Apr 8, 2016

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – „Convorbiri literare” în anul o sută cincizeci

Cu acest număr intrăm în anul o sută cincizeci de la apariţia, la 1 martie 1867, a primului număr al foii junimiste „Convorbiri literare”. Sînt cunoscute împrejurările naşterii revistei, despre care am şi scris, nu o dată, în acest spaţiu. În Amintiri din „Junimea”, Iacob Negruzzi, cel care a diriguit-o aproape trei decenii, redă, nu fără umor, contextul „căftănirii” ca director al publicaţiei.

Societatea Junimea a luat fiinţă către sfîrşitul anilor 1863 şi începutul lui 1864, avîndu-i ca fondatori pe Titu Maiorescu, Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor G. Rosetti, ultimul fiind cel care i-a dat numele.

La întîlnirile Societăţii erau prezentate şi discutate atît traduceri, cît şi pagini de literatură originală. În ani se cumulase suficientă literatură, care impunea (pentru a evita limitarea la sfera privată a Societăţii) publicarea în paginile unei reviste.

La începutul lui ianuarie 1867, la o întrunire a Junimii care, după obicei, se desfăşura în Casa Pogor, cu o numeroasă prezenţă, aflăm din Amintirile lui Negruzzi: „Maiorescu veni în acea seară cu o propunere care plutea de cîtăva vreme în mintea multora din noi şi era foarte naturală în starea în care se găsea Societatea. În adevăr, cîteodată se citea la adunările Junimii vreo poesie originală sau tradusă, discuţiile noastre dăduse lui Maiorescu ocazia să scrie cîteva studii şi critici întinse pe care ni le comunicase – erau să rămîie aceste cunoscute numai în cercul nostru restrîns?

De aceea, cînd Maiorescu îşi arătă părerea că ar fi bine să deschidem un mic jurnal literar în care s-ar tipări scrierile cetite şi aprobate de Societate, şi în care să putem rezuma o parte din discuţiile noastre, ce prezentau un interes general, toată lumea primi fără lungi dezbateri propunerea sa”.

Odată propunerea făcută şi aprobată, două erau chestiunile ce urmau să se rezolve, care-i va fi numele şi cine o va dirigui – aspectul material nu conta, la acea vreme Societatea îşi avea propria tipografie nouă şi completă. Instinctiv, Iacob Negruzzi, ascuns în partea cea mai întunecoasă a salonului, înfundat pe o canapea, simţea că toţi au să cadă pe capul său. „După obiceiul Junimii de a se ocupa mai întîi pe larg şi pe întins, cu mare ceartă şi zvon de aceea ce este secundar, şi de a hotărî apoi răpede lucrurile principale, la început se puse în discuţii numele jurnalului, care în definitiv era destul de indiferent. După mai multe propuneri, una mai ciudată decît alta, se făcură şi se respinseră, eu zisei din colţul meu: «Poate o denumire potrivită ar fi Convorbiri literare?…» «Bravo! răspunse Pogor de departe. Convorbiri literare nu zice nimic. Cela n’engage ŕ rien! Admis!…» «Primesc şi eu acest titlu, declară Maiorescu, fiindcă este fără pretenţie!…

Dar care dintre noi ar vrea să ia asupra sa direcţia jurnalului?…» O tăcere generală se făcu şi după cîteva momente tot Maiorescu o curmă, strigîndu-mi în gura mare: «Tu ai găsit numele, tu eşti dator să conduci treaba, fii tu redactorul Convorbirilor literare!…”.

De ce se temuse mai tare iată s-a întîmplat şi speranţa lui că, ascuns într-un colţ întunecos îl va face uitat se spulberase. Multe motive erau de a refuza această propunere, dar măcar unul pleda pentru, un amor proaspăt îl anima şi preluarea revistei părea un minunat mijloc de a comunica cu persoana iubită. Şi tot secretarul perpetuu al Societăţii narează în aceleaşi Amintiri cum a fost căftănit şef al noii publicaţii: „Pe cînd stam tăcut şi căutam să limpezesc în minte toate aceste gînduri deosebite ce mă grămădeau, Pogor îmi strigă deodată: «Ce stai aşa mahmur, parcă ţi s-ar fi înecat corăbiile? Noi te căftănim şi tu nu te bucuri? Hai, primeşte şi nu mai face marafeturi!». În acest moment începu a cînta cu glas subţire, ca lăutarii la boieri: «Cu caftan l-am îmbrăcat»… şi se răpezi la mine să mă ia de subţioare, ajutat de nu ştiu care altul tot atît de vesel ca şi dînsul. În vreme ce aceştia mă duceau în pompă primprejurul odăii, toată Junimea intona în cor cîntecul: «Cu caftan l-am îmbrăcat!…» şi în mijlocul rîsului general eu făcui declaraţia solemnă că primesc caftanul cu care mă împodobeau. Aşa m-am făcut directorul Convorbirilor literare”.

După o noapte petrecută în mare parte cu gîndul la proaspăta însărcinare, a doua zi se prezentă la Maiorescu şi împreună au decis formatul în 4o al revistei, periodicitatea de două ori pe lună (din al VI-lea an va apărea lunar – periodicitate ce nu se va schimba pînă în 1972 cînd apare din nou de două ori pe lună pînă la sfîrşitul lui 1973, din 1974 redevenind lunară pînă la începutul lui 1990), preţul, tirajul etc.

„Cel dintîi număr al Convorbirilor a apărut cu data de 1 martie 1867 şi a fost expediat în toate părţile. El începe cu o introducere scrisă de Maiorescu în prezenţa mea la dînsul acasă; eu am adus numai scurtul aliniat final, şi apoi am hotărît să iscălesc eu întreaga prefaţă în calitate de redactor. Îndată după aceasta vine studiul cetit de Maiorescu în «Junimea», Despre poesia română, de care am vorbit, apoi o descriere de mine a galeriei de tablouri din Iaşi, şi în sfîrşit un apel al Societăţii către autorii români” (Iacob Negruzzi).

Din articolul program scris la apariţia primului număr de către Titu Maiorescu, cu excepţia paragrafului final, ce aparţine lui Iacob Negruzzi, care îl şi semnează, este prezentată succint situaţia politică ce pare a fi intrat pe un făgaş ce permitea şi afirmarea ocupaţiunilor literare: „Cînd vorbesc pasiunile politice, arta şi ştiinţa îşi ascund producerile lor liniştite. Acum însă, cînd în România liberă politica a luat o cale mai statornică şi spiritele speră într-un viitor mai regulat, se observă natural reînceperea ocupaţiunilor literare”.

Deşi centrul politic se mutase la Bucureşti, aici fiinţînd în continuare o societate preocupată de cultura şi instrucţiunea poporului: „În Iassi, unde deşi nu se mai află centrul politic, a rămas o inteligenţă destul de răspîndită, unde înalte şi numeroase instituţii şcolare întreţin o activitate ştiinţifică permanentă, s-a format încă de mai mult timp o societate literară Junimea care din an în an ia proporţii crescînde şi totodată solide şi din partea căreia publicăm tot în acest număr importantul apel către autorii români”.

