Mar 17, 2016

Posted by in Consemnari

Vasile IANCU – „Scriitorul” de dupã gratii şi modéle morale ignorate

      Deseori, auzim (în emisiuni televizate tiribombiste, soporifice) şi citim (în publicaţii de doi lei, numai bune pentru ambalarea scrumbiilor) că ne lipsesc modélele morale – profesionale – spirituale. Ca şi cum am şterge cu buretele peste întreaga noastră istorie, cu personalităţile ei glorioase, exemplare prin tot ce au lăsat moştenire urmaşilor. Din care şi noi, contemporani uituci, facem parte. Ca şi cum neamul acesta s-ar fi născut mai ieri-alaltăieri, pe nisipuri mişcătoare, şi ne-am căptuşit numai cu „băieţi deştepţi”; cică, investitori, transportîndu-şi trupurile ghiftuite, cu lanţuri grele de aur pe gîturile groase, în merţane. E drept, amnezia privind modélele trecute şi prezente, acestea din urmă, foarte discrete, greu de descoperit ochilor opaci, tinde să ocupe spaţiul public, iar o consistentă parte din tînăra generaţie parcă ar veni din…neant. Parcă n-ar avea părinţi, bunici, moşi şi strămoşi, parcă n-ar fi trecut prin vreo şcoală. Aşa se şi explică de ce multor tineri recenţi, cu lecturi sărace şi limbaj pe măsură, cu educaţie extrem de precară în familiile lor filoxerate de utopia roşie sau/şi de goana după banul necinstit cîştigat, pildele lor de succes sînt semianalfabeţii şi sfertodocţii îmbogăţiţi prin furt şi minciuni devastatoare. Care, ajunşi după gratii, mai fură încă o dată şi încă o dată, devenind, vai, Doamne, autori de cărţi. Infractorul e numit, nici mai mult, nici mai puţin, „scriitor”! Mai mare batjocură la adresa truditorilor cuvîntului scris nu se poate. Se-nţelege de la sine, cărţile alea scrise pe bandă rulantă sînt contrafăcute de alţii, numindu-se, pesemne, universitari (deloc modéle, dimpotrivă), compromiţînd foarte urît numele de scriitor, dar şi pe acela de prof. univ. dr.

