Mar 17, 2016

Posted by in Consemnari

Mircea Radu IACOBAN – Creangã şi Caragiale asasinaţi!

Constat că lumea începe să ia de bună basna cu asasinarea lui Eminescu. Citind şi răscitind sumedenia de articole dedicate oribilei asasinări a poetului ne-pereche, intri la idei şi suspicionezi întreaga alcătuire a istoriei literaturii române. Numai Eminescu să fi fost ucis? Aş! Dacă ţinem seama şi de celelalte asasinate scriitoriceşti denunţate de vajnicii detectivi amatori, începe să se rotunjească tot mai ameninţătoare imaginea unei naţii ce-şi hăcuieşte cu voluptate scriitorii! Luat de val, am încercat să demonstrez, folosind cam aceeaşi baterie de „argumente” în virtutea cărora Maiorescu este declarat mizerabil asasin, că şi lui  Ion Creangă i s-au scurtat mişeleşte zilele (era spion rus: ascuns la Golia, aduna pe şest nume din pomelnice, spre a le oferi negustorilor de suflete moarte din Penza şi Nijni Novgorod). Evident, după cazurile Eminescu, Goga, Rebreanu, Labiş, Deşliu, Preda, trebuie luată cu toată seriozitatea în discuţie şi asasinarea lui Ion Creangă. A fost un personaj dubios şi, revăzîndu-i datele biografice, se observă  de la o poştă că avem de a face cu un spion suprimat cînd patronii săi l-au considerat deranjant. Suspect: nu se ştie nici cînd s-a născut (1837 – spune mama; 1839 – scrie în mitrică; mai sînt propuse şi alte cîteva date), avea nume de rezervă (Nică al lui ?tefan a Petrii la Humuleşti, Ion ?tefănescu la Fălticeni, Ion Creangă la Iaşi): în spatele aparenţelor, adică, a scriitorului „din popor” atins de aripa geniului, se ascunde un tenebros complotist aflat în simbria ruşilor. De pildă: se vede limpede că „Ivan Turbincă” este proză comandată. Se stinseseră ecourile Războiului Crimeii, dar nu şi al ocupării Moldovei de către oştenii generalului rus Budberg. Oricînd prindea bine o susţinere în plan propagandistic, rusul Ivan fiind zugrăvit de Creangă ca generos, isteţ, curajos şi totdeauna în graţiile lui Dumnezeu. Apoi, Creangă i-a ajutat consistent pe ruşi în gestionarea afacerii sufletelor moarte, intuită încă din 1840 de Gogol. Una dintre principalele atribuţii ale diaconului de la bisericile „40 de sfinţi” şi „Golia” era administrarea circuitului miilor de file ale Pomelnicelor morţilor. Enoriaşii aduceau mereu liste cu nume ale răposaţilor, multe cu rezonanţă slavă, iar Creangă le trimetea pe ascuns la Petersburg, spre a fi trecute în controalele armatei. Cînd Creangă a trebuit să părăsească tagma clericilor, s-a sleit şi izvorul pomelnicelor. Prozatorul îşi scălda suferinţele în butoiul din Bojdeucă şi nu numai că nu aducea nici un folos, dar era şi primejdios prin ceea ce ştia. Dacă-şi dă drumul la gură? Aşa că s-a decis lichidarea. Potrivit unei variante,  la 31 decembrie 1889 scriitorul a mîncat niscaiva gogoşi cu dulceaţă la o franzelărie de pe Lăpuşneanu. Atunci s-ar fi produs otrăvirea, uşurată şi de gălăgia şi vînzoleala ajunului anului nou. Alte surse se referă, cum ne-am obişnuit, la Masonerie. Creangă, se ştie, a fost membru şi ar fi supărat pudica şi onorabila confrerie prin scrieri prea de tot lumeşti. A fost decisă totala lui eliminare din controale, fiind preluat „la pachet” cu Eminescu. Culmea este că, precum Eminescu, şi-a proorocit decesul, anunţîndu-l criptat.  