Corifeul Junimii subliniază, în continuare, că „aceste elemente reclamă înfiinţarea unei reviste care să aibă scopul de a reproduce şi răspîndi tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice; de a supune unei critici serioase operele ce apar din orice ramură a ştiinţei; de a da seamă despre activitatea şi producerile societăţilor literare, în special a celei din Iassi şi de a servi ca punct de întîlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali”.

Iacob Negruzzi, în încheierea articolului program, recunoaşte că „începutul este modest, dar redacţia speră că va putea da în curînd acestei foi proporţii mai însemnate prin binevoitorul concurs ce este în drept de a accepta din partea tuturor autorilor români”.

Cele afirmate în deschiderea primului număr al Convorbirilor vor căpăta fiinţă, nu va lipsi supunerea unei critici serioase a operelor ce apar din orice ramuri ale ştiinţei, publicarea şi răspîndirea a tot ce intră în cercul ocupaţiunilor literare şi ştiinţifice şi cu asupră de măsură de a servi ca punct de întîlnire şi înfrăţire pentru autorii naţionali.

Prioritar literară, preocupările ştiinţifice reducîndu-se în principal la studiul limbii, al ortografiei, Convorbirile, în această serie vor aduna semnăturile şi operele celor mai importanţi autori români, poeţi, prozatori, dramaturgi, istorici, filosofi – părinţi fondatori ai culturii naţionale moderne, asigurînd, cum ar spune E. Lovinescu, sincronizarea la cultura europeană a timpului.

În această primă serie a Convorbirilor Titu Maiorescu impune direcţia nouă, în care primează criteriul estetic în aprecierea operei literare.

Preluată de actuala conducere în decembrie 1995, numită în urma deciziei Comitetului Director al Uniunii Scriitorilor din România, revista se lansează cu primul număr al actualei serii în ianuarie 1996.

Trecem în revistă etapele prin care a trecut foaia Societăţii Junimea de la constituire pînă în prezent.

  1. 1 Martie 1867 – 1 Mai 1893

Iacob Negruzzi, de la 1 Martie 1867 – 1 Mai 1893. „Pentru a dirige revista proiectată, societatea s-a interesat la mine, şi la 1 Martie 1867 a şi apărut No. 1 al «Convorbirilor literare». Fără un moment de întrerupere, foaea noastră a apărut timp de 26 de ani; 18 ani în Iaşi, şi acum s-au împlinit alţi opt ani, de cînd ea se publică în Bucureşti… Cu începerea anului XXVII (1 Mai 1893) al Convorbirilor Literare mi-am asociat la direcţiunea şi redacţiunea revistei un număr de autori din generaţia tînără, despre care cred că au şi focul sacru şi statornicia muncei şi dragostea pentru adevăr şi frumos” (Iacob Negruzzi, în „Convorbiri literare”, 1 Aprilie 1893, nr. 12, An XXVI, p. 998/4).

Trebuie să adăugăm că, în acest interval, între 1 septembrie 1888 şi 15 martie 1889 (mai bine de jumătate de an), la conducerea revistei s-a aflat (interimar) Nicolae Petraşcu. În tot acest timp şeful publicaţiei, bolnav, se va afla la tratament în străinătate.

  1. 1 Mai 1893 – 1 Ianuarie 1895

Iacob Negruzzi, 1 Mai 1893 – 1 Ianuarie 1895, „cu un comitet de tineri nenumiţi, din care face parte I. Al. Brătescu-Voineşti şi desigur unii dintre cei pe cari îi întîlnim în a treia formaţie”:

III. 1 Ianuarie 1895 – 31 Decembrie 1899

„După doi ani de împreună lucrare, am dobîndit încredinţarea că acei tineri vor şti să ducă înainte cu succes opera începută de generaţia precedentă şi vin astăzi să trec asupra lor sarcina purtată de mine cu atîta dragoste timp de 28 ani” (Iacob Negruzzi, în “Convorbiri literare”, 1 Ianuarie 1895, nr. 1, An XXIX, p.1).

Comitetul de conducere se compune din următorii membri: Teohari Antonescu, Nicolae Basilescu, I.A. Brătescu-Voineşti, Mihail Dragomirescu, Dimitrie Evolceanu, I.S. Floru, Petre P. Negulescu, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Fr. Robin.

  1. 1 Ianuarie 1900 – 31 Decembrie 1901

Comitetului din formaţia a III-a li se adaogă următorii membri: Gr. Antipa, I. Bogdan, D. Bungeţeanu, C. Litzica, P. Missir, L. Mrazec, A. Naum, D. Onciul, St. Orăşanu, Erm. Pangrati, I. Paul, Al. Philippide, M. Săulescu, N. Voinov, N. Volenti.

  1. 1900

Mai tîrziu, în 1900 intră în comitet şi V. Babeş şi I.A. Bassarabescu.

  1. 1901

I.A. Brătescu-Voineşti demisionează din comitet.

VII. 1902-1906

Director I. Bogdan, cu următorul comitet: C. Alimăneşteanu, Gr. Antipa, T. Antonescu, X. Basilescu (m. 1904), G. Bogdan-Duică, I.A. Bassarabescu, A.C. Cuza, M. Dragomirescu, D. Evolceanu, I.S. Floru, N. Iorga (din 1906), C. Litzica, S. Mehedinţi, P. Missir, L. Mrazec, G. Murnu, A. Naum, P.P. Negulescu, D. Onciul, Şt. Orăşanu (m. 1905), Erm. Pangrati, I. Paul, Al. Philippide (demisionează în 1905), C. Rădulescu-Motru, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Fr. Robin, M. Săulescu, N. Voinov, N. Volenti.

VIII. 1907-1923

Director Simion Mehedinţi, cu un hiatus datorat Războiului de Reîntregire, 1916-1918, cînd revista îşi întrerupe apariţia.

  1. 1924 – 20 Februarie 1939

Director Al. Tzigara Samurcaş.

  1. De la 20 Februarie 1939 – 31 Iulie 1944

Director I.E. Torouţiu”.

Prin cercetarea acribioasă a istoricului literar Nicolae Scurtu – constant colaborator al actualei serii – seria X coordonată de I.E. Torouţiu îşi adaugă alte patru numere pe lunile aprilie, mai, iunie, iulie 1944, faţă de cîte ne erau de noi cunoscute din rafturile Bibliotecii Centrale Universitare din I)aşi. Spre confirmare se poate cerceta Contribuţii la istoria revistei „Convorbiri literare” (1939-1944), volum publicat de Nicolae Scurtu, în 2015, la Editura Timpul.

O data cu ocuparea României de tancurile sovietice, din nou intervine forţa majoră – ocupanţii interzic apariţia Convorbirilor. La Iaşi apare din 1949 publicaţia Iaşul Nou, cu subtitlul Almanah literar al Uniunii Scriitorilor din RPR – Filiala Iaşi, care în 1954 îşi schimbă numele în Iaşul literar, cu o periodicitate lunară.