Scriitorul, potrivit tuturor dicţionarelor serioase din lume, este autorul unor opere literare. Punct. Sigur că sînt şi alte sensuri, unele uitate: copistul din unele instituţii de altădată, grămăticul, logofătul din cancelariile domneşti. Profesiuni onorabile. Mai e şi scriitorul de vagoane, cel care scrie pe vagoanele de marfă conţinutul transportului, expeditorul, destinaţia etc., slujbă socială foarte utilă, în total răspăr cu „scriitorul” infractor de azi. O specie născocită de o lege făcută de minţi suficiente, ca să fim îngăduitori, fără simţul realităţii, lege care deformează, şi ea, viaţa semenilor oneşti. O specie de infractori care mai săvîrşeşte, după gratii, alte infracţiuni: furtul de cuvinte, dacă e cazul, şi de idei. Trist şi grav e că judecătorii care au asemenea „opere” sub nasul lor nu sancţionează impostura evidentă. Normal ar fi să arunce la coşul de gunoi kilogramele de maculatură, şi aceea furată, furişată în celule cu ştiinţa slujbaşilor puşcăriilor. O maculatură ineptă şi perfidă. De ce se lasă ei păcăliţi? Ghici ciupercă ce-i! Pentru că nu trebuie să fii critic literar sau, în cazul maculaturilor poreclite ştiinţifice, academician ca să-ţi dai seama că paginile alea declarate „lucrare ştiinţifică ori literară” sînt falsuri ordinare. Şi un şcolar mai isteţ de gimnaziu, cu lecturi obligatorii din clasicii literaturii române, uitîndu-se la asemenea pagini încropite, pagini de ruşine, îşi dă seama că are în faţă nişte făcături sau furturi pe apucatele. Numai domnul/doamna judecător, nu şi nu. Ar fi fost cazul ca judecătorul-judecător să le mărească pedeapsa acestor „scriitori” pentru furt, pentru înşelăciune, nu să le reducă anii de puşcărie. Iar pe cei care au girat (şi încropit) asemenea plăsmuite lucrări – ne vine greu să le spunem cadre universitare – să-i cheme în instanţă pentru clare infracţiuni: luare de mită, complicitate la furt. Cuvîntul intelectual e total nepotrivit în cazurile deja ştiute, compromiţînd şi această noţiune. Mai exact, e vorba de veritabilă hoţie de cuvinte, şi alea şchioape, de impostură penală. Instituţiile statului cu responsabilităţi în materie ar trebui să aibă toleranţă zero faţă de aceste infracţiuni, posibile pentru că nişte legiuitori au gîndit strîmb. Ca să nu zicem pînă la nivelul frunţilor înguste. Toleranţă zero şi faţă de acele persoane care şi-au obţinut doctorate pe bani, influenţă, ataşament servil faţă de un partid sau altul, la putere, fireşte. Ce să mai spunem de diplomele cumpărate/ furate cu ajutorul internetului, parafate apoi de vreo universitate SRL-istă? Atunci, forumiştii care, toată ziua – bună ziua, acoperă ecranele laptop-urilor cu kilometri de cuvinte, cînd mai şchioape şi agramate, cînd mai vulgare, pînă la pornografie, să nu pretindă, şi ei, calitatea de scriitori? Apropo de internet, adevăr grăieşte Umberto Ecco: „…dă dreptul unor legiuni de imbecili să se exprime şi-l promovează pe prostul satului”. Acest instrument-mijloc electronic, extrem de util, de altminteri, a devenit pentru foarte mulţi purtători de căşti zeul contemporan, înlocuind orice e normal şi bogat în sensuri simbolice:  cărţile autentice, pictura frumoasă, natura superbă, desfătătoare, îmbogăţită, eventual, în spaţiile populate cu oameni, cu opere sculpturale. Şi alte astfel de lucruri făurite de fantezia şi inteligenţa umană care să ne pună pe gînduri, să ne emoţioneze. Ei bine, mai toţi aceşti „scriitori” de după gratii şi alţii asemenea lor (încă în libertate) sînt modéle de succes pentru destui tineri imberbi. Nu de succes profesional (profesia multor infractori nu e bine definită) şi moral. Nu, e vorba de fascinaţia  iluzorie pentru averea strînsă de aceşti hoţi postdecembrişti. Politicieni ori ba. Pentru că unii chiar „fascinează” – creierele şterse, să ne înţelegem – prin averile acumulate într-un timp record; cît a acumulat, de pildă, familia  Krupp în două-trei generaţii, muncind pe brînci, cu inteligenţă inovativă de excepţie şi superioară capacitate de administrare a afacerii, pornind de la un modest atelier de fierărie-turnătorie. Aşa au pornit pe drumul înstăririi, la noi, şi Malaxa, şi Mociorniţa, şi Guban şi atîţia alţii. Or, miliardarii de carton postdecembrişti au apucat, cum ştie toată lumea (numai instituţiile menite să ne apere de hoţi şi justiţia au aflat cam tîrziu), pe alte căi, vlăguind teribil economia şi finanţele, în consecinţă, subţiind pînă la sărăcire umilitoare punga milioanelor de români.

O mare bucurie şi speranţă în viitorul acestei naţii avem cînd vedem tineri (olimpici ori ba, talentaţi artisticeşte ori ba, în orice caz, inventivi şi harnici) care gîndesc cu seriozitate la destinul lor profesional şi social, care vorbesc curat româneşte, care pun preţ pe valorile morale şi spirituale. Tineri care înţeleg să trăiască, cu îndrăzneală şi înţelepciune, prezentul, neuitînd, nici ei, că nu vin din praful istoriei şi că fericirea nu depinde exclusiv de bani, şi iar bani. De altfel, fericirea e ceva destul de relativ. Cum scrie undeva Mihail Bulgakov, este ca şi sănătatea: o ai, nici n-o bagi în seamă. Cu siguranţă, aceşti tineri au modéle în familie, în neamul lor, au aflat repere moral-spirituale şi în cărţi. La toate aceste lucruri ne gîndim ori de cîte ori citim pagini revelatoare despre vieţi pilduitoare, multe dintre ele, plecate nu de mult în lumea de dincolo, aşadar, modéle din contemporaneitate. Se pare, ignorate tot mai accentuat. Pentru că, nu-i aşa?, ne grăbim. Noi, însă, avem această obstinaţie: să ne aplecăm asupra paginilor cu eroi adevăraţi, cu modéle ale căror destine au fost dramatice, ridicîndu-se deasupra timpului parşiv. Pentru a înţelege şi mai adînc prin ce am trecut şi cum a fost cu putinţă.

