Mar 17, 2016

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrţilor

Mioara  Bahna, Zigzag, prin literatura lumii, Editura Junimea, Iaşi, 2015, 256 p. Prefaţă semnată de Ionel Necula.

Revenind la o mai veche, şi totuşi mereu nouă pasiune a sa, literatura scriitorilor străini de referinţă, laureaţi ai Premiului Nobel sau nominalizaţi la acest mult rîvnit premiu, Mioara Bahna îşi continuă Aventura lecturii scriitorilor străini, carte apărută în 2012. Se ocupă şi în această nouă carte a sa, Zigzag prin literatura lumii, de scriitori de o valoare incontestabilă. Mulţi dintre scriitorii comentaţi de Mioara Bahna, în această nouă carte, au fost studiaţi, analizaţi şi decodaţi, în aşa măsură încît pare a fi aproape inutilă o nouă interpretare a operei lor şi totuşi… Intuiţia şi talentul incontestabil al criticului literar Mioara Bahna găsesc resursele  necesare spre a surprinde alte şi alte faţete ale cărţilor comentate, alte unghiuri de interpretare, deschizînd noi drumuri de a cunoaşte valoarea acestor lucrări. Este de remarcat, în volumul de faţă, că nimic nu este aleatoriu în alegerea lecturilor. Scrierile pe care le parcurge pentru a da seama  de autorii lor îi arată pe aceştia ca personalităţi puternice, de neîndoielnică reputaţie în domeniu, cu multe şi galvanice recunoaşteri în viaţa publică –  subliniază în prefaţa sa, Ionel Necula, el însuşi o remarcabilă personalitate, preocupat de viaţa şi opera lui Emil Cioran. Interesant este faptul că Mioara Bahna face o adevărată radiografie, o trecere în revistă, a mai multor literaturi ale lumii, din Japonia pînă în America de sud, din Siberia rusă pînă în Canada, din Australia pînă în Africa, comentînd şi interpretînd opera de certă valoare literară, astfel familiarizîndu-şi cititorul şi cu cărţile autorilor de pe aceste meleaguri, dar şi cu  trăirile, miturile, ritualurile şi complexele psihologice ale unuia sau altuia dintre popoare. Prin această evidenţiere, Mioara Bahna demonstrează  că un autor, mai ales un prozator este autentic, şi mai ales credibil, atunci cînd evidenţiază în opera sa mai întîi specificul naţional, şi apoi integrarea acestui specific în cel universal, astfel evidenţiind starea psihică a personajelor şi integrarea lor în complexa civilizaţie a lumii. Autori precum: A.L. Antunes, Saul Bellow, Pierre Boulle, Kazuo Ishiguro, Ismail Kadare, Mo Yan, Orhan Pamuk, Valentin Rasputin, Jose Saramago, Michel Tournier sau Boris Vian, pentru a-i aminti doar pe cîţiva dintre cei 27 de scriitori de care se ocupă autoarea în cartea sa Zigzag prin literaturi lumii, consider că sînt nume de mare rezonanţă în plan universal, valori incontestabile ale unei literaturi într-o continuă modificare şi, mai ales, într-o permanentă înnoire de limbaj şi de mentalitate. Cîţiva dintre scriitorii pe care îi are drept subiect critic Mioara Bahna în acest op au fost déjŕ confirmaţi prin primirea mult rîvnitului Premiu Nobel, ceea ce „înseamnă maximum în ansamblul speranţelor ce şi le poate face un scriitor” – aşa cum menţionează şi Ionel Necula, în prefaţa sa. Acesta mai spune: „În ceea ce priveşte titlul sub care Mioara Bahna îşi expune demersul critic, acesta conţine déjà cîte ceva din ideea care a motivate întreaga complexitate epică a lucrării analizate. Aşa stand lucrurile, nu ne mai surprinde că Pascal Bruckner autorizează repetabilitatea ca dat sau soluţie, că Pierre Boulle pendulează între SF şi roman poliţist, că Julia Kristeva are de optat între a fi lup şi a fi nimeni, că Patrick Modiano îndeamnă la căutarea identităţii, că Raymond Queneau alternează între clişeu şi realitate… Şi la fel procedează Mioara Bahna cu toţi autorii analizaţi, desprinzînd esenţa unui discurs narativ numai după desfolierea prealabilă a componentelor, în logica instituită de autori”. Constat, ca şi autorul prefeţei, Ionel Necula, din care am citat, că autoarea acestui zigzag prin literatura lumii, Mioara Bahna, analizează fiecare roman, descompunînd acţiunea, transformînd-o în secvenţe, căutîndu-i articulaţiile şi abia la sfîrşit detaşează concluzia şi cheia lecturii sale. Cu fiecare nouă carte a sa, Mioara Bahna se impune drept un critic literar de certă valoare, un nume de care trebuie să se ţină cont atunci cînd se trec în revistă numele importante ale criticii literare româneşti contemporane. Acest Zigzag prin literatura lumii poate constitui un ghid despre ce e bine să citim mai întîi şi mai ales ce să înţelegem din conţinutul acestor cărţi.