„XI: Convorbiri literare îşi reia apariţia, tot la Iaşi. Numărul 1 apare în Mai 1970, în format carte cu 96 pagini şi redactor şef Dumitru Ignea. Iaşul literar, la finalul numărului 4/1970, inserează: „Începînd cu numărul viitor revista noastră se va numi «Convorbiri literare»”.

În articolul program la nr. 1 (mai)/1970, intitulat Continuitate, după ce subliniază că revista Iaşul literar, timp de două decenii, a afirmat creaţia literară, se precizează: „Servind cultura românească de azi, Convorbiri literare va păstra onoarea tradiţiilor şi spiritul critic pe care cu strălucire l-au impus respectaţii noştri înaintaşi”.

Apare sub direcţia lui Dumitru Ignea din mai 1970 pînă în ianuarie 1971

„XII. Din iulie 1971 pînă în decembrie 1971 (şase numere), revista apare tot format carte, dar fără redactor şef. În epocă era o practică des uzitată, ca publicaţiile, în momente de criză, să apară fără să-şi nominalizeze conducerea.

XIII. Din ianuarie 1972 pînă în martie 1976 inclusiv, redactor şef va fi Corneliu Ştefanache.

Primul număr de sub noua conducere apare pe 15 ianuarie 1972, în format tabloid (12 pagini), cu frecvenţă de două numere pe lună, cu precizarea, pe frontispiciu: Revistă literară fondată de Societatea Junimea din Iaşi, la 1 martie 1867.

Din ianuarie 1974 îşi reia periodicitatea lunară, cu apariţia la 20 ale fiecărei lunii, tot tabloid, în 26 de pagini.

În Prologul care deschide nr. 1/15 ian. 1972, semnat C.L., probabil Corneliu Ştefanache – noul redactor şef, după ce îşi afirmă intenţiile de a-şi onora cum se cuvine menirea de publicaţie comunistă, crede de cuviinţă: „din trecuţii ani peste Convorbirile literare nu găsim un temei să ne oprim decît la cei de la început”.

XIV. Din aprilie 1976 pînă inclusiv în august 1977, mai bine de un an, revista apare în acelaşi regim, periodicitate lunară, tabloid cu 16 pagini, dar fără redactor şef şi casetă redacţională.

  1. Din septembrie 1977 pînă inclusiv în noiembrie 1989, redactor şef va fi Corneliu Sturzu. Titlul îşi va schimba culoarea din verde într-un ocru cu nuanţe spre roşu, numărul de pagini va creşte între ianuarie 1980 şi iunie acelaşi an, timp de şase numere, la 20 de pagini, ca apoi să revină la 16

Corneliu Sturzu va avea cea mai lungă prezenţă la conducerea revistei din perioada comunistă.

XVI. În decembrie 1989 apar două ediţii speciale, în 8 pagini, şi la începutul lui ianuarie 1990 o a treia ediţie specială, în 12 pagini, sub direcţiunea unui Comitet provizoriu de conducere format din: Liviu Antonesei, Emil Brumaru, Al. Călinescu, Nichita Danilov, Daniel Dimitriu, Alexandru Dobrescu, Grigore Ilisei, Constantin Pricop, Horia Zilieru; Comitet care a înlăturat, date fiind evenimentele din decembrie ’89, doar pe redactorul şef, păstrînd membrii fostei redacţii.

Mai apare încă un număr, 1/ (1245) ianuarie 1990, în vechea formulă lunară, cu 12 pagini.

XVII. Din 15 februarie 1990 pînă la începutul lui decembrie 1995, redactor şef va fi Alexandru Dobrescu, secondat, pînă la sfîrşitul lui 1993, de doi redactori şefi adjuncţi.

Prima serie postdecembristă îşi diminuează pînă la pierdere caracterul literar şi cultural, dominante sînt comentariile politice.

XVII. Din decembrie 1995 revista Convorbiri literare este coordonată de actuala conducere.

În situaţia creată de apariţiile sincopate ale revistei pînă cînd, în mai 1995, publicaţia îşi încetează apariţia, Consiliul U.S.R. de atunci a cerut Comitetului Director al U.S.R. să numească o nouă conducere care să scoată din criză revista Convorbiri literare. Comitetul Director al U.S.R., existent în 1995, s-a adresat Comitetului U.S.R. al filialei Iaşi pentru a nominaliza viitorul redactor şef al Convorbirilor literare. S-au înaintat Comitetului Director nu una, ci şase propuneri, dintre care a actualului redactor şef avea cele mai multe voturi. În urma scrutinului de la Comitetul Director, cele mai multe voturi le-a obţinut Cassian Maria Spiridon. La mijlocul lunii decembrie 1995, va primi numirea pentru şase luni – perioadă de probă – manieră unică în numirea unui şef de revistă de către U.S.R. În iulie 1996 actualul redactor şef va primi numirea definitivă în această funcţie.

La începutul anului 2003, actualul Comitet Director al U.S.R. decide ocuparea prin concurs a posturilor de conducere de la revistele Uniunii Scriitorilor. În martie 2003, în urma concursului pentru funcţia de redactor şef al Convorbirilor literare, este declarat cîştigător şi reconfirmat în funcţie Cassian Maria Spiridon.

Primul număr din actuala serie va fi publicat în condiţii dintre cele mai ostile.

Principiile estetice impuse de corifeul Junimii prin direcţia nouă au fost principala grilă axiologică a revistei, totodată am considerat de datoria noastră să susţinem afirmarea şi a celor etice, atît de necesare în vremuri în care apelul la resurecţia morală este, mai mult ca oricînd, un imperativ naţional.

În relativ scurta istorie a noii serii (peste două decenii), publicaţia n-a dus lipsă de laude, dar a fost supusă şi unor periodice atacuri, de multe ori furibunde, mai totdeauna neîntemeiate şi, mai grav, fără minime argumente de susţinere a gravelor acuzaţii, multe din ele calomnioase. De altfel, în 1878, la un moment aniversar al revistei, Eminescu consemna:

„Niciodată nu au fost nişte oameni combătuţi pentru lucrarea lor cu atîta asprime ca şi aceşti apărători ai romanităţii noastre literare şi niciodată o foaie nu a fost atît de urîtă ca şi Convorbirile literare. Francmasoni, cosmopoliţi, germanizatori, vrăşmaşi ai limbei şi ai naţionalităţii române… Ce nu au fost numiţi aceşti oameni? de ce nu au fost bănuiţi? de ce nu au fost învinovăţiţi?

Dar «apa trece şi petrile rămîn». Foile literare şi oamenii literaţi, care se însărcinară cu această combatere, s-au ivit, au stat cîtăva vreme şi au dispărut, iar Convorbirile literare, după o muncă modestă, dar statornică, de unsprezece ani, au ajuns a fi cea mai veche, cea mai răspîndită, ba astăzi chiar singura foaie literară în România. Astăzi, chiar combătînd pe întemeietorii Convorbirilor literare, nimeni nu mai cutează să combată principiile în virtutea cărora această foaie a putut ajunge la stabilitatea lucrării literare; astăzi nimeni nu mai poate pune la îndoială că această foaie, în limbă, în stil şi în concepţiuni este adevărata expresie a spiritului românesc; astăzi Convorbirile literare au ajuns a fi recunoscute de ceea ce au fost totdeauna, de organ al oamenilor hotărîţi a conserva bazele naţionale în lucrarea noastră literară şi de a înainta cu pas bine chibzuit pe aceste baze”.