Recent, am parcurs cu acelaşi interes trei cărţi apărute la Editura Fundaţiei Academiei Civice, prezentînd, în modalităţi scriptice diferite, trei modele, în primul rînd, morale: Corneliu Coposu, Ilie Lazăr, ambii, doctori în Drept şi fruntaşi naţional-ţărănişti, oameni politici de mare verticalitate, şi medicul Miltiade Ionescu. Toţi trei, arestaţi pentru „delicte” politice, condamnaţi la ani grei de puşcărie în regimul totalitar comunist. În cele peste 8oo de pagini cîte cuprind opurile găsim mărturii  memorabile, atitudini concludente  pentru generaţiile prezente şi viitoare, între aceste gesturi impecabile, o rezistenţă în faţa răului cum numai la oameni rari/puternici se poate întîlni. Istoriografia comunismului românesc ce urmează să se scrie are materie din belşug şi în aceste cărţi. Dar şi memorialistica de calitate se îmbogăţeşte cu aceste pagini. E vorba de confesiunile seniorului politicii româneşti postbelice, Corneliu Coposu, în dialog cu Vartan Arachelian (Mărturisiri, ediţia a treia, revăzută, 2014), monografia „Ilie Lazăr. Consecvenţa unui ideal politic”, de Andrea Dobeş (ediţia a doua revăzută şi adăugită, 2015) şi de „Detenţie totală” (interviu filmat de regizorul Cristi Puiu, cu DVD inclus, interviurile audio realizate de Mihaela Udrescu, Silica Tănase, selecţie de texte şi anexe– Traian Călin Uba şi Virginia Ion, prefaţă – Romulus Rusan, 2014). Editor, acelaşi tenace profesionist, scriitorul Romulus Rusan. Primii doi, personalităţi remarcabile, s-au format sub mentoratul moral-politic al lui Iuliu Maniu. Pînă la sfîrşitul vieţii lor, l-au avut ca model pe liderul naţional-ţărănist, mort, cum ştim, în puşcăria de politici de la Sighet, trupu-i fiind aruncat în groapa anonimilor.