Ioan Gh. Tofan, Piaţa veche, editura Fundaţiilor culturale Antares, Galaţi, 2013, 416 p.

Romanul Piaţa veche, scris de Ioan Gh. Tofan, se poate înscrie cu prisosinţă în ceea ce se numeşte literatură memorialistică, literatură care încearcă să readucă cititorului avizat în memorie o lume demult trecută în amintire, un oraş în continuă schimbare, un areal de care ne despărţim cu mare greutate. Fin observator al unei lumi trecute, dar şi al celei prezente dintr-un oraş, Galaţi, autorul acestui excurs memorialistic, aduce în faţa cititorului romanul-document, a romanului ce evidenţiază, prin amintirile unui personaj, zbuciumul unei lumi aproape dispărute, aşa ca un Pompei modern. Aflat la limita dintre realitate şi fantezie, acel imaginat viu, acest prim volum din romanul Piaţa veche îşi propune să facă, pe cît posibil, cunoscută evoluţia de peste 60 de ani a unui tîrg moldovenesc, devenit peste timp, o adevărată cetate industrial şi nu numai. Toată acţiunea se desfăşoară în adevărate moment de reverie, pe care un matur, comandant de vas, le are atunci cînd se hotărăşte să facă o excursie în străinătate şi anume în Italia. Tot romanul, uşor filmic, se derulează prin ochii unui copil, cel puţin acest prim volum, cu toate micile şi marile drame ale unui copil, cu toate împlinirile şi neîmplinirile, cu toate visele şi mai ales speranţele pentru viitor. Locuri, imagini, multe dintre ele dispărute prin modificările survenite ulterior, întîmplări, fapte, dar mai ales oameni fie banali, fie deosebiţi, populează paginile cărţii, într-o derulare special, cu multe note de analiză psihologică a personajelor. Scene de un realism crud sînt aduse în prim plan alături de scene dominate de candoare adolescentină sau chiar preadolescentină, atunci cînd mugurii unei idile abia îşi iţesc mrejele; aventuri împlinite doar pe jumătate, (vezi tentative de a fugi în U.R.S.S. a copilului incitat de lecturile vremii, sau fuga de acasă în urma primirii unui înştiinţări de la şcoală despre situaţia la învăţătură). Toate acestea se derulează prin memoria personajului principal în timpul acelei călătorii care, de altfel, este doar un pretext pentru autor. Romanul lui Ioan Gh. Tofan este încărcat de scene realiste, care de fapt compun întreagă această piesă a unui oraş într-o continuă schimbare. Autorul reuşeşte să demonstreze că alături de oameni şi oraşul are viaţă, se primeneşte şi, că pe ici pe colo chiar şi îmbătrîneşte, atîta timp cît vechile clădiri şi străzi sînt lăsate să îmbătrînească. Probabil că mulţi dintre cetăţenii – cititori, gălăţeni, se vor fi regăsind în paginile acestei cărţi, că locuri comune copilăriei lor vor reînvia pentru cîteva moment. Personajul principal, Ion Corban, poate fi considerat drept ghid prin acest oraş din amintiri. Oraşul văzut de un copil pare mult mai real, mai proaspăt şi mai emoţionant. Acest prim volum din romanul Piaţa veche se vrea, şi de cele mai multe ori şi reuşeşte să fie o frescă a unui oraş ce se construieşte chiar sub ochii unui copil, care începe nici el să nu se mai regăsească. Volumele care vor urma sînt sigur că vor aduce multe noutăţi care, de cele mai multe, ori scapă privirilor.

 

Rodica Lăzărescu,  Semne de carte, editura Rafet, 2015, 124 p.