Adversităţile au reizbucnit, cu campanii mai scurte sau, uneori, pe parcursul cîtorva luni bune, unele au depăşit un an, cu o forţă de nebănuit cînd actuala echipă redacţională a preluat conducerea şi s-a străduit să redreseze şi să reimpună instituţia naţională a Convorbirilor literare.

Să ne amintim spusele criticului Junimii: „Se cade să ai un fel de recunoştinţă pentru articolele scrise în contra ta. Cu cît sînt mai multe, cu atît e mai bine. Adversarii iau asupra lor sarcina grea de a-ţi răspîndi numele în lume – mare cîştig în materie literară şi politică! Nu e vorbă, adversarii vor să asocieze pe lîngă numele tău şi o idee nefavorabilă şi să-ţi facă un nume rău. Dar calificativul rău se poate dezasocia cu vremea, dacă eşti tu de altminteri bun, şi cu cît adversarii au atras mai mult atenţia lumii asupra ta, cu atît dezasocierea se produce mai uşor. Rezultatul final este un cîştig curat: renumele”. Totodată ne mîngîiem şi ne întărim cu constatarea făcută de Titu Maiorescu, într-un articol din 1881 (Neologismele), la adresa unor înverşunaţi adversari care în timp au trebuit să recunoască temeinicia Convorbirilor literare: „Va fi avut şi aici timpul influenţa sa binefăcătoare; vor fi ajuns oamenii încetul cu încetul să se înţeleagă mai bine unii pe alţii şi să se îmblînzească, se va fi arătat încă o dată legea cea cunoscută după care o stăruinţă neclintită nimiceşte în orice evoluţiune a spiritului rezistenţele mai uşoare”.

Traversînd trei secole şi două milenii, astăzi, cînd de destinele revistei Convorbiri literare se ocupă actuala echipă redacţională (şi îmi fac o datorie de onoare să o nominalizez pe aceea de astăzi: director subsemnatul, redactor şef Mircea Platon, redactor şef adjunct Dan Mănucă, secretar general de redacţie Dragoş Cojocaru, redactori: Marius Chelaru, Constantin Dram, Liviu Papuc, Antonio Patraş, preprint: Doina Buciuleac, culegere: Mariana Irimiţă), am vrea să credem că şi-a păstrat puterea de iradiere culturală, că este un veritabil vehicul european întru afirmarea literaturii române.

Putem considera intervalul 1867-1944 drept istoria veche a revistei, aşa cum următorul din 1970 pînă în prezent ţine de istoria recentă.

Pentru a da seama de desfăşurarea în timp a celor publicate în foaia junimistă, redacţia a hotărît selectarea şi publicarea în cîteva volume a textelor semnificative, în general altele decît cele deja cunoscute şi accesibile publicului larg graţie programei şcolare, nu mai puţin prin cărţile de autor ale colaboratorilor revistei prezente în librării şi/sau biblioteci.

Iniţial am pornit la selecţia textelor pe cele două perioade: istoria veche (1867-1944) şi istoria recentă (1970- prezent) ale revistei.

Am realizat că pentru istoria recentă există riscul unor discuţii legate de drepturile de autor, dar şi al naşterii unor diverse animozităţi şi inflamări de orgolii care ar fi riscat deturnarea de la scopul propus în editarea acestui Corpus de texte ilustrative. Am decis să ne limităm la istoria veche a foii. Iar selecţia a fost realizată de redactorii publicaţiei: Antonio Patraş, Mircea Platon şi Liviu Papuc, ultimul ocupîndu-se în mod special de asigurarea acurateţei textelor selectate. Partea I din volumul I a apărut în 2009 cu textile selectate de Antonio Patraş, pagini însoţite de o Notă asupra ediţiei semnată de acelaşi.

Corpusul… prezintă istoria în mişcare a unei reviste ce are vîrsta literaturii române moderne, paginile ei fiind şi spaţiul în care aceasta s-a afirmat şi pentru că, să nu uităm, aici s-au impus marii scriitori din literatura naţională.

Finalizarea editorială a Corpusului de texte ilustrative va asigura accesul la sirse criticilor şi istoricilor literari, studenţilor, profesorilor, tuturor celor interesaţi de maniera în care au fost receptate, în paginile Convorbirilor literare, diversele epoci socio-culturale pe care le-a traversat publicaţia; în fond, revista fiind, în tot acest interval, o oglindă fidelă a evenimentelor şi curentelor culturale şi ideologice existente la un anumit moment în Ţară şi în afara ei.

Ne propunem finalizarea editării volumelor din Corpusul de texte ilustrative pînă în martie 2017, cînd se vor sărbători 150 de ani de la apariţia primului număr.

Volumul prim, îngrijit şi notificat de Antonio Patraş, ocupă intervalul 1867-1900 şi cuprinde: I Preambul junimist, Spiritul critic în acţiune şi II Moştenirea lui Maiorescu, Cristalizări doctrinare postjunimiste, Polemici de epocă (1880-1900).

Prima secţiune se deschide cu prelecţiunile populare ţinute în Iaşi de membrii Societăţii „Junimea”, prelecţiuni care au afirmat şi impus viziunea culturală a junimiştilor, între 1863-1873 pregătind intelectual apariţia Convorbirilor literare şi perpetuîndu-se încă alţi cîţiva ani, în paralel cu editarea foii. Prin aceste Prelecţiuni, Junimea şi-a asumat rolul de învăţătoare a naţiunii, rol recunoscut şi impus şi prin cele publicate în revista Societăţii. Ţinute după o anumită regie, prelecţiunile au avut nu doar un rol de popularizare şi educare, ci şi de sincronizare, cum ar spune E. Lovinescu, cu cele mai noi direcţii şi cuceriri ale ştiinţei din epocă.

Prelecţiunile au fost deschise în 1863 de T. Maiorescu în sala Băncii din Iaşi – în prezent sediul Poştei, şi vor continua la Universitatea din Iaşi. Ultima prelegere aparţine tot corifeului Junimii şi are ca temă ştiinţa şi morala din punctul de vedere al luptei omului cu natura.

A.D. Xenopol îşi începe publicarea în serial a impresionantului studiu Cultura naţională cu numărul 10, 15 iulie 1868, finalizat în numărul 17, 1 noiembrie 1868.

Scopul studiului este de a lămuri cîmpul culturii naţionale şi a arăta în un mod pozitiv necesitatea ei, este întrebarea căreia cercetarea următoare cată să dea răspuns.

Un prim element parte a culturii naţionale a unui popor este natura unde, după diversele regiuni ale pămîntului ocupate de po­poare, aceste primesc direct de la natură în sufletul lor impresii particulare acelor regiuni potrivite cu aspectul naturii în ele (A.D. Xenopol).

Şi constituţia fizică, trupul este studiat, motivat de diferenţele existente între diversele grupe ale omenirii, cu o primă afirmaţie, că prin acesta se justifică discutarea existenţei de tipuri diferite de popoare.

