizaţi ca fiind hoţi, violatori, tîlhari sau, în cel mai bun caz, cetăţeni de mîna a treia. Eu interpretez această realitate astfel: întotdeauna o societate veritabilă cum este cea franceză sau cea italiană, în condiţiile de după 1945 n-am mai avut conflicte şi războaie, are nevoie periodic de o supapă de defulare. Ea caută un ţap ispăşitor, o victimă de serviciu, asupra căreia să arunce toate tensiunile, frustrările, idiosincraziile, nemulţumirile… şi să o sacrifice. O sacrifică simbolic, dar nu mai puţin grav. Aşadar, Rene Girard, cu teoria sa asupra ţapului ispăşitor, are perfectă dreptate. Academicianul francez face un excurs istoric fascinant, de la ţapul care era lapidat în pustie de vechii evrei, ştim din Vechiul Testament, pînă la Italia şi Franţa timpurilor noastre. Aici comunitatea de români este sacrificată simbolic. Cum? Prin stigmatizare şi prin discriminare.

 Dar acest tip de comportament se înscrie în tema intoleranţei?

Sigur, se înscrie în această temă pentru că el vizează prin tipul de comportament pur şi simplu refacerea unui echilibru psihosocial. Comunitatea franceză sau cea italiană are nevoie de un ţap ispăşitor după care îşi revine şi, periodic, trăieşte normal. Lucrul acesta este de înţeles. Însă este vorba de intoleranţă. Uneori este în joc o formă ultimă a intoleranţei. Este o atitudine radicală de respingere şi de negativizare a celuilalt, a românului. Această intoleranţă nu ştiu în ce categorie aş încadra-o… Tăcută nu este, nici pasivă nu este, dar în mod clar este o intoleranţă bazată pe un fond consistent de ignoranţă. Vă dau un exemplu: francezii şi italienii nu disting între români şi rromi. În acelaşi timp nu sînt atenţi întotdeauna la faptul că cei care vin acolo din România nu sînt exemplarele umane model, nu sînt oamenii reuşiţi. Nu sînt intelectualii sau chiar nu sînt nici oamenii de bun simţ. Mulţi dintre ei sînt cei care au ajuns în Occident doresc ca pe diverse căi, de regulă ilegale, să facă bani cît mai mulţi şi cît mai repede. Alţii, în schimb, au trăit anumite frustrări aici, în România, şi au ajuns să emigreze. Mă gîndesc, de exemplu, la medici. Ei nu prea intră în atenţia opiniei publice ci, comunităţile de rromi şi acele bande de delincvenţi pe care le vedem prezente pe canalele unor televiziuni occidentale.

 Dar sigur au ajuns şi la urechile dumneavoastră opiniile celor care vin din medii profesionale stimabile din Occident, români fiind ei, şi care spun că un român trebuie să depună de două, de trei ori mai mult efort decît un etnic german, sau un etnic belgian sau francez sau britanic, pe acelaşi tip de competenţe solicitate de locul de muncă. El trebuie să facă un efort mult mai mare pentru a fi recunoscut drept egal al colegilor săi de muncă. Asta în cazul destul de rar cînd ajunge să fie considerat egal.

Ştiţi de ce? Pentru că există reacţia de autoprotejare a occidentalului. Neamţul, atunci cînd angajează un coleg de-al lui, este posibil să fie mult mai deschis şi mult mai tolerant. În schimb, cînd are în faţă un candidat român, îl va supune din nou şi din nou la probe. Îl va accepta dacă omul respectiv, românul, va dovedi că are calităţi mult mai mari decît contracandidatul lui. Nu e normal să fie aşa! Este o formă de autoprotecţie pe care o are, de pildă, şi americanul alb în raport cu afroamericanul. Este şi reacţia de înţeles a celui autohton faţă de cel străin, faţă de alteritate. Cu atît mai mult înţelegem acest fapt cu cît alteritatea provine din Europa de Est şi, în mod special, din România. Ştim bine că imaginea României şi a altor ţări din zona aceasta nu a fost şi nu este una exemplară în Occident. Cauzele sînt diferite.

Imaginea asta negativă nu este îndreptăţită şi vă spun şi de ce. Pentru că ei îşi fac o imagine despre România văzînd ţiganii din metrou în Paris, ceea ce este complet deplasat. Este chiar jignitor pentru noi. Însă, atunci cînd au în faţă pe cel venit din afara ţării lui, uneori dintr-un alt continent, alteori de etnie diferită, de religie străină, sigur că în virtutea unor valori occidentale comune ar trebui să-l accepte. Chiar să-l şi tolereze. Dar asta se întîmplă în scris, asta se întîmplă formal. În realitate, neamţul va prefera să aibă un coleg neamţ, americanul să aibă un coleg american. Este în acest sens un argument privind autoprotecţia individuală şi comunitară. Pe de altă parte, multiculturalismul ne-a adus în atenţie şi situaţia în care anumite instituţii occidentale erau obligate să aibă un procent, 10-12% dintre angajaţi de culoare. De ce? Tocmai pentru a arăta că pun în practică un anume tip de politică, politica multiculturală. Numai că ea este uneori construită artificial şi nu se pliază niciodată pe realităţile de acolo. În Statele Unite este o lume diversă. Există universităţi mari, Harvard, Yale sau Princeton, care sînt impregnate de politicile corecte şi ideologii stîngiste. Sînt sensibile la mişcările feministe şi la problema discriminării sexuale. Toate aceste par unui european clasic educat ca fiind subiecte de mîna a doua sau de mîna a treia. În orice caz, intelectualul de pe continent este convins că avem de-a face cu exagerări tragicomice. Are Umberto Eco pagini memorabile pe această temă. Sînt şi colegi de-ai mei care au trăit pe viu realităţi de genul acesta în Statele Unite. În schimb sînt şi universităţi clasice care duc mai departe cultul valorilor ştiute. Lumea este diferită şi în sensul acesta am vrut să analizez situaţia pe care dumneavoastră mi-aţi adus-o în atenţie.

Trăim într-o vreme în care amestecul lingvistic, cultural, etnic, religios este incredibil de viu, de violent aproape. Amestecul acesta care este din ce în ce mai evident şi va creşte în amploare în viitor ne va duce într-o lume mult mai expusă intoleranţei sau, dimpotrivă, prin generalizarea absolută a amestecului, o să pricepem că nu există decît soluţia de a ne înţelege cu toţii?

Mi-e greu să spun cu precizie, nefiind un expert în arta de a ghici viitorul, de a-l anticipa. Însă îmi place să cred în varianta a doua pe care dumneavoastră aţi adus-o în atenţie are şanse de a se îndeplini. Vom trăi foarte curînd într-o lume diferită, multiculturală, multireligioasă, multietnică. Sper că aici Celălalt va fi cunoscut, acceptat şi, în ultimă instanţă, respectat, fără a fi divinizat prin chiar valoarea alterităţii sale.

 E doar o speranţă?

Este mai mult decît o speranţă. Avem şi argumente concrete că asemenea convieţuire despre care vorbesc este cu putinţă. Sînt comunităţi europene care ne pot da exemple. Dimpotrivă sînt şi multe realităţi patologice intens mediatizate. Ele conţin acte de conflict, război, crimă, atentate teroriste. Toate acestea mă fac să fiu un pic mai sceptic şi, uneori, chiar pesimist. Bunul Dumnezeu ştie în ultimă instanţă cum va arăta lumea de mîine.

 

[1] Între timp „exist”. De ziua mea, pe 18 noiembrie 2015, am primit cadou o pagină pe Facebook.

Revista indexata EBSCO