Mar 17, 2016

Posted by in ESEU

Andrei IONESCU – Cneaz, slugã, şleahtnic şi ciomag

Data trecută am delimitat semantic servitorul sau sluga ce intră sau se tocmeşte la stăpîn, pe de o parte, de robul care, pe de altă parte, este în chip fundamental credinciosul şi abia mai tîrziu a căpătat sensul de slugă. În textul biblic am întîlnit frecvent în română rob acolo unde în latină e folosit cuvîntul servus, iar în dacică skalk.

În Epistole (2 Corinteni, Galateni, Efeseni) Pavel se numeşte pe sine apostol = Pavlus apostolus = Pavlus apaustaulus (noţiunea era o noutate a învăţăturii creştine pentru daci, drept care au preluat cuvîntul întocmai din latină). Alteori se numeşte rob (credincios), ca în Romani, bunăoară: „Pavel, rob al lui Iisus Hristos, chemat de El apostol, rînduit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu” (1,1), sau în Tit, cu amîndouă demnităţile: „Pavel, robul lui Dumnezeu şi apostol al lui Iisus Hristos” (1,1), verset care în dacică sună astfel: „Pavlus skalk (servus) guths ith apaustaulus iesuis xristaus bi galaubine gavalidaize guth”.

Să reţinem deocamdată echivalenţa skalks = servus = rob. Etimonul dacic al robului, adjectivul laubs, cu valoare substantivală, avea o bine marcată conotaţie de vrednicie, putînd desemna un lucru de mare preţ, cum am văzut chiar data trecută, cînd am citat versetul despre olarul care modelează lutul făcînd un vas de cinste (galaubamma kasa), în Romani 9,21.

Iar din substantivul dacic skalks, mai precis din skalkinassus, s-a ajuns în română la cneaz, cum am văzut mai de mult.

Spre deosebire de pasajele citate mai înainte, cu prezentările lui Pavel la începutul Epistolelor sale, unde echivalenţa era servus = skalks = rob, găsim însă alte pasaje în care, nemaiavîndu-se în vedere calitatea de credincios (laubs) al lui Dumnezeu, înregistrăm de obicei o altă echivalenţă în română pentru skalks, şi anume slugă. Raportarea nu se mai face de astă dată la Iisus Hristos sau la Dumnezeu, ci la oameni. Opoziţia este stăpîn versus slugă. „Şi care vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 10,44) sau „Şi a trimis la ei, iarăşi, altă slugă (în Pilda lucrătorilor viei din Marcu 12,4) sau: „Nu este ucenic mai presus de învăţătorul său, nici slugă mai presus de stăpînul său” (Matei 10,24).

Trebuie să mai spunem, zăbovind la skalks înainte de a trece la ipoteza etimologică pentru slugă, că acest cuvînt (skalks) are o demnitate a lui, care constituie premisa temeinică a evoluţiei spre cneazul de mai tîrziu, cînd skalkinassus (Dienstbarkeit) devine o dregătorie de administrare a justiţiei practice în cadrul comunităţii, coexistînd cu iudex şi cu instituţia judeciei, sau o dregătorie de reprezentare a băştinaşilor creştini în raporturile cu noii stăpîni dijmuitori, care erau căpeteniile valurilor succesive de migratori hrăpăreţi. Demnitate ce transpare în întrebarea „Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia?” (Romani 4,14). Sau demnitatea cea nouă, dobîndită într-un context care obligă în sensul înalt pomenit mai sus: „Şi care vrea să fie întîi între voi să fie tuturor slugă”, verset aflător şi în N. TEST de la 1648 cu acelaşi echivalent pentru skalks, anume slugă, cuvînt vechi şi consacrat la acea dată, plauzibil prin urmare să fie moştenit din dacică: „Carele e mai mare între voi să fie voao slugă”.

Pentru cuvîntul slugă avem mai multe versete de provenienţă, toate din acelaşi context: pasajul memorabil al prinderii lui Iisus în grădina Ghetsimani, relatată în toate cele patru Evanghelii, după cum urmează: „Şi iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzînd mîna, a tras sabia şi, lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea” (Matei, 26,51). Acest verset nu s-a păstrat în dacică. Dacă am subliniat unele cuvinte, am făcut-o pentru că ele sînt reluate în celelalte Evanghelii, cum se va vedea în continuare, şi din alăturarea lor s-a putut configura cuvîntul slugă.

În Marcu, episodul e relatat astfel: „Unul din cei ce stăteau pe lîngă El, scoţînd sabia, a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea” (14,47).

În dacică pasajul sună astfel: „Ith ains sums thize atstandane imma uslukand hairu sloh skalk auhumistin gudjin jah afsloh imma auso thata taihsvo”.