Formarea caracterului este rezultatul a doi factori, al determinării sale de către natură, pe de o parte, pe de alta al dezvoltării voinţei, adică al istoriei sale (A.D.X.)

Filosoful istoriei ţine să sublinieze: lumea se răsfrînge în mod deosebit în sufletul fiecărui popor.

Natura omului este una întreită pentru autorul Istoriei românilor din Dacia Traiană: „El este individ, membru al omenirii şi membru al acelei societăţi determina­te de natură pe care am studiat-o sub nu­mele de popor”.

Dacă despre comerţ şi industria naţională crede că încă se poate vorbi, dar cu observaţia că sub influenţa concurenţei şi a uşurătăţii comunicaţiei acest caracter naţional se va pierde, ceea ce s-a şi întîmplat sub tăvălugul globalizării, întrebarea care se ridică este: Care este acuma cîmpul culturii naţionale? Sintetic sînt enumerate: limba, dreptul şi moravurile, literatura şi tradiţiunile, artele frumoase. În care limba este elementul cel de căpetenie al culturii naţionale. Şi, ca argument, în studiu este remarcată coincidenţa în care sub numele de popoare sînt totodată acele care înţeleg aceeaşi limbă. Importanţa limbii este covîrşitoare în păstrarea identităţii naţionale.

„Limba dară răspunde la cerinţele impuse de cercetarea precedentă pentru a putea fi con­siderată ca obiect de cultură naţională căci, mai întîi, ea reproduce, în cea mai mare parte, complexul de noţiuni ce un popor a adunat în sufletul său, apoi reproducerea se face într-un mod astfel încît mulţumeşte una din cerinţele naturii poporului ca atare, esenţa limbii fiind comunicarea interiorului sufletesc, mulţămirea simţului de sociabilitate a omului şi sociabilitatea dezvoltîndu-se natural în omenire numai sub formă de popoare.

Limba are însă o importanţă şi mai mare. Revărsînd ea în lumea exterioară în modul cel mai precis cea mai mare şi mai esen­ţială parte din cuprinsul sufletesc al unui popor, ea devine înainte de toate semnul cel mai clar al naţionalităţii. În orice se atinge de popor, limba joacă rolul cel întîi, un rol atît de important, atît de reieşind, încît celelalte forme de viaţă ale poporului cad toate pe o treaptă secundară de importanţă. Astfel, vedem totdeauna limba în cea mai strînsă legătură cu popo­rul, neamurile deosebindu-se instinctiv după idiomurile lor, pînă ce ştiinţa vine şi ea de recunoaşte acest adevăr; vedem limba, oglindă credincioasă a lumii interioare, identificîndu-se împreună cu ea. Aşa limbile apar în lume odată cu popoarele, cresc şi se dezvoltă împreună cu ele, ajung la culme apoi şi decad iarăşi împreună cu întreaga putere de viaţă ce destinul acordă fiecăruia din ele, în fine şi în mormînt rămîn nedespărţite, limba păstrîndu-se uneori ca un ecou întins ce rămîne să spună secolelor viitoare geniul omenirii din un timp trecut” (A.D.X.).

Şi tot marele istoric ne spune apodictic: pieirea limbii este pieirea poporului fără a implica dispariţia fizică a indivizilor; în fapt are loc pieirea acelui mod de a reflecta în sine lumea exterioară, care era comună unei sume de indivizi. Şi ca o concluzie imperativă: „… Limba este cel întîi obiect pe care un popor ce aspiră la viaţă trebuie a cultiva, căci ea este condiţia chiar a existenţei sale”.

Acum un veac şi jumătate, junimiştii erau conştienţi de importanţa cultivării limbii şi implicit a producţiilor ei spirituale pentru păstrarea identităţii naţionale; nu la fel se întîmplă cu actualii noştri tehnocraţi de la ministerul învăţămîntului la vale, pînă la diverşii formatori de opinie educaţi corespunzător în incubatoarele de la Bruxelles, şi care, desconsiderînd practic limba şi literatura care asigură perpetuarea identităţii naţionale, cer radierea ei din curricula şcolară, înlocuită eventual cu titlul generic de Literatură – unde poate încăpea orice, numai să ni se şteargă identitatea. Nu-i nevoie de o naţiune conştientă, ne trebuie doar mînă de lucru, uşor de manipulat şi atît. Şi uimirea este cu atît mai mare cu cît susţinătorii acestei aberaţii se declară români şi folosesc şi limba română dar nu pentru creşterea ei, cum spune poetul, ci spre grabnică dispariţie.

Despre moravuri ni se spune că nu fac alta decît exprimă simţămintele ce pun pe oameni în oarecare relaţii unii cu alţii; dreptul însă regulează nişte relaţii ce se nasc între oameni prin voinţă.

Literatura şi tradiţiile ocupă un loc esenţial în menţinerea şi augmentarea identităţii naţionale. Importanţa literaturii pentru un popor consistă în capacitatea proprie de a asigura cultivarea limbii sale: literatura „cuprinde producţiile în care fantezia şi ideile originale ale unui popor se exprimă prin limba lui în un mod astfel ca aceasta să se arate ca element esenţial.

Definind tradiţiile şi cultivarea literaturii populare, sîntem asiguraţi că prin cunoaşterea ei avem posibilitatea de a cunoaşte tendinţele ce trebuie urmate în spiritul ce animă poporul: „Altă consecinţă este că literatura, fiind destinată pentru a mulţumi o necesitate co­mună, ea trebuie să tindă pe cît se poate a pătrunde în popor. Pentru aceasta se cer două condiţii: mai întîi ca ea să fie produsă din sfera de idei comună poporului, prin urmare să nu fie o imitaţie servilă a unor producţii străine; al doilea ca poporul să fie pus prin instrucţiune în stare de a se folosi de producţiile literare”.

Progresul prin instrucţie trebuie pus în stare a se folosi de producţiile literare – ei! tocmai asta nu vor clonele „instruite” în laboratoarele globalismului şi multiculturalismului!

În cuprinzătorul studiu al filosofului sînt trecute în revistă: Arhitectura, Pictura, Muzica şi Poezia.

„Importanţa nemijlocită a culturii naţionale este că menţine şi dezvoltă pe un popor la conştiinţa de sine, la viaţa naţională.

Din rolul ce viaţa naţională este chemată a împlini în omenire, se va înţelege acuma natura importanţei culturii prin care acea viaţă se menţine şi se dezvoltă” (A.D.X.).

Viaţa naţională, ne asigură filosoful istoriei, este şi un element de căutare a fericirii omeneşti.

