Mar 17, 2016

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Suprapuneri destinale (I)

Multe dintre întrebările care persistă după citirea romanelor Judecătorul (2004) şi Nelegiuitul amant (2008), semnate de Lucian Alecsa, sunt legate de existenţa fruntariilor între care glisează spiritul dintr-o identitate în alta, odată cu declanşarea substituţiei de personalitate şi a dramei alterităţii suferite de personaje.

Romanul Judecătorul are drept personaj central un om al legii cu înclinaţii scriitoriceşti. Acesta îşi luase un pseudonim de romancier, Pablo, şi un altul de poet, Veniamim Oreste, întrucît resimţea suicidar drama disipării absurde a identităţii şi nu-şi putea sincroniza cele două existenţe de creator proteic şi de judecător nepărtinitor. În calitatea lui de romancier, era acuzat de către concetăţenii de a fi înlesnit un act de sinucidere prin publicarea cărţii „Faima de dincolo de moarte”. Personajele care populează lumea pestriţă, leneşă şi atinsă de paranoia a acestui roman (în roman) au fost aduse naturalistic în pragul degenerării cauzate în primul rînd de alcoolism. Colegii săi, judecătorii, au fost obligaţi de ceilalţi invitaţi (sau nu) aflaţi la lansarea cărţii să-i intenteze un proces în toată… legea şi să-l condamne, conform Codului penal, la foarte mulţi ani de închisoare sau poate chiar pe întreaga viaţă. Dacă totul a început parcă dintr-un spirit de glumă, finalmente lucrurile au luat o întorsătură absurd-tragică: nefericitul şi inadaptabilul judecător se va sinucide, ceea ce va duce la demiterea şi arestarea tuturor celor care au organizat lansarea romanului cu bucluc. Zvonurile care circulă în urbe pe la localul „La Profesor Non Stop” vor spune că Magda, fosta lui logodnică, de care se despărţise de cîţiva ani, ar fi înnebunit, la fel ca şi părintele Dumitru.

Din moment ce se află că Pablo avusese întîlniri de taină cu Oreste, se pune problema că, dacă Oreste este prototipul sau copia fidelă a personajului cu acelaşi nume, după cum susţin concetăţenii lui, atunci şi autorul este proiecţia în realitate a lui Oreste. În consecinţă (sau „pe cale de consecinţă” – pentru a vorbi în termeni de specialitate, care sunt folosiţi astăzi, sub influenţa anumitor invitaţi de la televiziune, şi în contexte inadecvate), ar fi trebuit să i se intenteze proces şi lui Oreste, deoarece el se identifică chiar cu autorul. Însă, în timpul procesului se anunţă că i-a fost găsit cadavrul şi că moartea survenise în urma autoflagelării cu o cruce foarte grea purtată christic în spinare şi pe care avea intenţia să o înfigă în vîrful unui deal din apropierea localităţii.

Cel pentru care romanul sud-american era considerat un fel de „tensiometru al sufletului” nu-şi putea sincroniza cele două existenţe, de creator şi de judecător imparţial. Faptul că s-a ascuns în spatele unui pseudonim ca poet îi trădează timiditatea, emotivitatea sau poate dorinţa ca poetul Veniamin Oreste să nu-l pună în umbră pe prozatorul Pablo Racu, lansat pe piaţa literară cu noul roman. „Pare absurd ca o sinucidere să aibă doi autori, sincer nu prea înţeleg pe care îl judecaţi acum, unu-i mort iar celălalt pare total pierdut şi nu ştie nici despre ce-i vorba cu adevăratelea. Terminaţi acest simulacru de proces, mă ia greaţa – făcu un tip scund, din grupul prietenilor lui Paul care n-a putut fi zărit prea bine, deoarece nu s-a ridicat de pe scaun în timpul intervenţiei. N-a prea fost luat în seamă” (p. 174).

Autorul cu două pseudonime poseda un magnetism spiritual deosebit, iar comportamentul lui sugera mereu manifestarea unui alt tip de caracter, unui alt tip de temperament, părînd a fi într-o permanentă schimbare de identitate. El l-a creat pe Oreste în două ipostaze: o dată ca personaj de roman şi a doua oară în postura sa de poet, Veniamin Oreste. Dacă nu-l zămislea artistic, nimeni nu i-ar fi dat vreo importanţă deosebită prototipului (şi, în acest sens, titlul romanului său, „Faima de dincolo de moarte”, despre care ştim cîteva lucruri la modul sumar, devine elocvent). Pablo le cere celor prezenţi la lansarea-proces să aşeze în cumpănă şi să compare pe cetăţeanul Oreste, cel strivit sub apăsarea simbolului crucii, şi pe poetul Oreste. El însuşi îşi dădea seama că era în compania unuia dintre cei doi Oreste şi nu prea ştia care, întrucît nu reuşea să stabilească o relaţie dialogică evidentă. Mai mult, desfăşurarea neaşteptată a lansării-proces i-a nimicit pe amîndoi. Se întreba în cîte vieţi, paralele, se maturizează spiritul şi dacă există vreo legătură între el şi acest individ, crezînd că a reuşit să-i prindă întreaga metamorfoză, toate tribulaţiile, reuşind să-i legitimeze existenţial şi noua fiinţă.