Sînt, în confesiunile unuia din părinţii democraţiei româneşti, numeroase fapte de istorie trăită. Unele, cu tot dramatismul lor, povestite cu o seninătate superioară, nu o dată, chiar cu umor. Secvenţa vizitei lui Petru Groza la Stalin, auzită din gura prim-ministrului României în curs de bolşevizare e antologică. Vizită decisivă pentru viitorul şef al Guvernului, instalat, cu voie de la Tătucul kremlinez, pe 6 martie 1945. Şi, fapt important, Corneliu Coposu face clarificări cu privire la acest politician oportunist, parlamentar, în mai multe rînduri, în legislativul interbelic, trecut apoi, cu arme şi bagaje, în barca bolşevicilor. „Aveam o problemă administrativă care trebuia soluţionată. Nu mai ştiu exact dacă nu era vorba de arestarea abuzivă a unui prieten politic pentru care încercam să intervin. (Începuseră arestările adversarilor politici din rîndul partidelor istorice, iar Corneliu Coposu, şeful de cabinet al lui Iuliu Maniu nu fusese – încă! – pus în cătuşe – n.n. V.I.) De altfel – fac o paranteză – puterea lui Groza era minimă, putea realiza ceva numai dacă reuşea să se explice faţă de fruntaşii comunişti; uneori, dacă era vorba de o problemă minoră, reuşea; încolo, prezenţa lui era pur formală în fruntea guvernului. În sfîrşit, mi-a povestit cum a fost la Moscova audienţa la Stalin. Mi-a spus că a intrat în anticameră, după ora la care i se fixase audienţa. La un moment dat s-au deschis uşile, a ieşit o secretară care l-a anunţat: Poftiţi la generalissim! Şi am intrat acolo – vă reproduc cuvintele lui – m-am apropiat de el –, stătea pe un soi de cotineaţă, ceva mai înaltă decît podeaua –, m-am aruncat în genunchi, i-am sărutat picioarele şi i-am spus: în sfîrşit, mi-am atins idealul de mic copil. Ziua aceasta va fi cea mai frumoasă zi din viaţa mea. Stalin, vădit impresionat, m-a luat de braţ, m-a ridicat, m-a îmbrăţişat, îi făcuse o impresie deosebită circul meu. Şi pe urmă am stat de vorbă amiabil. Zicea: Cred că l-am cîştigat – ţi-am spus eu că sînt un circar fără pereche!” Cam ăsta a fost şeful primului guvern „democrat-popular” postbelic!  Şi un alt episod pe deplin lămuritor: „În ceea ce priveşte data de 12 ianuarie 1990, după opinia mea, a fost o competiţie pentru putere. La ora aceea, zarurile încă nu erau aruncate şi existau diverşi pretendenţi la guvernarea României. Nu era foarte clar stabilit raportul dintre grupul de oameni care confiscaseră revoluţia, sub pretextul că reprezintă o emanaţie a acestei revoluţii, şi alţi demnitari care, şi ei, îşi doreau aceeaşi poziţie. Aici, vreau să spun următorul lucru. Recent, într-una din afirmaţiile iresponsabile pe care le-a făcut preşedintele Iliescu, eram învinuit, eram admonestat că, dacă am avut pretenţia de a reprezenta un partid sau o masă de oameni, de ce nu m-am dus să preiau puterea după fuga Ceauşeştilor? Aici, preşedintele Iliescu face o eroare, o eroare voită, fiindcă dînsul ştie foarte bine că din primul moment am fost prezent, nu pentru a prelua puterea, că nu m-a interesat problema – toată lumea ştie că eu nu rîvnesc să fiu preşedinte, prim-ministru, ministru, preşedinte de corpuri legiuitoare, ci doresc a da concurs la străbaterea acestui interval de anarhie posterior prăbuşirii regimului lui Ceauşescu. Ce s-a întîmplat? Am încercat să pătrund la Comitetul Central unde erau adunaţi cei care aveau pretenţia de a prelua conducerea ţării. N-am fost primit. Nu numai că n-am fost primit, am fost refuzat cu indignare de către aceşti domni – pot să-l citez pe domnul Iliescu, pe domnul Bîrlădeanu –, lucru care rezultă chiar din cartea autobiografică a primulu-ministru Petre Roman. (…) Cînd m-am anunţat, aceşti domni au sărit într-un glas, exclamînd: Daţi-l afară imediat!” Mai limpede nu se poate. Ce-a urmat se ştie.

Un crîmpei din preocupările omului politic şi intelectualului Corneliu Coposu e ilustrat şi de reproducerea unei traduceri făcute de acesta din Rudyard Kipling, poemul Dacă…, în anul 1967, prin urmare, la trei ani după eliberarea din puşcăriile comuniste. Tălmăcirea a fost tipărită în ziarul „România Liberă”, din 14 noiembrie 1995. (Seniorul încetase din viaţă la 11 noiembrie acelaşi an.) Regăsim în toate cele opt strofe ale poemului scriitorului englez (Premiul Nobel, 1907) ceva din trăirile omului contemporan nouă, jignit de mulţimi ignorante: „Dacă suporţi să auzi, despre spusele tale cinstite,/ Gînduri jelene, scornite de răi, pentru gloate smintite,/ Dacă din opera ta s-au ales doar ruine şi spaţii,/ Singur, cu scule stricate, de poţi s-o refaci, din fundaţii…”  Puneţi într-o imaginară balanţă pe acest om şi pe oricare din gloata de politruci, de ieri şi de azi, şi veţi vedea…prăpastia.