Titu Maiorescu, în Observaţiuni polemice, afirmînd importanţa criticii, dezavuează societatea lăudăcioasă – cum numeşte I. Negruzzi practica de reciprocă tămîiere de prin foile vremii. Observaţiunile… sînt publicate în numărul 12/1869, 13/1869 şi 24/1870. Aici este definită direcţia critică urmată de foaia junimistă. Deşi sînt cunoscute principiile, a le repeta nu e nicidecum stricăcios: „În mijlocul unei tendinţe a spiritului cri­tic, precum am văzut-o din exemplele precedente, cîţiva juni scriitori s-au întîlnit în convingerea că, pentru onoarea bunului simţ şi în interesul tinerimii noastre, ar fi timpul a se restabili odată măsura lucrurilor; şi de aceea la deschiderea Convorbirilor Literare s-au încercat cînd prin articole serioase, cînd prin schiţe umoristice, a răspîndi o apreciere mai severă a producţiilor române. Pentru noi patriotismul nu putea fi identic cu imperfecţiunea, şi o lucrare slabă nu era justificată prin aceea că era românească.

Că această tendinţă a Convorbirilor Literare va atrage asupra-şi atenţia jurnalelor române, era prima noastră speranţă. Că va deştepta animozitatea celor ce se simţeau atinşi şi că această animozitate îşi va afla răsunetul în organele lor, era speranţa noastră a doua. Speranţă, şi nu temere. Căci polemica jurnalelor, cînd produce vreun efect (adese nu produce nici unul), excită numai lu­area aminte a publicului asupra chestiunii; publicul începe a citi – iată rezultatul cel bun; iar opinia definitivă se fixează de regulă după valoarea argumentelor, nu după gîndul jurnaliştilor, şi astfel un autor, dacă me­rită a se nimici, se nimiceşte numai prin propriile sale scrieri, dar niciodată prin scrie­rile altora, şi cu cît acestea sînt mai numeroase şi mai violente, cu atît mai puţin” (T. Maiorescu).

Prin Studii asupra stării noastre actuale, publicată în numărul 1 şi 8/1870, A.D. Xenopol trece în revistă desfăşurarea istorică a civilizaţiei europene şi contextualizează viaţa naţională autohtonă în împletire cu diversele influenţe la care am fost parte.

Tot aici propune, în raport cu civilizaţia europeană mai impunătoare, un program bine articulat şi de urmat întocmai şi astăzi: „Singurul mijloc în contra acestui neajuns al stării noastre este de a îndrepta activitatea spiritului nostru spre cîmpuri în care să ne putem mişca în mod liber, sau măcar ceva mai neatîrnat de producerile altor popoare. În frunte stă desigur lite­ratura, şi această formă de viaţă este chiar singura în care am produs ceva de sine. Ceea ce avem mai însemnat ca propriu al nostru este literatura (că înţelegem cea bună, nu mai e nevoie de spus), cîtă o avem. Dar atîta nu e destul; trebuie să începem serios şi cultivarea celorlalte ramuri de cunoştinţe, şi pentru aceasta propunem ca principiu: să avem deocamdată în privire cunoştinţa ţării şi a poporului nostru, sub toate punctele de vedere. Să studiem istoria noas­tră în modul cel mai serios şi după caracterul ce-l ia istoria în timpurile noastre; să studiem dezvoltarea dreptului nostru din timpurile cele mai vechi, pentru a introduce astfel un spirit ştiinţific în jurisprudenţa noastră; să adunăm cu silinţă lite­ratura populară şi să căutăm a recunoaşte din ea calităţile sufletului poporului nostru; să căutăm a înţelege starea socială şi eco­nomică în care ne aflăm. În fine, nu nu­mai din partea spiritului, ci şi din cea fizică, să învăţăm a cunoaşte ţara noastră: geologia, geografia fizică, fauna şi flora cîmpurilor şi ale codrilor noştri, geografia plantelor; şi cîte alte ştiinţe care nu aparţin numai raţiunii pure, ci pornesc de la cunoştinţa unor fapte mai mult sau mai puţin locale, să fie obiectul studiilor noastre.

Pornind din acest cerc modest, vom putea să ne urcăm cu timpul la cultivarea treptată a tuturor formelor vieţii omeneşti. Deocamdată, urmînd această cale, vom avea un folos din toate punctele de vedere. Pe de o parte vom adăuga ceva la cunoştinţele generale omeneşti, făcînd studii asupra unor obiecte direct mai neatinse, pe de alta vom introduce o mişcare ştiinţifică, care va prinde cu atîta mai curînd rădă­cină, cu cît va avea de obiect cunoştinţa ţării noastre, de la care trebuie să pornim şi la care trebuie să ne gîndim oricînd, iar mai cu seamă astăzi, cînd, noi fiind încă în timpurile de consolidare a naţionalităţii, un oarecare egoism naţional este iertat şi necesar”.

Are şi o Observare, ca notă la cele expuse, una care se potriveşte întocmai situaţiei noastre actuale de după ieşirea din ghearele acestei „invenţii năuce” – cum numea Petre Ţuţea comunismul, şi intrarea în UE: „A doua deosebire în nefolosul nostru este că Europa avea dinaintea sa numai partea cea bună, spiritul unei civilizaţii; noi ne atingem cu corpul unei civilizaţii, în care pe lîngă elementele bune sînt şi multe rele, toate necesare a oricărei desvăliri. Răul care pluteşte la suprafaţă se lipeşte mai uşor decît binele, care cere muncă şi mulţumeşte mai greu. De aceea avem nenorocirea de a vedea pătrunzînd la noi întîi viciile apusului, alungînd moravurile mai pure ale unei stări mai simple, fără însă ca să intre în sufletul nostru şi elementele bune – seriozitatea, iubirea pentru ştiinţă, cultivarea artelor şi a industriei, exercitarea dreptului şi iubirea de independenţă adevărată – care precumpănesc în ţările apusului relele ce le însoţesc”.

Programul junimist este la fel de clar şi performant afirmat de un alt fondator al Societăţii, Theodor Rosetti în Despre direcţia progresului nostru (nr.1 şi 2/1874). Studiul se deschide cu o pledoarie în favoarea statului: „Unitatea de gintă, deşi nu neapărată pentru existenţa sa, este totuşi un postulat, care decurge deja din caracterul de personalitate al existenţei sale. De-aci tendinţa tuturor sta­telor de-a reduce prin orice mijloace populaţia lor la omogenitate, tendinţa ginţilor împrăştiate în mai multe state de-a se con­topi într-un singur stat.

Acest caracter al statului, ca o personalitate deosebită de individualităţile din care se com­pune, îl face a fi primul şi adevăratul pur­tător al culturii.

Oricîte roade bogate ar produce individualitatea cea mai bine constituită, numai în stat aceste roade ajung a fi comune omenirii, numai în el şi prin el se îmbogăţeşte comoara de cunoştinţe şi forţe adunate, comoară compusă tot atîta din mulţimea obolilor daţi de săraci, cît şi din rarii talanţi aduşi de cei bogaţi”.

Avem şi cîteva observaţii de bun simţ privind gradul de iscusinţă al poporului în gospodărirea teritoriului de la rotunjirea lui şi, şi mai bine, la adaptarea celui existent cît mai eficient la necesităţile sale vitale, din care putem concluziona asupra vitalităţii sîmburelui indivi­dual ce se dezvoltă în acel popor, asupra rodirii intelectuale la care ne putem aştepta de la el.