Protagonistul observă confuz multe chipuri ce s-ar fi asemuit cu chipul lui de altădată în diferite ipostaze, sărind, suprapunîndu-se, respingîndu-se cu putere. Din acest motiv se întreabă între ce fruntarii se produce transferul de personalitate, care sunt coordonatele translării spiritului dintr-o identitate în alta. „Întruparea în om a Domnului Iisus Cristos n-a fost un calvar la fel de chinuitor ca şi răstignirea?…” Descoperind cu înfrigurare şi îndoială în buletin adevărata lui identitate: Oreste Panaitescu, el ajunge la concluzia că numai cuvîntul poate să i-o salveze, să-l dezlege de trecut şi să-l boteze, pentru a-şi urma destinul. Judecătorul va muri în condiţii neelucidate, iar cartea Judecătorul – a cărei temă este disiparea absurdă a identităţii –  se încheie cu fraza „Am convingerea că Oreste şi Pablo se vor cunoaşte într-o zi…”

În romanul Nelegiuitul amant, proiecţiile onirice şi transferurile de gînduri şi intenţii, care trec încă o dată dincolo de pragul sinuciderii cu doi autori, aşa cum se întîmplă în romanul comentat mai sus, lasă impresia că unul şi acelaşi personaj al cărţii – trecutul prin experienţa matrimonială şi a paternităţii Lixandru Alecsandru – trăieşte defazat prin intermediul crizei identitare. Destinul „plagiat” de nu se ştie care din părţile dublului determină intersectarea lor pînă şi în viaţa sentimentală, devenind „nelegiuiţi amanţi” ai unei fiinţe care îşi va găsi liniştea în pocăinţă şi în omonimia în oglindă cu alter-ego-urile (dar şi cu… autorul romanului). Într-un anturaj sordid de la localul „Raiul boschetarilor”, populat de o faună pestriţă, de unde exhală aburii de alcool şi se exhibă instinctele naturalistic, fiinţe sensibile precum Lixandru Alecsandru şi Gina nu-şi mai pot identifica sinele, chiar dacă ele intră doar tangenţial în contact cu acest mediu al dezmăţului.

„Spargerea” în cioburi a identităţii, dedublarea fiinţei (de cele mai multe ori în vis) are ca scop relevarea propriului eu, care se manifestă terorizant pentru conştiinţa problematizantă. Această zbatere interioară găseşte o cheie a semnificaţiilor în straturile inconştientului, reprezentînd calea prin care se domină într-un mod compensatoriu realul, cu care scriitorul Lixandru Alecsandru intră în contact direct prin meseria de gazetar, prin relaţiile cu colegii din atmosfera redacţională, dar mai ales cu declasaţii de la localul „Raiul boschetarilor”.

Sentimentul înstrăinării de sine este obiectivat printr-un „personaj”-celălalt care îi seamănă leit prototipului şi îl supraveghează în mod misterios pe acesta: „Încep să-mi aduc aminte de tip, îl cheamă ca pe mine, probabil că aici e punctul unde am fost atacat de diavol, simt cum îmi bate direct în suflet oglinda destinului şi nu prea pot urmări ce mi se întîmplă, îi văd faţa răstignită în mintea mea şi nu-l pot identifica” (p. 149). Derivînd dintr-o percepţie halucinatorie a unei prezenţe resimţită opresator, dublul poate fi definit drept un adjuvant introspectiv.

Dedublarea ordonează paliere ale sensibilităţii ce transpar în plan textual prin forme de manifestare inedite: este o forţă care persistă prin ea însăşi, părînd independentă de circumstanţele care o produc şi de subiectul pe care-l domină. O întreagă reţea de imagini este destinată susţinerii jocului dramatic între eul lucid şi eul halucinatoriu, care, asemenea unei forţe demonice interioare, declanşează angoasa, eroul fiind incomodat de existenţa unui misterios necunoscut care-l urmăreşte insistent. Dublul începe să domine fiinţa eroului, provoacă la întoarcerea spre sine pentru conştientizarea limitelor. El este resimţit ca o alteritate ce anihilează totodată întregul mecanism al autodefinirii şi de aceea eroul, incapabil să-şi mai asume propria identitate, încearcă să construiască „profilul” forţei misterioase care îi stăpîneşte fiinţa.