Un alt bărbat politic, de o dîrzenie şi onestitate exemplare: Ilie Lazăr. Născut  în satul Giuleşti din Maramureş, din familii nobiliare, descendent a şapte generaţii de preoţi, cum scrie Andrea Dobeş, şcolit la Sighet, Lugoj şi Cluj, unde şi-a luat şi doctoratul în Drept (1919). Ofiţer în armata austro-ungară, în anul 1918, dezertează cu întreaga lui cómpanie, de el comandată, şi participă la eliberarea Cernăuţiului. Este primul care arborează steagul românesc pe clădirea primăriei din capitala Bucovinei. La 23 de ani, vine la Alba Iulia, în ziua istorică de 1 Decembrie 1918, ca delegat, reprezentînd plasa Ocna Şugatag din Maramureş. Participă la eliberarea oraşului Sighet de sub ocupaţia trupelor austro-maghiare. Este avocat la Baia Mare, pleacă la Viena pentru desăvîrşirea cunoştinţelor în Drept şi perfecţionarea limbii germane, face cursuri de canto (prin părţile Sighetului era considerat cel mai bun bas, alături de Traian Grozăvescu, viitorul solist al Operei din Viena), e pretor al plaselor Carei şi Ardud, deputat în Parlamentul României, susţinînd cu ardoare şi argumente irefutabile interesele maramureşenilor săi, îndeosebi, ale păturilor sărace, membru marcant al Partidului Naţional ?ărănesc, orator redutabil, ziarist de talent incontestabil ( a înfiinţat şi ziarul „Acţiunea Maramureşeană”, al cărei director a fost), practică avocatura cu succes în Bucureşti. Cînd, în Germania, dominată de partidul nazist, se fac pregătiri de război, Ilie Lazăr avertizează despre pericolul ce pîndeşte Europa. În discursuri publice şi în scris. În timpul regimului autoritar antonescian, ia apărarea evreilor şi face demersuri concrete pentru ocrotirea lor în faţa acţiunilor antisemite, legionare şi de după scurta guvernare legionară. Suportă şi detenţia (eliberat curînd din lipsă de probe) şi internarea în lagărul de la Tg. Jiu, dimpreună cu alţi doi fruntaşi naţional-ţărănişti, colaboratori apropiaţi ai lui Iuliu Maniu, Aurel Leucuţia şi Ion Răchiţeanu. Deloc întîmplător, numele său apare în multe note ale Serviciului Special de Informaţii (Siguranţa) şi după eliberarea din lagăr. Dovadă a democratismului acestui vertical om politic este şi mărturia prim-rabinului judeţului Maramureş, Solomon Leib Teitelbaum, care, într-o scrisoare, zice negru pe alb că îl „asigură de respectul ce vi se cuvine la care aveţi dreptul din partea noastră…” etc. În pofida tuturor acestor merite de necontestat, cu toate calităţile sale moral-profesionale, autorităţile comuniste au decis arestarea lui (mai 1946), judecarea de către falsul Tribunal al Poporului, apoi, de Curtea Militară de Casaţie şi Justiţie,Tribunalul Militar al Regiunii Bucureşti, şi condamnarea lui Ilie Lazăr la 12 ani de temniţă grea, 5 ani de degradare civică, confiscarea averii şi plata cheltuielilor de judecată. Încercase să fugă din ţară şi este arestat în vestitul lot de la Tămădău. După eliberarea din puşcăriile comuniste (în mai 1964, se găsea în lagărul de exterminare de la Periprava), este silit să plece la Cluj, unde a fost găzduit, destulă vreme, într-o pivniţă. A păstrat vechea legătură cu mai tînărul său prieten Corneliu Coposu. Fiica, Lia Lazăr, fusese exmatriculată din facultate, primise şi ea un an şi jumătate de puşcărie politică, ginerele său Ion Gherasim fusese şi el condamnat la 12 ani de muncă silnică. Prin urmare, o familie distrusă.  Nepotul, Ion-Andrei Gherasim (după anul 1990, şeful de cabinet al lui Corneliu Coposu) are mărturii scrise că Ilie Lazăr a fost urmărit de Securitate, chemat periodic la această sinistră instituţie de tip K.G.B.-ist, momit deseori cu vicleana propunere de a fi colaborator (securiştii judecau/judecă oamenii după chipul şi asemănarea lor!), pînă la moarte (6 noiembrie 1976). Cu puţin timp înainte de sfîrşitul pămîntesc, Ilie Lazăr le scria, între alte cuvinte emoţionante, puţinilor prieteni care mai rămăseseră în viaţă: „În activitatea mea publică m-am ataşat de cei mai aleşi fii ai neamului, pe care n-am înţeles să-i trădez, ci să-i urmez cu credinţă, dragoste şi devotament, pînă la moarte. N-am înţeles să parvin în viaţa publică prin trădări, oportunisme şi alte manevre, decît prin omenie”. Lecţie de care foarte puţini politicaştri de azi ţin seama. La drept vorbind, nici n-au auzit de ea.