Nu sînt uitate minele, o bogăţie care tot statului ar trebui să-i fie în sarcină. Cît despre păduri, e pur şi simplu o interpelare contemporană: „Dintr-un capăt al ţării în celălalt vedem aplicîndu-se fără milă un sistem de prădare a bogăţiilor naturale, care sub pretextul de cultură conduce direct la secarea pămîntului nostru strămoşesc. Peste tot locul pădurile seculare cad sub toporul proprietarilor, lacomi de a-şi procura cîteva sute sau mii de galbeni mai mult, pe care să-i poată cheltui în desfătările străinătăţii. Iar locurile aşa deschise, dacă nu sînt osîndite a fi prefăcute în imaşuri sterile, cad, sub nume de curături, adeseori în regi­mul unei exploatări neinteligente, care, de pildă, în Moldova a prefăcut deja un număr bun de dealuri în rîpi şi ponoare sterile.

Sistemul economic ce s-a întins pe întreg teritoriul naţional reclamat de Theodor Rosetti este unul întrutotul asemănător acelui la care sîntem astăzi supuşi: „Ca să caracterizăm într-un cuvînt rezultatul definitiv al acestui sistem economic, putem zice că românul exportă în detaliu şi cu încetul însăşi ţarina sa şi o preschimbă în obiecte de lux neproductive. În acest mod de exploatare zace adevărata primejdie economică pentru viitorul nostru naţional. Secînd una după alta izvoarele naturale ale bogăţiei na­ţionale, neîngrijindu-se pentru reconstituirea puterilor productive pierdute, ea tinde a face din pămîntul român tot aşa o tabulă rasă pentru întreprinderile economice ale capita­lului şi muncii străine, precum pe tărîmul legislativ şi social prin ştergerea tuturor datinilor strămoşeşti, tuturor începuturilor de organizare proprie, am făcut o tabula rasa, pe care formele de cultură străine, transplan­tate fără spiritul care le-a creat şi pe care la noi aceste forme nici nu-l pot avea, a pro­dus icoana multicoloră şi variată, dar lipsită de orişice unitate a instituţiilor noastre pu­blice. Deznaţionalizînd pămîntul român, pre­cum deja am deznaţionalizat instituţiile pu­blice şi traiul privat, vom ajunge cu încetul şi pe nesimţite, dar cu atît mai sigur, la pierderea însăşi a individualităţii naţionale.

Dacă de la industria privată ne întoarcem privirile către stat şi încercăm a vedea care este îngrijirea sa pentru teritoriul naţional, găsim la dînsul aceeaşi tendinţă de exploatare iraţională, aceeaşi neîngrijire pentru viitor”.

Vedem zi de zi aceeaşi neîngrijire pentru viitor. Vine în doi ani centenarul Marii Uniri şi nici după un veac n-avem infrastructura promisă după întregire, care să lege Ţările române de dincolo şi de dincoace de Carpaţi. Masterplanuri şi ploi de studii de fezabilitate acoperă harta cu autostrăzi mereu amînate de a fi puse în operă. La fel ca în cazul imenselor sume nejustificate în realizarea, cîtă este, a unor autostrăzi, nu altfel s-a întîmplat în vremea Junimii cu traseele de căi ferate (afacere criticată şi de Eminescu), care a dat loc incidentului Strousberg, au convins pe orişicine că, deşi folositoare într-un grad eminent, aceste mari lucrări s-ar fi putut face într-un mod nu numai mult mai economic şi mai în proporţie cu mijloacele noastre, dar chiar şi mai corespunzător ţelului urmărit (no comment!).

Este cercetată şi populaţia şi sporul ei, importantă pentru amplificarea, perpetuarea şi menţinerea identităţii naţionale şi unităţii statale.

Junimistul, fost inclusiv prim ministru, realizează şi un portret al tehnocratului, nu prea diferit de cel de astăzi: „Crescute în mare parte în străinătate, despărţite din fragedă copilărie de tulpina naţională, clasele noastre culte au presupus cu o uşurinţă fără de exemplu în istorie, că trebuinţele lor individuale, că aspiraţiile şi necesităţile, pe care le cîştigase prin un trai îndelungat între străini, în contactul superficial cu formele încîntătoare ale unei civilizaţii dezvoltate sînt şi trebuinţele ale însăşi totalităţii poporului, Nicăieri prăpastia care desparte clasele culte de cele neculte ale unui popor nu e atît de mare ca la noi. Simţul de identitate natural, ce dă omogenitate chiar antropologică între ele s-a pierdut.

Creşterea pe care am primit-o departe unii de alţii, supuşi unor înrîuriri atît de variate, a desfăcut, tot atît de mult ca şi reformele politice, legămîntul social. Lipsiţi de orice simţ de solidaritate cu cercurile mai strînse sau mai largi în care trăim, noi, în loc de a reprezenta o organizare oarecare, nu sîntem decît o turmă turbulentă şi incoerentă de indivizi, în care cel mai urîcios egoism individual e unicul mobil de acţiune. Rezultatul final al acestei dezvoltări îl vedem în indiferentismul cinic cu care, în urma urmelor, rîdem de toţi şi de toate”.

E distrugătoare critica adusă noilor potentaţi, aflaţi la cîrma Ţării în temeiul unui pospai de învăţătură căpătat pe la uşi străine şi fără legătură cu fibra naţională: „Împreunînd corupţia foştilor stăpîni cu lipsa de cultură şi servilismul foştilor iobagi, acea clasă nu a adus altă dorinţă nouă, alt mobil de viaţă în societatea română, decît scepticismul cel mai perfect şi setea plăcerilor materiale. Lipsiţi de orice tradiţie istorică, de orice solidaritate de clasă, ba chiar de familie, aceşti noi stăpîni ai României au fost şi sînt purtătorii cei mai cinici ai egoismului individual, pentru care izbutirea practică e totul, ideea şi principiul nimic. Incapabili de a înţelege în adevăratul ei sens mişcarea căreia au datorit înălţarea lor repede, ei au întreprins introducerea noilor forme de organizare nu atît într-un spirit de creaţie, cît de distrugere”.

Pledează pentru regenerarea simţului naţional, o regenerare la fel de stringentă atunci ca şi acum, după căderea comunismului: „Pe cît timp ne vom mărgini a rumega ideile şi cultura altor popoare, nu vom fi în stare a produce nimic original pe tărîmul gîndirii, nu vom justifica prin urmare prin nimica pretenţia de-a forma un grup distinct şi autonom în marea familie europeană. Pînă nu vom avea o legislaţie română, o organizare în stat şi comună originală şi adoptată trebuinţelor noastre, pînă cînd nu vom avea o istorie, o limbă, o ştiinţă română, nu vom fi un popor, ci cel mult o expresie geografică expusă fluctuaţiilor zilnice, amestecului fără sfîrşit al vecinilor noştri. Soarta noastră vii­toare ca grup politic, probabilitatea mai mică sau mai mare de a ne menţine intacţi în lupta pentru existenţă cu alte popoare nu va atîrna nici de numărul puştilor Peabody sau cu ac, nici de acela al tunurilor Krupp, ce le vom plăti cu sudoarea muncitorilor noştri.

Scăparea noastră în lupta pentru existenţă exterioară va fi numai în vigoarea sîmburelui vital al rasei noastre”.