Lectura rebusistică efectuată de prof. N. Georgescu are drept obiect  ultimul interviu al  lui Eminescu, cel din 1889, şi identifică „pe a doua diagonală a încrucişării, frumoasele sume 30 + 16 + 16.” Noi, citind cu abacul în mînă, o amplă frază din „Amintiri…” am descoperit, cu acelaşi tip de lectură, o formulă cifrică asemănătoare: 34 + 15 + 15. Tot 64 adică, deci, clar, Creangă a fost asasinat! Anunţam, în finalul acelei tablete, că am suspiciuni rezonabile privind şi asasinarea lui Caragiale. Ei bine, m-am documentat  cum se cuvine şi am ajuns la concluzia că, pînă acum, românii au purtat ochelari de cal şi n-au ştiu să vadă infamele lucrături asasine căror le-a căzut victimă floarea literaturii  române, începînd chiar de la borna zero – ciobanul din „Mioriţa”. Utilizînd reputatele procedee deductive marca Poirot şi căutînd cu fervoare adevărul biografic ascuns sub mantaua intereselor haine, am avut teribile revelaţii. Prima: Caragiale a fost neîndoielnic asasinat.  La Berlin – de asta a şi fost scos din ţară. Era şi de aşteptat: prea multe fire îl leagă, şi biografic, şi ideatic, de Eminescu, de unde şi tragicul destin comun: amîndoi sufleori în trupa Pascaly, amîndoi revizori şcolari în Moldova, amîndoi citesc la „Junimea”, amîndoi condamnă „pătura superpusă”, amîndoi tutelaţi de Maiorescu, amîndoi în graţiile Veronicăi, amîndoi  scriu  la „Timpul”, amîndoi oameni de teatru, amîndoi ştiu nemţeşte (Caragiale, aşa şi-aşa) şi, pour la bonne bouche, amîndoi deranjează din ce în ce mai mult însăşi temelia statului burghezo-moşieresc. În cazul dramaturgului, totul culminînd cu broşura explozivă „1907 din primăvară pînă-n toamnă”, semnată cu schepsis „un patriot”. Afrontul trebuia pedepsit, cu atît mai mult cu cît avertismentele oficiale anterioare au rămas fără rezultat (Caragiale a fost refuzat brutal la Premiul Academiei în 1891 cu motivaţia „tendinţă antinaţională” – nu-i destul de clar?) Chestiunea devine şi mai complicată din momentul în care avem revelaţia că autorul „Năpastei” a fost, neîndoielnic, spion german. Nu întîmplător semna, în „Constituţionalul”, cu pseudonimul Hans. De ce Hans şi nu Florea, Mitică, Nastratin, Tarzan, John, Ivan, Titircă? Fiindcă litera H de la acest Hans comunica cifrat agenturii adresa viitoare a lui Caragiale la Berlin: Hohenzollerndamm 12. ?i Călinescu a observat comportamentul tipic spionului balcanic atunci cînd nota  „Caragiale stă în parc, ori pe peronul gării, pe unde trece lumea, după cum în general îi place să stea la cafenea, să privească pe indivizi, să le scruteze fizionomiile şi gesturile”. Se poate mai limpede? Conduită de spion sadea! Iar peregrinările brambura prin Europa nu  puteau avea alt scop decît tainice întîlniri de breaslă ale spionului profesionist. Altfel, ce să caute românul (de fapt, albanez idriot – originea destul de înceţoşată putînd ascunde un suspect transfer de identitate) la Travemunde, Lubek, Hamburg, Weimar, Dresda, Budapesta (atenţie mărită: Budapesta!), Rothenburg, Salzburg, Goslar, Friederichrode, Viena? Evident, întîlniri  conspirative. Şi astfel Caragiale devenea de două ori mai deranjant: odată prin acuzele insuportabile aduse sistemului social-politic al vremii şi a doua oară prin apartenenţa la agentura de spionaj nemţească. Fireşte, ca şi Eminescu, trebuia grabnic asasinat. În cazul poetului, s-a recurs la „varianta lungă” (otrăvirea cu mercur ascunsă sub paravanul tratamentului din epocă); dramaturgul a fost doborît „mai scurt”, ca-ntr-o replică de teatru. Procedeul devine foarte clar dacă priviţi cunoscuta fotografie berlineză cu scriitorul sprijinit în umbrelă.

Cum mereu am fost protocronici, se pare că tot noi, românii, am inventat şi umbrela bulgărească. Cortina!

 

 

 

Revista indexata EBSCO