Cel de-al doilea volum de Semne de carte (despre primul nu ştiu nimic), publicat de Rodica Lăzărescu în 2015 la editura Rafet din Rîmnicu Sărat, editură condusă de poetul Constantin Marafet, în urma premierii la concursul internaţional de literatură Titel Constantinescu cu premiul Dumitru Pricop, la cea de a VIII-a ediţie, îşi propune să valorifice articolele critice pe care autoarea le-a publicat, în ultimii ani, în revista Proseculum, din Focşani. Ce se remarcă în primul rînd în aceste articole ce compun volumul Semne de carte sunt generozitatea, dar şi blajinătatea, cu care Rodica Lăzărescu se apropie de cărţile comentate, dar şi de autorii lor, încercînd să nu distrugă relaţia carte/autor, ci mai degrabă să deconspire cititorului acest melanj. Fie că este vorba de: Nicolae Gheran, Constantin Călin, Mihai Neagu Basarab, Viorel Savin, Ştefan Mitroi, Bogdan Ulmu, Constantin Cubleşan, Cornel Galben, Marcel Mureşeanu sau Andrei Jicu, spre a-i numi doar pe cîţiva dintre autorii ale căror cărţi sînt comentate, fie că este vorba despre personajele care abundă în cronicile Rodicăi Lăzărescu, cu nume reale, aşa cum se întîmplă în cazul lui Mihai Neagu Basarab, sau fictive, dar uşor de decodat, la Nicolae Gheran. O altă latură de remarcat în cronicile din aceste Semne de carte pe care autoarea le propune cititorilor relevă mi se pare capacitatea ei de a sintetiza, în cîteva pagini, conţinutul cărţii comentate şi a-l reda cu maximă fidelitate, astfel încît, cititorul să poată să fie atras, în cunoştinţă de cauză de această carte. Remarc la Rodica Lăzărescu şi o predispoziţie pentru exploatarea, din texte sau după texte, a laboratorului scriitorului pe care îl are în vizor, reuşind astfel să facă o subtilă legătură între text şi autor, între text şi personajul imaginar. Semne de carte este cartea pe care o citeşti şi din dorinţa de a şti cîte ceva despre un volum comentat, dar şi pentru a descoperi cine a realizat acea lucrare. Modul de a scrie despre cărţile confraţilor se asemănă cu un subtil exerciţiu de exorcizare, exerciţiu prin care disecţia se face cu materialul clientului şi, mai mereu clientul iese şifonat. Cartea aceasta se citeşte nu neapărat ca o carte de critică literară ci, mai degrabă, ca un roman, un roman modern, în care sînt atîtea personaje cîte cărţi intră în vizor.

 

Silviu D. Popescu, Dorinţa, editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2015, 98 p.

Microromanul Dorinţa, scris de Silviu D. Popescu se explicitează chiar din titlu, justificîndu-şi, într-un anume fel, motivul pentru care a fost scris. Silviu D. Popescu prin acest roman, dar şi prin alte proze publicate, mai ales în presa literară gorjeană, dar nu numai, începe să devină un nume din tînăra generaţie, tot mai implicat în literatura contemporană, tratînd cu talent şi cu o anume detaşare fapte şi întîmplări de care s-a lovit un tînăr trecut de la adolescenţă la o vîrstă, hai să-i spunem mai responsabilă. Rememorarea iubirilor trecute, dar şi etalarea celor prezente înseamnă, în esenţă, materia primă din care îşi construieşte autorul microromanul, sursa de inspiraţie, cum s-ar spune, ceea ce, dată fiind propria-i experienţă, dă o notă de credibilitate şi o anumită lejeritate în construirea frazelor. Discursul epic decurge cît se poate de firesc chiar şi atunci cînd vorbeşte despre femeia-ceaţă, despre femeia impuls, despre care îşi mai aminteşte doar frînturi de gesturi, doar frînturi ale existenţei ei. Reîntîlnirea, după zece ani, cu una dintre ele, este un adevărat eşec. Ruptura nu mai poate fi înlocuită, deşi, aparent se gîndesc unul la altul ca la o pereche posibilă, dar fiecare este cu viaţa şi cu trăirile lui, lăsînd impresia că nu a fost niciodată o pereche. Locurile pe care le frecventau au devenit austere, ba şi-au schimbat chiar şi locul, păstrînd doar numele. Multe dintre relaţiile interumane pe care le descrie autorul sînt, pentru el, doar un ambalaj, uneori plăcut, alteori dimpotrivă, ambalaj care îi deconspiră toate angoasele la care este supus. Să fie vorba despre angoasa acestei generaţii care stă mai mult în baruri sau discoteci, mereu cu un pahar în faţă, o cafea şi o ţigară, decît într-o bibliotecă? S-ar putea ca asta să fie dilema pe care o etalează romanul Dorinţa. Această stare halucinatorie în care autorul/personajul principal se aruncă, sau mai bine zis este aruncat, îi dă posibilitatea de a cunoaşte modul de comportate al unei femei, femeia ceaţă, sau de nicăieri, care a poposit în viaţa lui, fiind, în fond, un fel de far de la capătul unui tunel. Romanul Dorinţa al lui Silviu D. Popescu este o continuă căutare a eului în avalanşa de fapte banale, care ne înconjoară şi de care încercăm, fără succes, să ne debarasăm, pentru a nu fi noi înşine victima lor, o adevărată hagiografie a lumii de lîngă noi care nu mai are loc în nici un chip în lumea din noi. Totul pare o rupere iremediabilă, o adevărată disociere, dîndu-i şansa personajului principal, Andrei, un tînăr intelectual, să se descopere în micile satisfacţii: o ţigară, o cafea şi din cînd în cînd o partidă de sex, dar fără pasiunea de care ar avea atîta nevoie. Totul se petrece mecanic, mimetic, de parcă ar fi de pe o altă planetă, venind în acest cuplu, mai mereu ocazional, fiecare partener. Încet, încet, haosul din mintea şi din sufletul lui Andrei capătă dimensiunea realităţii. Dorinţa este un microroman scris de un autor tînăr despre această generaţie, încă tînără, de căutare, de împlinire şi de ce nu despre un anume eşec în plan interior.