O cale sigură de a ne salva, spune junimistul, este să rupem o dată pentru totdeauna cu minciuna perpetuă pe care am introdus-o în toată viaţa noastră (no comment!)

Între acţiunile ce necesită a fi aplicate de stat în dezvoltarea populaţiei sînt propuse: „1) măsuri relative la sporirea numărului şi la starea fizică a populaţiei; 2) măsuri relative la dezvoltarea lui econo­mică; 3) măsuri pentru dezvoltarea intelectuală”.

Măsuri la fel de binevenite şi astăzi, de s-ar afla cine s-o facă dintre cei aflaţi la cîrma statului.

Nu sînt neglijate mica proprietate, sistemul de impozite, probitatea aparatului administrativ, învăţămîntul, sănătatea, cultura, în general tot ce ţine de bunul mers al statului şi asigurarea bunăstării poporului.

„Dacă în generaţia trecută deznaţionalizarea claselor superioare apărea ca un feno­men social izolat, asistăm astăzi la spectacolul curios al unui întreg popor care nu are nimic mai grabnic de făcut, decît de a condamna, de a renega tot trecutul său istoric, de a schimba, precum părinţii au schimbat şlicul şi anteriul cu pălăria şi surtucul, toată legislaţia, toate moravurile, toată viaţa într-un cuvînt, a poporului. Pătrunsă de propria sa importanţă, această generaţie, cu toate decepţiile pe care ar fi trebuit să le aibă, nu se îndoieşte de nimic, precum nu respectă nimic Considerînd restul populaţiei ca un corp inert, ea nu s-a sfiit de a se sluji de el ca de un obiect de experimentare socială şi politică. Izvoarele de la care îşi culesese puţina ştiinţă fiind variate şi diverse, această experimentare nu a avut nici măcar folosul de a fi făcută într-un sens sistematic. Ambiţia de autor, cea mai mare şi mai iremediabilă din toate, făcînd pe fiecare din doctorii noştri sociali a susţine sus şi tare reţeta sa pentru fericirea poporului român, am văzut enunţîndu-se lîngă olaltă teoremele cele mai contrazicătoare, care toate pot fi excelente în principiu, dar au numai mica greşeală de a nu se potrivi la starea noastră” (Th. Rosetti).

Şi nu modelele vehiculate lipseau atunci, ca şi acum, de la Statele Unite la Franţa, la Anglia, Roma etc. etc.: „Ce mirare – mirare la care ne alăturăm şi noi văzînd cele de astăzi – că, în acest haos de idei şi ten­dinţe contrazicătoare, orice sens pentru ade­văratul progres de realizat pare a fi dispărut? Pe cînd, în şcolile noastre de mijloc şi su­perioare, limba naţională nici nu mai formea­ză obiectul vreunui curs, o academie com­pusă din somităţile literare se sileşte printr-un dicţionar al limbii a consemna pentru generaţiile viitoare faptul straniu, dar interesant, că românii, pe la finitul secolului al 19-lea, nu ştiau româneşte.

Statul, în loc de a combate şi stăvili aceste tendinţe eronate, a fost, putem zice, instigatorul şi apărătorul lor cel mai puternic”.

Iată că şi la acest început de mileniu putem spune că românii din nou nu ştiu româneşte, iar dezinteresul, scepticismul şi pofta de cîştig fac ravagii.

Citatul care urmează, dacă n-am şti că a fost scris acum aproape o sută cincizeci de ani, am crede că descrie starea naţiunii după 26 de ani de la căderea regimului comunist: „Reforma începută nu demult de o generaţie care, în mare parte, trăieşte încă, apare deja ca efemeră. Frazele mari, dogmele politice şi sociale, invocate cu atît entuziasm, după ce au dovedit neputinţa lor, zac dispreţuite. În locul aspiraţiilor exaltate, în locul unui simţ de sine însuşi prea mare, se lăţeşte din ce în ce mai mult o lipsă de inimoşie, un scepti­cism şi un indiferentism obştesc şi mai fune­ste încă. Depărtîndu-se cu dezgust de la jucărica reformelor improvizate, individul îşi con­centrează din ce în ce mai mult acţiunea asupra cîştigului material, fără nici un scrupul asupra izvorului acestui cîştig. Fără grijă pentru generaţiile viitoare, precum fără respect pentru cele trecute, românul de azi nu se vede în egoismul său decît pe sine însuşi, pasiunile şi aspiraţiile sale copilăreşti şi mici. Ideea de abnegaţie, de sacrificiu, au lipsit pare cu totul nu numai din viaţa noa­stră publică, dar şi din cea privată. Disoluţia constantă şi progresivă a familiei e rezultatul acestei dispariţii a spiritului de abnegare”.

Multe sînt observaţiile, şi toate adecvate realităţii sociale a timpului, iar concluzia, una la care ar fi de folos să luăm seama, punctează căile salvării unui popor ca al nostru, nu prea numeros şi mereu în calea tuturor răutăţilor, cum spune cronicarul: „Puşi pe marginea a două culturi opozite, în mijlocul unei amestecături de neamuri atît de felurite, la gurile rîului celui mai însemnat al Europei, românii nu au datorat pînă astăzi păstrarea existenţei lor decît rivalităţii vecinilor puternici pe care i-au avut.

Neavînd nimica a aştepta de la simpatia, pentru a nu zice de la mila, altor neamuri, ei mai curînd sau mai tîrziu vor fi chemaţi a susţine acea luptă „pro aris et focis”, care ameninţă pururea existenţa popoarelor celor mai mici, ca şi celor mai mari.

A se pregăti pentru acea luptă, a-şi concentra în vederea ei toate puterile, este adevărata lor chemare. Fiind puţin numeroşi şi puşi în multe alte privinţe în condiţii de luptă defavorabile, ei au mai mult decît oricine nevoie de a spori puterile lor prin cultura intelectuală, mijloacele lor prin o înţeleaptă economie. În aceste două cuvinte se va încheia, pentru ei, orice progres adevărat”.

Nu lipsesc din sumarul Corpusului paginile lui Eminescu despre Influenţa austriacă asupra românilor din principate – de altfel este textul prelecţiunii ţinute de poet în 14 martie 1876 şi publicat în Convorbiri nr. 5, 1 august 1876. Este un text relativ cunoscut, comparativ cu cel semnat, de exemplu, de Theodor Rosetti, şi despre care am scris într-un alt număr al revistei. Şi Criticismul lui A.D. Xenopol şi Publicul românesc al lui G. Vârnav-Liteanu, la fel ca toate cele adunate sub titlul generic: Spiritul critic în acţiune, dau măsura viziunii şi a capacităţii de racordare la ideile europene contemporane receptate printr-o grilă personală în consonanţă cu ideea generală junimistă a unui conservatorism de nuanţă liberală, în sprijinul unei dezvoltări naţionale organice şi respingerii adoptării formelor fără fond. Doctrină la fel de actuală în spaţiul autohton ca în urmă cu aproape o sută cincizeci de ani, cînd se publica primul număr din revista Convorbiri literare.

 

Revista indexata EBSCO