Apariţia dublului ca proiecţie a unui eu halucinatoriu declanşează un joc dramatic al regăsirii echilibrului prin „reactivarea” eului lucid. Personajul devine astfel propriul său judecător, înregistrează cu minuţiozitate simptomele alterităţii, analizează deformările produse în planul reprezentărilor de pînă atunci. Tensiunea narării se amplifică prin instalarea acestei pendulări între eul lucid şi eul halucinatoriu, ca expresie a unei situaţii-limită. Cert este că punerea în cauză şi raportarea la dublu depăşesc spaţiul vital de manifestare a eului, care riscă să fie deposedat prin disipare de propria identitate. Protagonistul observă confuz mai multe chipuri ce s-ar fi asemuit cu chipul lui de altădată în diferite ipostaze, suprapunîndu-se sau respingîndu-se cu putere şi, din acest motiv, se întreabă între ce fruntarii se produce transferul de personalitate, care sunt coordonatele translării spiritului dintr-o identitate în alta.

Eroul central se simte supravegheat de fantoma necunoscutului, căruia ar fi putut să-i fie tată (un sentiment de filiaţie este încercat şi de „copia” sa), şi începe să umble aiurea prin oraş în intenţia de a-l cunoaşte. Între timp, acesta îi bate la uşă şi îi lasă mesaje prin copiii vecinului, fără a îndrăzni să-l întîlnească, deoarece nu se simţea pregătit să intre într-o comunicare atipică, peste cuvinte. Copleşit de tot felul de insinuări şi hărţuit prin ciudate stratageme, „modelul” face tot posibilul să nu ia nimic în serios, însă este acaparat de scenariul schizofrenic şi încearcă să se sinucidă atunci cînd Gina, iubita sa („confundată” şi ea fetişizant, pînă la limita pragului nupţial din finalul romanului, cu dermatoloaga Evelina Leonte), intră în legătură amoroasă cu dublul, de aceeaşi vîrstă cu ea. Simte că joacă un rol fals în existenţă, aşa cum şi dublul, transfigurat în matricea sa fiinţială, se confundă cu el şi îi cere să-i re-dea o parte din viaţă, pe care şi aşa o considera un simplu decor dolorific. În cele din urmă, tot dublul se va sinucide, iar el se va duce la înmormîntare pentru a-i vedea măcar în ultimul moment chipul: nu-l cunoscuse fizic, dar îl distrusese psihic.

„Supravieţuitorului” i se ia un interogatoriu în baza acuzei de a fi suspect pentru determinare sau înlesnire cu premeditare a sinuciderii. El ar fi indus la nivelul subconştientului sugestionabilei victime o reţea de impulsuri sinucigaşe şi o persistentă infuzie de gînduri nefaste pînă ce s-a format un lanţ al determinărilor pseudo-logice, percepute ca fiind chiar logice şi cu o consistenţă ideatică pernicioasă. La rîndul ei, victima se întreba în cîte vieţi, paralele, se maturizează spiritul şi dacă există vreo legătură între ea şi acest individ care îi controlează întreaga metamorfoză, toate tribulaţiile sufletului, reuşind să-i legitimeze existenţial şi noua fiinţă. De aceea are permanent impresia că se află sub puterea lui narcotizantă şi lasă o scrisoare lămuritoare înainte de a se sinucide.

Şi Gina îşi dădea seama că este în compania unuia dintre cei doi Lixandru şi nu prea ştia care, întrucît nu reuşea să stabilească o relaţie dialogică evidentă. „Nelegiuiţii amanţi” posedă un magnetism spiritual deosebit, iar comportamentul lor sugerează mereu manifestarea unui alt tip de caracter, unui alt tip de temperament, părînd a fi într-o permanentă schimbare de identitate. Hărţuită cînd de unul, cînd de celălalt, are impresia că una şi aceeaşi persoană intră în contact cu ea în timpi diferiţi. Finalmente, profesoara „păgînă” vrea să-şi închidă frivolităţile triunghiului amoros în carapacea uitării şi se retrage la o mănăstire sub numele sugestiv de „sora Alexia”, unde se retrage ca să se roage „pentru sufletul fratelui Alexandru” (pentru a mă folosi de un titlu de carte a lui Constantin Noica),

Dublul – aşa cum apare el în romanul Nelegiuitul amant, al lui Lucian Alecsa – are un comportament paradoxal, întrucît nu poate să ţină sub control realitatea: nutreşte obsesii identitare, resimte sechelele traumelor sufleteşti din copilărie. Intrînd în conflict deschis cu destinul, doreşte să-l acomodeze unui nou teritoriu existenţial, să realizeze o restitutio ad integrum prin coborîrea în timpul personal, adică să se „embrioneze” şi să-şi croiască un alt rost destinal.

Revista indexata EBSCO