Cum vedem, cuvîntul slugă (în dacică skalks) apare alături de alte două cuvinte cheie pentru ipoteza noastră etimologică, deoarece au sonorităţi asemănătoare şi întregesc împreună ideea că sluga scoate sabia pentru a lovi pe duşmanii stăpînului său. Verbul uslukan corespunde latinescului adaperire, educere, iar slahan este echivalentul verbului latin percutere. Vom reveni, nu înainte însă de a întregi contextul-etimon cu acelaşi pasaj în relatarea din Evanghelia după Luca: „Iar cei din preajma Lui, văzînd ce avea să se întîmple, au zis: Doamne, dacă vom lovi cu sabia? Şi unul dintre ei a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă” (49,50). Din păcate, acest pasaj nu ni s-a păstrat în dacică. În schimb, s-a păstrat pasajul similar din Evanghelia după Ioan, în care ucenicul care scoate sabia şi taie urechea slujitorului este chiar Petru apostolul. Iată versetul: „Dar Simon-Petru, avînd sabie, a scos-o şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă” (Ioan 18,10). Fiind pasajul hotărîtor şi memorabil prin importanţă şi repetare întru fixarea lui de atracţie asociativă cu transferuri reciproce de sens şi alipire strînsă, îl reproduc şi în dacică: „Ith Seimon Paitrus hubands hairu uslauk (eduxit) ina jah sloh (percussit) this auhumistis gudjins sklak (servum) jah afmaim ait imma auso taihsvo”.

Credem că din confluenţa verbelor a scoate sabia şi a lovi s-a putut naşte, în vecinătatea slugii arhiereului, aici victima loviturii, dar apoi cel care scoate sabia, printr-o evoluţie perfect explicabilă în confuzia schimbării rolurilor pentru noua îmbinare şi sudură de sensuri, s-a putut naşte cuvîntul slugă. Fonetic, el provine în primul rînd din slahs, în germană Schlag, care înseamnă lovitura dată într-o bătaie sau încăierare, dar şi bătaia de clopot, de tobă, cadenţa, care poate fi muzicală sau militară etc. În Ioan, cîteva versete după pasajul esenţial 18,10, Iisus e luat la întrebări de arhiereu, şi unul dintre cei aflaţi acolo, părîndu-i-se răspunsurile impertinente, Îl loveşte peste obraz cu indignare: „Şi zicînd El acestea, unul dintre slujitorii care era de faţă I-a dat lui Iisus o palmă”. În dacică ni s-a păstrat versetul, publicat de Gabelentz şi Loebe împreună cu versiunea-sursă în vetus latina: „Ith thata qithandin imma sums andbathe standands gaf slah lofin iesua = Verum hoc dicente eo quidam ministrorum stans dedit ictum vola Iesu” (18,23). Am subliniat, pe lîngă sintagma care ne interesează aici pentru a stabili originea cuvintelor slugă şi slujitor, anume dedit ictum = gaf slah, încă un cuvînt, în română chiar slujitorul, căruia îi corespunde în latină minister, iar în dacică andbahts. Dar de acestea ne vom ocupa cu alt prilej.

Revenind la slahs = lovitură, şi la verbul slahan = a lovi, a bate, cred că trebuie să spunem încă o dată că au contribuit numai pe jumătate la configurarea cuvîntului slugă. Cealaltă jumătate o constituie aportul verbului uslukan, cu perfectul uslauk. În Ioan 9,14 ni se spune că lutum fecit Iesus et aperuit ei oculos, adică uslauk imma augona. Substantivul corespunzător este usluks = Oeffnung. În Efeseni 6,19 pentru in apertione oris mei avem în dacică: in usluka munthis meinis. Sonoritatea ne poartă fără greş la slugă. Aportul principal de sens mi se pare că e dat însă, cum am spus puţin mai înainte, de slahan = a lovi, fiindcă nu e de ajuns să scoţi sabia, ci trebuie să şi loveşti cu ea, pentru a fi o sluga vrednică. Din cele două surse menţionate, oricum, uslukan şi slahan (cu întunecarea sunetului fundamental la perfect, uslauk şi respective sloh, iar în germana modernă schlug, potrivit alternanţei vocalice în conjugare, specifică acestei familii), din împletirea lor mai bine zis provine neîndoielnic sluga, indiferent de cuantumul reprezentat de aportul fiecăreia dintre ele.

Să mai amintim un lucru. În limba veche sluga avea sensul, azi învechit, de slujitor înarmat de pe lîngă casă sau din suita unui boier sau a unui domn, evident mai apropiat de sensul iniţial. Cu acest înţeles apare la Neagoe, bunăoară: „Saul zise slugii sale care îi purta armele”. Sau la Alecsandri, mai aproape de noi (despre Banul Mărăcină): „A plecat în lungă cale / cu ceata slugilor sale/ şi cu cincizeci de voinici/ adunaţi toţi de pe-aici”.

