Mar 17, 2016

Posted by in Consemnari

Eugen MUNTEANU – Mioara Avram, omagiu in aeternum

Încă din primii ani ai carierei mele universitare, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, mi‑am exprimat frecvent, în faţa studenţilor mei ieşeni, opinia că o Academie Română unde au încăput scriitori mediocri precum Fănuş Neagu, dar nu au avut loc personalităţi proeminente ale lingvisticii şi filologiei româneşti, cum au fost Mioara Avram şi Ion Gheţie, suferă de o gravă carenţă de reprezentativitate. Celor care mai formulează astfel de obiecţii ca cea de mai sus li se răspunde că cei doi mari filologi, creatori de şcoală şi autori ai unor opere monumentale, „şi‑au făcut‑o cu mîna lor”, prin faptul că s‑au opus jalnicei reforme ortografice (generalizarea folosirii lui â şi a formei sunt) promovate şi impuse, dictatorial şi populist, la începutul anilor ’90, în Academia Română, de preşedintele de atunci, Mihai Drăgănescu, în pofida dezacordului explicit şi motivat al marii majorităţi a specialiştilor, din institutele Academiei sau din Universităţi. Cei care invocă asemenea „argumente” se întîmplă să fie, de regulă, oportuniştii care s‑au folosit de momentul respectiv ca de o trambulină pentru propriile exerciţii carieriste. Lider informal de necontestat al comunităţii gramaticienilor români, personalitate puternică, din stirpea celora pentru care principiile şi convingerile nu pot fi negociate, cercetătoare de mare suprafaţă, a cărei statură simbolică reprezintă Gramatica românească însăşi, Mioara Avram nu avea cum să cedeze, să îşi „trădeze” şi să îşi „vândă” convingerile şi colegii de breaslă, nici măcar cu scuza, atît de plauzibilă pentru multă lume onorabilă, „Paris vaut bien une messe!” La fel de fermă s‑a dovedit Mioara Avram şi în altă chestiune disputată în atmosfera tulbure de la începutul anilor ’90, şi anume în problema aşa‑zisei „limbi moldoveneşti”, a cărei existenţă, separată de cea a limbii române, era clamată cu virulenţă şi obrăznicie de puternicele forţe politice rusofile şi rusofone de la Chişinău, dar combătută cu înflăcărare patriotică dar şi cu riscuri majore de elita intelectuală românofonă din Basarabia. Sub pretextul prudenţei diplomatice, dar în fond ca vechi reflex al obedienţei internaţionaliste de odinioară faţă de Moscova, noua putere instalată la Bucureşti şi reprezentată de Ion Iliescu, „recomanda” filologilor români, în special pe canalele discrete, „de la om la om”, reţinere şi „neutralitate” faţă de problema respectivă, iar agenţii de influenţă din Academie ai vechiului activist comunist, între care mai vizibil se arăta Ion Coteanu, îi puneau în practică „directivele”.  Ca şi cum afirmarea falsei limbi moldoveneşti nu ar fi reprezentat o absurditate ştiinţifică, vechiul tovarăş Coteanu, preşedinte în funcţie al Asociaţiei Filologilor Români, a încercat să blocheze, după o convorbire telefonică cu Ion Iliescu, la una dintre ultimele adunări generale  ale Asociaţiei, care a avut loc la Timişoara prin 1990‑1991, o propunere a grupului de lingvişti basarabeni, din care făceau parte, dacă îmi amintesc bine, regretatul Silviu Berejan şi profesorul Anatol Ciobanu. Propunerea era de a se adopta o declaraţie a Adunării Generale privitoare la identitatea dintre română şi „limba moldovenească”. În faţa unei adunări timorate, printre puţinii care au susţinut pe faţă propunerea colegilor basarabeni au fost Mioara Avram, Flora Şuteu şi Dumitru Irimia. Atunci, la Timişoara, a fost prima dată cînd am întîlnit‑o pe „marea doamnă a gramaticii româneşti” şi i‑am făcut cunoştinţa. Am reîntîlnit‑o în aceeaşi perioadă, încă  de două, poate de trei ori, cu prilejul conferinţelor anuale organizate de Dumitru Irimia sub genericul „Limba română – azi”, la Iaşi şi Chişinău. În ciuda problemelor de sănătate evidente, Mioara Avram a ţinut neapărat să o însoţesc în două plimbări prin Copou şi prin zona centrală a Iaşiului, zonă despre care afirma că este, după părerea sa, cea mai nobilă, mai frumoasă şi mai curată zonă a României. Avea, mi se pare, pentru Iaşi un ataşament special, una dintre bunicile sale fiind, dacă ţin bine minte, ieşeancă. Am mai vizitat‑o de două ori la Bucureşti, în biroul său de la Institutul de Lingvistică, am purtat cîteva convorbiri telefonice. Dovezilor mele de admiraţie sinceră le‑a răspuns constant prin semne de simpatie şi preţuire. Durînd fiecare dintre ele mai mult de două ore, discuţiile cu ea au fost sincere, pline de substanţă, dar şi de spontaneitate.

Nu am nici o dovadă, nu am făcut cercetări, d‑ei nu mi‑a spus‑o niciodată, nici nu am îndrăznit să o întreb, dar cred că îi datorez mult mai mult decît o simpatie binevoitoare! Bănuiesc că ea, Mioara Avram, este cea care a susţinut ca unul dintre premiile Academiei pentru anul 1995 (acordat în 1997) să îmi fie acordat pentru cartea mea Lexicologie biblică. Am această bănuială deoarece singurele persoane cărora le trimisesem cîte un exemplar din carte fuseseră ea şi Ion Gheţie.

Revista indexata EBSCO