 

Gheorghe Bălăceanu, Cînd ia şi raţiunea vacanţă, editura Studis, 2015, 126 p. Cuvînt înainte semnat de autor.

Gheorghe Bălăceanu este un nume de prozator care deja circulă destul de intens în mediile literare, impunîndu-se prin proza sa de analiză sociologică, dar şi prin umorul coroziv cu care îşi pigmentează majoritatea prozelor sale scurte. Am mai spus asta dar, îmi place să o repet: îmi  plac mult scriitorii de proză scurtă şi pentru faptul că eu nu pot să scriu proză scurtă. Cei care o fac au o putere de sinteză pe care sînt invidios. Gheorghe Bălăceanu face parte din această categorie de scriitori. Prozele lui par mai degrabă nişte pastile de înţelepciune. În Cuvînt înainte, autorul face o adevărată pledoarie întru lecturarea şi înţelegerea adevărată a clasicilor, din literatura română, dar şi de aiurea „Că dacă nu ne-am lua după înaintaşi, n-am ajunge decît în ziua de azi care e vai de capul ei, adică pardon, al nostru, fiindcă atunci cînd soarta ne-a blestemat să avem noroc cît păr în palmă, mai mult ca sigur n-a citit mai înainte (vedeţi, tot înainte!) nici măcar cîteva din acele scurte panseuri ale lui Dorel Schor, în care spune negru pe alb (nu prea ştiu cum se poate spune negru pe alb, dar aşa mi-a plăcut mie!) că „Norocul, după ce nu există, e şi de scurtă durată”. Oare chiar despre norocul acesta atît de scurt să ne vorbească prozele lui Gheorghe Bălăceanu? Fin observator al lumii înconjurătoare, cu o putere de sinteză conferită şi de instrucţia intelectuală pe care o are (sociolog şi psiholog prin formaţie)  autorul face, cu multă ironie, de cele mai multe ori dureros de amară, constatări dureroase. Societatea, dar şi individul în sine sînt atent radiografiate, uneori pînă la detaliu (se vede foarte bine ochiul psihologului), aşa cum se întîmplă în povestirile La mare, Tabăra de creaţie, Sondaj de opinie etc. Fiecare dintre cele 10 povestiri pe care le înserează Gheorghe Bălăceanu în cartea sa Cînd ia şi raţiunea vacanţă sînt scrise cu mult talent, evidenţiindu-se în primul rînd umorul, aproape corosiv, dar şi comportamentul uman în diferite împrejurări, uneori jovial, alteori, grobian, exact aşa cum este lumea alcătuită, cu bune şi cu rele. În scurtissimile Sondaj de opinie sau Aiurea-n tramvai se poate observa acurateţea cu care surprinde unele racile ale societăţii contemporane, unele neajunsuri şi unele tare de comportament, în care omul de rînd este, mai mult decît ignorat, ci de-a dreptul repudiat. Prozele lui Gheorghe Bălăceanu au în totalitate, atît acestea din cartea Cînd ia şi raţiunea vacanţă, dar şi din cele anterioare (Viaţa-i complicat de simplă, Din sertarul cu amintiri, Pilule contra devierilor de caracter, Descifrînd limbajul inimii), un caracter educativ, prin excelenţă, şi, aşa cum sublinia şi poetul Valentin Talpalaru: „…dospesc într-un ambalaj de bonomie din care nu lipsesc, aproape cu desăvîrşire, încrîncenarea, ranchiuna, răutatea prost mascată.” Lecturarea unei astfel de cărţi mai mereu îţi lasă un sentiment de împlinire şi pentru faptul că personajele sînt vii, fără mofturi şi fără pretenţii inutile, adică, într-un cuvînt, sînt oameni normali, fireşti, care muncesc asemenea foarte multora dintre noi. Gheorghe Bălăceanu, prin prozele sale, este un bun pedagog de… viaţă contemporană.

Revista indexata EBSCO