E timpul să trecem la altă vocabulă din repertoriul disponibil pentru exprimarea servituţii. Verbul al doilea al fuziunii care s-a produs pentru a forja cuvîntul slugă, anume slahan, se află la originea încă unui cuvînt românesc, anume şleahticul. Funcţiile lui nu sînt deosebite de acelea pe care le îndeplinea sluga domnească, purtătoare a armelor regeşti, cum am văzut mai sus, şi gata să scoată sabia şi să lovească duşmanul.

În DEX, şleahticul apare ca un derivat de la şleahtă, cu sufixul-ic. Acest sufix s-ar putea să nu fie exclusiv latin, ci să aibă la origine mai ales pronumele personal dacic ik, corespunzător articolului adjectivul latin hic. Şleahticul ar păstra astfel conştiinţa că el reprezintă şleahta, că face parte din ea: slahta ik, în calitate de luptător ce loveşte şi învinge duşmanul (verbul slahan înseamnă a doborî la pămînt, a birui, a se bate în război). După cum varianta şleahtac ar putea să păstreze amintirea unui slaht ak, unde ak este conjuncţia dacică dar, însă = sondern, aber, denn. În treacăt fie spus, în chip de confirmare, din ik şi respectiv ak + im (sînt) provin vechile nume româneşti neaoşe Ichim şi Achim.

Cuvîntul corespunzător din germană, schlagen, e folosit cu sensul de a răsplăti pentru vitejia pe cîmpul de luptă în expresia schlagen zum Ritter = a face cavaler, a ridica la rangul de cavaler, ceea ce se întîmpla şi la noi în veacul de mijloc prin numirea în dregătorii a slujitorilor (şleahticilor) celor mai vrednici.

Şleahta (din dacicul slahta = Stamm = trunchi, origine, neam, seminţie) nu era în vechime o adunătură de haimanale şi zurbagii, sens decăzut pe care-l înregistrează magistral Arghezi: „Eram numai o şleahtă, tîlhari şi negustori, / ieşiţi de sub tejghele, călăi şi lipitori”.

Dimpotrivă, şleahtă era nobilimea, îndeosebi cea polonă, de unde se consideră că a venit cuvîntul la noi, cînd de fapt e doar o particularitate articulatorie a dacilor nordici, pronunţia sibilantă, şi cu acest sens apare la Ureche: „Nemeşii carei le zice şleahtă nu aşa de crai ascultă, cum de lege”. Din acest exemplu putem bănui existenţa unui corp cavaleresc guvernat după reguli proprii, o nobilime războinică. Mai mult, sensul acesta era atît de net marcat, încît a ajuns să exprime însăşi ideea de nobleţe, ca în Dosoftei: „Mulţi se nevoiesc, unii şi cu plată, să-şi facă nume de şleahtă pentru cinstea şi slava acestei lumi”. Cu titlu de confirmare, cuvîntul schiatta din italiană pare să fi venit tot din dacicul slahta, prin ostrogoţi.

Ar mai fi de spus cîte ceva despre şleahtă, dar lăsăm pe altă dată căci ne grăbim să trecem la ciomag, alt cuvînt cu ajutorul căruia se poate exprima ideea de slujire, de servitute. Aşadar, încă un echivalent pentru servus, în anumite situaţii, este thiumagus, din care evident derivă ciomagul nostru. Bunăoară, lui Moise i se spune ciomagul lui Dumnezeu, adică slujitorul de care se sprijină acesta pentru a-şi atinge scopul de a ţine sub ascultare poporul israelit. Tot astfel David e şi el un ajutor pentru îndeplinirea poruncilor Domnului, astfel spus e tot un ciomag. Iată exemplele biblice menţionate mai sus: „A sprijinit pe Israel, slujitorul său (adjuvit Israela, servum suum = hleibida Israela, thiumagu sein), ca să-şi aducă aminte de mila Sa”, spune Maria în cîntarea către Preaînaltul după ce a primit buna vestire de la Îngerul Gavriil (Luca 1,54). Apoi, tot în Evanghelia după Luca (1,69), în Cîntarea lui Zaharia: „Şi ne-a ridicat putere de mîntuire în casa lui David, slujitorul Său” = servi sui = thiumagaus seinis.

Thiumagus e un cuvînt compus, format din thius şi magus, dintre care primul element exprimă ideea de slujire, iar cel de al doilea puterea magică, de la verbul dacic magan = a putea.

Thius înseamnă knecht = slugă, argat, valet, servitor. A dat în română ţiutoarea, care este ancilla, slujnica arhiereului care-l denunţă pe Petru. Dată fiind vulnerabilitatea servituţii sale, e de înţeles că ajungea uneori ţiutoarea stăpînului. Cuvîntul a ajuns şi la italieni, zio, şi la spanioli, tío, cu accepţia: neică, neiculiţă, ins (în sens peiorativ), un tío cabrón fiind un tip dat dracului, uns cu toate alifiile. Iar la feminin, tía, însemnează leliţă, mahalagioaică şi, argotic, prostituată. De ajuns pentru astăzi.

 

 

Revista indexata EBSCO