Pe cînd îşi făcea profesiunea cu pasiune, aceea de medic la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică Bucureşti, Miltiade Ionescu este arestat pentru „activitate contrarevoluţionară împotriva regimului”. În grupul celor arestaţi, 14 tineri, erau patru medici, doi avocaţi, un fost ofiţer al Armatei Regale, un mecanic şi o grefieră. Toţi au „încasat” de la Tribunalul Militar Bucureşti între 5 ani de închisoare corecţională şi 25 de ani de puşcărie şi muncă silnică. Toţi au trecut prin infernul temniţelor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud, Rîmnicu Sărat, Dej, Miercurea Ciuc (aici, erau întemniţate femeile), prin lagărele de exterminare de la Poarta Albă, prin minele de la Cavnic şi Baia Sprie etc. Este arestat şi fratele medicului, Petru Ionescu, pe atunci, student, condamnat la 5 ani de închisoare. Pentru că, elev de liceu în Galaţi, făcuse parte dintr-o „organizaţie contrarevoluţionară şi uneltise contra ordinii sociale”. Cînd, după amnistia din 1964, este eliberat, i se propune, în mai multe rînduri, sub presiuni psihice, să colaboreze cu Securitatea. Refuză net, cu o demnitate inalterabilă: „Nu v-am rugat eu să mă eliberaţi, îi răspunde ofiţerului securist, aşa că nu semnez niciun angajament”. Şi a pus mîna pe bagaj să plece din nou în lagărul de muncă forţată. Atunci, ofiţerul anchetator l-a lăsat în pace. Fireşte, a fost mereu sub supravegherea Securităţii. Între faptele incredibile pe care le istoriseşte fostul deţinut politic este şi acela cînd un tînăr locotenent de Securitate, recrutat în ultimul an de facultate, după ameninţări că va avea de suferit dacă refuză oferta, promiţîndu-i-se totuşi că va lucra în administraţie, este transferat, într-o împrejurare fatală pentru el, să ţină locul unui maior anchetator. În camera de anchetă, deţinutul, intuind  că are de a face cu un alt fel de securist – pasăre foarte rară! –, îl roagă pe acel „băiat subţire, cu mult bun simţ” să-i permită să dea un singur telefon acasă, s-o înştiinţeze pe unica lui copilă că trăieşte. Convorbirea a fost înregistrată şi tînărul locotenent este acuzat de trădare, într-un proces cu mare tam-tam în puşcărie, şi este executat în Valea Piersicilor, de la Jilava.

Definirea regimului totalitar comunist este elocventă în viziunea lucidă a medicului Miltiade Ionescu. Între măsurile-forte ale acestui regim se află, neîndoielnic, arestarea şi întemniţarea oamenilor cu vocaţia libertăţii şi demnităţii. Un fragment: „…Detenţia de tip comunist (…) a fost o detenţie totală: nu se rezuma numai la cel condamnat, aflat în centrul fenomenului concentraţionar, ci recurgea la o serie de presiuni formidabile, care nu ţineau numaidecît de condiţia aceasta de privare de libertate. Adică tot ce exista, familie, prieteni, cunoscuţi ai deţinutului politic, toţi trebuiau să fie supuşi acestei presiuni, să participe la această detenţie. Şi prin asta ei căutau să-ţi demonstreze că nu ai pe nimeni…”

În prefaţa lui Romulus Rusan, putem citi şi această frază: „Medicul Miltiade Ionescu a fost unul dintre cei mai stimaţi cetăţeni ai gulagului din România”. A murit în anul 2008. Rămîne un reper moral şi profesional pentru viitorime. Pentru cei care ştiu să vadă şi să respecte aceste modele morale. Şi astfel de etaloane umane mai putem oferi. Important e ca şi tinerii de azi să le cunoască şi să le urmeze. În egală măsură, şi faptele exemplare ale unor contemporani de lîngă noi, adesea, trăind cu mare discreţie în lumea valorilor autentice, trebuie respectate şi continuate.

Nu se cuvine să punem pe talerele unui cîntar aceste vieţi pilduitoare şi escrocii miliardari, între ei, şi „scriitorii” de după gratii. O contrapunere ar fi o jignire pentru orice român cu bun simţ, ar fi absurd pentru orice minte sănătoasă. Sînt lumi paralele. Ce alegem?, asta-i întrebarea.

Revista indexata EBSCO